Debuturi

Ce te-a făcut să vrei să fotografiezi scriitori?
Aveam puţin peste treizeci de ani şi o licenţă în litere, cînd am plecat într-o excursie în Africa şi mi-am luat cu mine aparatul, ca să fotografiez natura. La întoarcere, am citit în The New Yorker că Alan Ginsberg urma să citească din textele sale la New York University. Aşa că m-am dus acolo cu aparatul de fotografiat şi m-am postat într-un loc potrivit, de unde să pot poza în voie. La un moment dat, cineva mi-a trimis un bilet: "Sînt fotograf profesionist şi mi s-a defectat aparatul. Ne putem întîlni în pauză?" Ne-am întîlnit şi am decis să ne asociem. Am lucrat împreună tot anul următor. Ne-am dus la lansări de carte, la interviuri. Aşa se face că am început să fotografiez scriitorii.

Ai fost întotdeauna liber-profesionistă?
În general, în SUA, fotografii sînt liber-profesionişti, chiar dacă au angajamente de lungă durată. Chiar dacă eşti fotograful en titre al unei reviste, tot liber-profesionist eşti.
M-am trezit că fotografiez scriitori, iar cîte unul spunea: "Aş vrea să folosesc fotografia asta în recenzia care mi se face în Washington Post". Sau: "Aş vrea s-o folosesc pe coperta ediţiei din Anglia" (Pînă de curînd, era un decalaj între ediţia americană şi cea engleză a aceleiaşi cărţi; acum nu mai e aşa).
Cînd eram tînără, un fotograf putea să şi călătorească, să închirieze o maşină...
Washington Post avea paisprezece angajaţi. Restul erau colaboratori externi: redactori, reporteri, fotografi. Mi-au propus şi mie o colaborare permanentă. Era mai convenabil pentru ei să aibă un fotograf aici, la New York, decît să trimită mereu pe cineva de la Washington. Aşa că mi-am instalat "laboratorul" în cămăruţa din spate a apartamentului meu.

Deci aşa a fost începutul...
Da, aşa a fost. Cînd mi-am început eu cariera de fotograf, majoritatea fotografiilor se făceau cu aparate Leica. Eu n-aveam lumini, n-aveam un studio.... Iar dacă aş fi avut un studio, probabil că majoritatea scriitorilor pe care i-am fotografiat n-ar fi venit să-mi pozeze acolo.

Tehnica

Îţi developai singură fotografiile?
Aici intervine întotdeauna şi factorul timp. De obicei, fotografiile trebuie livrate imediat. Aşa încît da, le developam chiar eu, ca să le pot expedia cît mai repede.

Dar acum cum faci? Le trimiţi unui laborator din oraş? Atunci cînd nu trebuie livrate pe loc, pentru a fi publicate a doua zi.
Da, după treizeci de ani de fotografie, am decis să nu prea mai fac totul singură, în cămăruţa din spate şi să apelez la laboratoarele din oraş. De altfel, o mai făcusem şi pe vremuri, chiar dacă nu foarte des. Existau laboratoare minunate, care developau şi tipăreau în condiţii excelente. Dar au cam început să dispară, de cînd cu fotografia digitală. Iar fotografia digitală se dezvoltă rapid. În viitorul apropiat, va fi capabilă să redea chiar mai multe nuanţe, mai multe detalii şi mai multe tente de lumină decît cea tradiţională. Aşa încît fotografiile digitale, ca produs finit, vor ajunge să arate diferit de cele tradiţionale. Şi ca produs finit, nu numai ca tehnică.

Încă mai foloseşti vechiul tău aparat Leika?
Da, ţin la el. Aparatul meu Leica e minunat. Poate reda orice tip de peisaj şi de lumină, n-are nevoie de lentile speciale pentru a reproduce cu acurateţe lumina de scenă, care e diferită de lumina zilei.

Cred că acum un Leica e foarte scump, de vreme ce nu se prea mai cumpără...
Ba da, se cumpără totuşi. Se caută. Lucrurile vechi şi "demodate" au cachet.
A trebuit totuşi să cumpăr şi un aparat digital. L-am folosit chiar acum o săptămînă, la un eveniment numit National Book Critics' Award. Acum nu prea mai poţi să nu faci fotografii digitale, pentru că toată lumea vrea să le aibă pe loc, iar ziarul sau revista pentru care lucrezi vrea să le publice în secunda următoare pe pagina lor de web. Chiar şi muzeele vor acum exclusiv fotografii digitale, pe care să le poată introduce imediat în arhiva online.

