Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Lecturi la zi:
Înainte de a fi prea târziu de Irina Marin


Reeditat de editura Casa Cărţii de Ştiinţă din Cluj, romanul Marianei Vartic O lume fără mine urmează perspectiva carrolliană asupra universului copilăresc, propunând o povestire introspectivă, în care o nouă Alice explorează, cu aceeaşi uimire a predecesoarei, graniţa dintre lucruri şi cuvinte. Senzaţia stranie, de care nu scapi până la sfârşit, este că toate aceste pagini ar fi trebuit scrise la persoana a treia, dar că, dintr-un motiv obscur, s-a produs o deraiere înspre persoana întâi. Şi aceasta pentru că, dincolo de logica fetiţei mirate, se insinuează la răstimpuri în ecouri vagi, neverosimile, preocupările livreşti, filosofice, ale naratorului adult. Astfel, în culisele povestirii se întrezăreşte adesea ochiul matur al autoarei. Prin urmare, copilăria apare aici în primul rând ca mască, ca exerciţiu de îmblânzire a percepţiei, şi mai puţin ca evocare a unei vârste autentice. Aşa cum Aventurile lui Alice... sunt doar într-o mică măsură o carte pentru copii, tot astfel şi cartea Marianei Vartic este doar într-o mică măsură o carte despre copilărie. Uimirile fetiţei se împletesc cu verva şi inventivitatea lui Humpty-Dumpty (“m-am zgâriat într-un câine şi m-am împiedicat în până mâine”, este răspunsul pe care fetiţa îl dă la un moment dat, prinsă într-un dialog imaginar cu bunica), dar vocea care le pune în scenă poartă amprenta detaşării şi lucidităţii adultului.

Ochiul copilului, cu viziunea lui adamică asupra limbii, în care cuvântul este lipit de lucru, trăieşte permanent exasperarea ciocnirii cu lumea adulţilor, cu lumea substitutelor şi a echivalentelor. Neliniştea şi zbaterea personajului vin din faptul că unitatea de sens se scindează şi devine multiplicitate: Dumbrava minunată nu are de ce să fie povestită cu alte cuvinte, cu “cuvintele voastre:, aşa cum se cere la şcoală. Poeziile, cu atât mai puţin. Dificultatea cea mai mare apare, însă, atunci când fetiţa trebuie să descrie un obiect: “Aici nu e vorba de a povesti ceva scris. Dar scade prin asta încurcătura? Dimpotrivă! Fiindcă, pe cât se pare, el îmi cere, nici mai mult, nici mai puţin, decât să-i povestesc un copac!”

O întreagă filosofie a cuvintelor este dramatizată în dialogurile iniţiative dintre copil şi părintele nenumit, învăluit în mister şi fum de ţigară: “Ce ţi-am spus? Fiecare cu liliacul său. Vioi, plin de vigoare şi dârz – al bunicii. Pe când al tău – cum ai spus? – înfrigurat şi părăsit. Sunt vorbele tale. Potrivite pentru copacul tău. Iar să vorbeşti, tocmai asta înseamnă: să cauţi cuvintele prin care ceilalţi să-l aibă deodată în faţa ochilor. (...) Un tufiş de liliac înfrigurat şi stingher... Până n-ai rostit vorbele astea în faţa cuiva, liliacul îşi aparţine.” Odată rostite, “te pomeneşti că ai rămas fără cuvinte, şi fără copac.”

Astfel de conversaţii trimit cititorul la titlul enigmatic al cărţii şi dau o oarecare idee despre cauza înstrăinării cuprinse în el. Tribulaţiile personajului se ivesc cel mai adesea din impetuozitatea gândului care “se rosteşte pe sine”, din ruperea lui de lume şi de sine. Punându-şi masca copilăriei, autoarea scoate în evidenţă cauza nebănuită a destrămării fiinţei, înstrăinarea prin cuvânt, care vine, în mod fatal, dintr-o nevoie imperioasă de a numi.



Mariana Vartic, O lume fără mine, Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj-Napoca, 2003, 122 p.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara