În noua culegere Despre
împărăţia omului surogat.
Atitudini literare , VII
(Bucureşti, Ed. Thracus Arte,
2014), Cassian Maria Spiridon
adună texte publicate în
răstimpul a doi ani (2010
– 2012), majoritatea dintre ele
în revista „Convorbiri literare”.
La fel ca în cazul culegerilor precedente,
nici de-a lungul prezentei cărţi autorul
nu are în intenţie să facă o interpretare
critică, în sensul cunoscut al cuvântului,
şi nici curată eseistică, ci mai curând să
exprime opinii, în genere atitudini cât
mai consecvente faţă de un eveniment,
îndeobşte literar, ori faţă de o carte nou
apărută, pe o temă în dezbaterea actualităţii.
Cu alte cuvinte, Cassian Maria Spiridon
se vrea racordat, prin lecturile şi textele
scrise în marginea lor, la o istorie în
desfăşurare a vieţii publicistice, literare
şi de idei din spaţiul naţional.
Un prim „suport teoretic” al „atitudinilor
literare” este asigurat de traducerea
în româneşte, în perioada respectivă,
a unor cărţi foarte cunoscute: Globalizarea
nimicului. Cultura consumului şi paradoxurile
abundenţei, de George Ritzer; Minima
moralia. Reflecţii dintr-o viaţă mutilată,
de Theodor W. Adorno; Originile
totalitarismului şi Făgăduinţa politicii,
de Hannah Arendt; Marea Ruptură.
Natura umană şi refacerea ordinii sociale,
de Francis Fukuyama; Nu speraţi că veţi
scăpa de cărţi, de Jean-Philippe de Tonnac.
Un al doilea „suport” îl constituie
unele opere clasice ale lui Platon, Aristotel,
Descartes, Montesquieu, Kant, cărora li
se adaugă Operele politice eminesciene.
În buna tradiţie a spiritului convorbirist
înrădăcinat acum un veac şi jumătate,
actualul redactor-şef de la „Convorbiri
literare” aduce în centrul editorialelor
sale o critică a formelor fără fond, în anii
când asistăm (in)conştienţi la pierderea
fondului în favoarea formelor inadecvate,
luate/primite de-a gata, fără discernământ,
sub presiunea globalizării şi grobianizării
consumului. Astfel, formele goale ale
„nimicului” au sufocat fondul plin de
substanţa a „ceva” cu ajutorul celor patru
nulităţi (non-locuri, non-lucruri, nonpersoane
şi non-servicii), care sunt
elemente şi cauze ale culturii consumului.
Prin acceptarea rapidă şi însuşirea
necondiţionată a tuturor acestora – se
insistă în mai multe texte ale culegerii
–, participăm la uniformizarea globală,
acum, când americanizarea a devenit
un fenomen planetar ce include forme
de imperialism instituţional, politic,
economic şi cultural.
Desigur că, în concepţia multiculturalistă,
ştergerea diferenţelor individuale şi
rasiale este benefică unei societăţi de
consum în căutare de maxim profit cu
minimă investiţie, pentru că se permite
desfacerea exponenţială a aceluiaşi tip
de marfă în cât mai multe ţări. Iar o cale
de distrugere a capitalului naţional este
impunerea la nivel statal a multiculturalismului,
în dauna educaţiei civice,
a studierii istoriei naţionale şi a cultivării
valorilor proprii. „Cu toate că, cel
puţin în Europa, nu se mai poate vorbi
de un lagăr comunist, continuă să se
perpetueze în actualitate ideea dispariţiei
statului într-o veselie cel puţin stranie”
(p. 295) – punctează editorialistul.
În privinţa adaptării rapide la mijloacele
tehnologice tot mai performante, Umberto
Eco spunea cu umor că „găinilor le-a
trebuit aproape un secol ca să înveţe
să nu traverseze strada, până când specia
s-a adaptat la noile condiţii de circulaţie.
Noi însă nu dispunem de atâta timp”
(p. 70). Totuşi nu trebuie să ne punem
prea multe întrebări legate de primordialitatea
circulaţiei sau a galinaceelor. În plină
dominaţie a capitalismului informaţional,
Cassian Maria Spiridon semnalează o
parte bună a lucrurilor din spaţiul virtual.
La fel cum evenimentele din decembrie
1989, de la Bucureşti, se transmiteau în
direct, tot în premieră şi la un alt nivel
de evoluţie tehnologică, reţelele de
socializare de pe internet au avut rolul
lor foarte important în declanşarea
manifestaţiilor la Chişinău. „Revoluţia
Twitter de la Chişinău din 6–7 aprilie
2009 a provocat dărâmarea ultimei Bastilii
în care se baricadase, cu iluzia eternizării,
ultimul regim comunist din Europa”
(p. 105). E drept că televiziunile erau
mute ca nişte lebede: „Nu întâmplător,
la 7 aprilie 2009, Televiziunea de Stat
de la Chişinău, ca şi cea de la Moscova
în ziua de 19 august 1991, transmitea
baletul Lacul lebedelor de Piotr Ilici
Ceaikovski” (p. 103). Nu-i întâmplător,
pentru că ştim faptul că şi în orele
când americanii aselenizau, în 1969,
aceeaşi televiziune moscovită transmitea
o operetă.
Servindu-se de exemplul domnitorului
Mircea cel Bătrân, Eminescu considera
îndreptăţit, într-unul din articolele
sale politice, că popoarele au lucruri mai
scumpe de apărat decât gloria străbună.
În schimb, în opinia lui G.M. Cantacuzino,
esenţa progresului etic şi politic în viziunea
lui Ştefan cel Mare nu era dobândirea
fericirii, ci a gloriei. La întrebarea cine
mai face astăzi acest lucru răspunsul ar
putea fi: „Doar poeţii şi, alături de ei,
istoricii continuă să scrie din iubire pentru
gloria celor omeneşti” (p. 279). Indiferent
de ce parte ne-am situa, cert este că
actualmente „omul surogat” se simte
interesat de gloria facilă şi de fericirea
de suprafaţă. Pentru acest tip de om,
munca şi distracţia – deşi rămân clar
delimitate – sunt asemănătoare până la
coincidenţă, programarea timpului liber
(riguros organizat şi epuizat cu obstinaţie)
fiind calchiată după aceea profesională.
În plus, ajutoarele acordate de statul
asistenţial pot deveni un pericol moral
şi descurajează munca. Asistăm la o
colectivizare în continuă extindere, prin
care individul este integrat într-o
masă amorfă şi docilă. Un efect vizibil
şi imediat este pierderea de către individ
a autonomiei, toţi, inclusiv cei puternici,
metamorfozându-se în obiecte şi
alienându-se. Astfel, „omul surogat”,
aflat sub tirul încrucişat din războiul
percepţiilor ce ţin de marketing, trăieşte
într-o lume în care simulacrul, cum spune
Jean Baudillard, este copia unei copii
care nu are original.
Interesat să deceleze „ceva” din soarta
politicii actuale, să-i vadă scopul şi sensul,
spre ce ne călăuzeşte, în măsura în care
mai poate împlini acest rol, editorul şi
îngrijitorul Operelor politice eminesciene
aduce în discuţie pagini de la „Timpul”,
scrise într-o perioadă instabilă, de o
izbitoare similitudine cu a noastră. Sunt
acele pagini despre politica guvernului,
unde Eminescu acuză sistemul în întregime,
interesat fiind de schimbarea lui prin
afirmarea principiului competenţei la
toate nivelurile vieţii sociale şi politice,
în contra intereselor personale şi de
partid, care şi astăzi sunt neschimbate.
Este o abordare în tiparele căreia este
cuprinsă, în toată amploarea şi mizeria
ei, situaţia politică a zilelor noastre.
„Actualitatea observaţiilor publicistului
de la «Timpul» nu este un merit al poetului,
ci o tristă dovadă a neîmplinirii noastre”
(p. 50) – conchide pertinent autorul.