Faci un portret în mai multe variante?
E obligatoriu să faci mai multe fotografii într-o şedinţă. Pe urmă alegi, editezi. De altfel, şi revistele preferă uneori o varietate de portrete, chiar în decoruri diferite. Iar portretele multiple sînt, adesea, o necesitate a momentului. Cînd Studs Terkel a trecut pe la mine, acum cîţiva ani, pentru o şedinţă foto ce se anunţase a fi scurtă, şi a decis să-mi spună o poveste, am regretat că nu am un reportofon. I-am făcut însă vreo douăzeci de portrete...
Din care ai publicat în carte douăspezece. Fiecare fotogramă pare un cadru dintr-un film.

Mizanscena

Tu eşti cea care alege decorul, postura, mizanscena? Sau are şi subiectul o contribuţie?
Eu cred că trebuie să mă mulţumesc cu ce găsesc la faţa locului. Şi am constatat că scriitorii pe care-i fotografiez chiar apreciază asta. De pildă, fotografia lui Sam Shepard pare un portret de studio, dar a fost făcută la el acasă, într-o lumină de după-amiază senină.

Cum alegi fundalul?
Asta e o parte foarte frumosă a meseriei. Un fel de aventură.
Un labrador a apărut pe neaşteptate în capul scărilor la baza cărora îl fotografiam pe John Cheever şi am decis să-l las acolo. Părea o "dublură" a pozei lui gînditoare.
Pe Grace Paley am fotografiat-o în Grand Central Station, în singurul moment în care ne puteam întîlni: sfertul de oră dintre două trenuri. A trebuit să improvizez foarte repede.
Cel mai adesea, înainte de a mă duce să fotografiez pe cineva, n-am nici cea mai vagă idee cum o să arate "decorul". Trebuie să mă adaptez nu numai la lumină, ci şi la "decor". Şi nici nu pot fi sigură că lumina soarelui va fi potrivită, pentru că lumina soarelui nu arde niciodată direct. Iar alegerea decorului depinde, de regulă, şi de vremea de afară. Asta e valabil indiferent dacă fotografia e făcută în casă sau în grădină. De altfel, rareori fac fotografii în casă. Numai dacă dispun de o lumină foarte bună.

De predat, ai predat vreodată? Te tentează să predai?
Oferte am mereu, chiar şi aici, la New York University. Dar nu, nu mă tentează.

În culise

Citeşti cărţile scriitorilor înainte de a-i fotografia?
Îmi place s-o fac. E bine să ştiu cîte ceva despre cel pe care-l fotografiez. Dar de multe ori trebuie să faci fotografiile cu circa şase luni înainte de a apărea cartea, ca să poată fi publicate pe copertă, trimise revistelor literare etc. Aşa că nu e întotdeauna posibil să citesc cartea înainte. Totuşi, mă documentez cît pot.
De pildă, am decis să-l fotografiez pe Philip Roth pe un drum de ţară. A acceptat. Dar după al treilea sau al patrulea drum, a exclamat, uşor agasat: "Nancy, nu drumul a scris cartea!"

Te ocupi singură şi de partea de "business" a meseriei tale? Publicitate, secretariat, contabilitate...
La început, nu ştiam absolut nimic despre fotografie ca "business". Şi nici măcar nu cunoşteam alţi fotografi. Asta era pe la începutul anilor '70. Am început să fac fotografii în '72. Nu cunoşteam pe nimeni din presa străină. Nici măcar de la Washington Post.
Sigur că uneori apar probleme, poţi avea nevoie de un jurist, de pildă. Într-o zi am văzut cîteva dintre fotografiile pe care le-am făcut atunci, în prima mea călătorie în Africa, folosite de o agenţie de turism şi chiar de o companie aeriană. Aşa că am decis să-mi înregistrez copyrightul. Mai exact, am restricţionat dreptul de folosire. Aşa se procedează. Dai dreptul să ţi se folosească o imagine numai într-un anumit cadru, pentru un anumit timp.
Aşa încît nu poţi întotdeauna să faci totul singură. Dar lucrurile se întîmplă uneori şi de la sine. De pildă, cum am trăit destul de multă vreme la New York, mi s-a oferit un contract ca, împreună cu alţi fotografi, să fotografiez persoanele importante din oraşul New York. Am ales să-l fotografiez, între alţii, pe preşedintele Queens College. E un om cu totul remarcabil, căruia nu-i place să atragă atenţia asupra lui.