Cassian Maria Spiridon simte cum
în zilele noastre, drept efect al epuizării
simţului comun (şi al bunului-simţ),
suntem martori şi participanţi la sfârşitul
comun al filosofiei şi al politicii, aşa cum
s-au perpetuat ele prin tradiţie. Este
motivul pentru care el face o trecere
în revistă, începând cu etapa în care,
istoriceşte vorbind, filosofia şi politica
s-au distanţat, odată cu procesul de
condamnare a lui Socrate, şi se ajunge
până la filosofii ce şi-au pus o amprentă
puternică asupra tradiţiei politice şi au
marcat sfârşitul marii tradiţii a filosofiei
apusene (Hegel şi Marx).
Analiza fragmentelor din Minima
moralia, întru critica etică a societăţii
postindustriale este binevenită, pentru
că trage un semnal de alarmă astăzi,
în plin proces de globalizare. Cu atât mai
mult cu cât Theodor W. Adorno contura
cu o surprinzătoare exactitate nu numai
portretul societăţii de consum americane
imediat postbelice, ci şi pe acela în
devenire al întregului Occident, aşa cum
a ajuns el acum. Cassian Maria Spiridon
nu-şi poate ascunde uimirea cum de
nu-i apare citat în niciun fel numele
lui Adorno în cartea lui George Ritzer,
Globalizarea nimicului. Cultura consumului
şi paradoxurile abundenţei. Citez, împreună
cu autorul, din celebra carte a lui Theodor
W. Adorno: „Creionul şi radiera servesc
gândirii mai mult decât un întreg stat
major de asistenţi. Aceia care nu se
lasă cu totul în seama individualismului
producţiei intelectuale şi nici nu se
consacră cu trup şi suflet colectivismului
interşanjabilităţii egalitare, dispreţuitoare
faţă de om, sunt constrânşi la o colaborare
liberă şi solidară, în care fiecare îşi
asumă responsabilitatea” (p. 163).
Şi încă unul, din cartea de faţă: „Adorno dă un sfat intelectualilor
de care arareori se ţine seama: Nu lăsaţi pe nimeni să vă reprezinte.
Este ilustrativă lipsa de aderenţă la acest sfat, dacă facem trimitere
la situaţia reprezentativităţii la care apelează în contemporaneitate
intelectualii noştri!” (p. 163).
Sunt multe alte aspecte ale lumii contemporane atinse de Cassian
Maria Spiridon în culegerea sa: mcdonaldizarea lumii şi a
orientării politice; proliferarea industriei spectacolului pe toate
canalele media; constanta şi progresiva „dezvrăjire” a vieţii sociale;
exacerbarea individualismului, care duce la atrofia morală şi
generalizarea cinismului; creşterea nivelurilor delincvenţei şi a
dezordinii sociale; declinul familiei şi al relaţiilor de rudenie, ce
slăbeşte coeziunea socială; individul ros de singurătate şi înstrăinare,
aflat în căutarea unui cămin, a unei comunităţi; supravieţuirea cărţii
ca atare.
Textele cărţii Despre împărăţia omului surogat. Atitudini literare,
VII, scrise cu simţ civic-moralizator şi cumpătare, scot în evidenţă
acele contraste care pun în valoare esenţa problematicii abordate.
Prin găsirea tonului just şi evitarea limbajului specializat, aspectele
circumscrise analizelor sunt definite sugestiv, lectura atentă a
bibliografiei consacrate oferind mai mult ocazia textului să vorbească
de la sine – motiv pentru care s-a recurs la redarea amplă a citatelor.
Cassian Maria Spiridon nu abordează amatoristic subiectul ales,
ci caută să-i lumineze articulaţiile şi să semnaleze coerenţa ansamblului.
Textele nu-i sunt lipsite de note polemice, dar, chiar şi atunci, tonul
rămâne egal, intenţiile fiind ideatice, nu stilistice.