Nu foloseşti un agent? N-ai o secretară?
Am un agent la Paris. Vînd multe fotografii unor reviste pariziene de cultură. Şi e foarte bine pentru mine să folosesc un agent. La Paris, la începutul sezonului, se ştie deja ce cărţi urmează să apară. Eu primesc lista. În ianuarie, se ştie ce cărţi vor apărea în acea primăvară. În iunie, se ştie ce cărţi vor apărea în toamnă. Agentul meu de la Paris îmi trimite lista, iar eu aleg pe cine mi-ar plăcea să fotografiez. Deci nu mă îndepărtez prea mult de stilul meu de a face lucrurile aşa cum îmi place. Cu timpul, probabil că o să folosesc şi un agent italian. Poate că ar trebui să am o secretară.

Te-a ajutat iniţiativa personală?
Categoric. În 1984, toţi cunoscuţii îmi spuneau că e mult prea tîrziu să încerc să-l fotografiez pe Truman Capote. Totuşi, am riscat. Am reuşit să-i fac un portret tulburător, cu numai trei luni înainte de a se stinge.

Ai constatat mari schimbări în statutul fotografului, în timp?
Nimic nu mai e cum a fost. Eu mi-am croit singură drumul. Acum fotografiile mele apar în manuale, în cursurile pentru studenţi. E nevoie de fotografii ale scriitorilor, pentru a le ilustra textele. Şi e o bună sursă de venituri. Totuşi, cu editorii străini e din ce în ce mai greu să lucrezi.

Ai fotografiat acelaşi scriitor la intervale lungi?
S-a întîmplat şi aşa. Dar de multe ori, un scriitor care a folosit o dată fotografiile făcute de mine vrea să le folosescă în continuare. De pildă, Junot Diaz a publicat fotografia făcută mai demult de mine pe coperta cărţii din toamna trecută. Pentru cărţi nu e obligatoriu să faci poze noi. Numai revistele cer poze noi, recente.
Adesea mă las însă în voia inspiraţiei. Fotografiez scriitori şi fără să am neapărat un contract. Ştiu că mai devreme sau mai tîrziu acele poze vor fi folosite în manuale.

Dacă n-ar fi fost...

N-ai vrea să ai şi alte subiecte, cu excepţia scriitorilor?
Şi nepoata mea, care e artistă, mă întreabă uneori: "Dar pentru plăcerea ta ce lucrezi?". Numai că mie chiar îmi place ceea ce lucrez, îmi dă satisfacţii.

Să încerc altfel: ce-ai fi vrut să faci, dacă n-ai fi fotografiat scriitori?
Mi-ar fi plăcut să explorez cartierele puţin cunoscute ale New Yorkului. Să fac fotojurnalism. Şi chiar am făcut puţin fotojurnalism în tinereţe, imediat după ce m-am întors din Africa. Am avut un contract la o revistă, să explorez Bronxul. Nu mi s-ar fi dat mie, dacă redactorul-şef, o femeie, nu mi-ar fi citit CV-ul. Ea a văzut că oricum mă duceam în South Bronx, aşa că am obţinut eu contractul. Şi, într-adevăr, nu mi-a fost frică să mă duc. Celor din Bronx chiar le place să pozeze. Iar pentru mine era o schimbare, ceva diferit de portretistică. Aş putea face fotojurnalism de dimineaţa pînă seara, pentru că înfăţişarea unui cartier se schimbă continuu.

Dar despre propriile tale fotografii ce crezi?
Pe cît posibil, evit să mă las fotografiată. Cartea mea era pe punctul să apară cînd tehnoredactorul şi-a dat seama că lipseşte fotografia fotografului. Iar editorul, care e şi el fotograf, s-a oferit s-o facă el.
Cînd am avut o expoziţie de fotografii la Los Angeles, LA Times a trimis un fotograf să mă fotografieze.
De regulă, dacă am nevoie de o fotografie pentru publicitate, o folosesc pe cea făcută, acum cîţiva ani, de verişoara mea. Cred că e o poză reuşită.
Însă fotografii nu sînt narcisişti. Mai ales cînd fotografiază scriitori...