Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Literatură:
În vizită la unchiul Gh. de Mioara Apolzan


Pentru că tot m-ai întrebat de casă, aici un rol hotărâtor l-a jucat un lucru care părea mai degrabă un dezavantaj: faptul că era neterminată. Din clipa când am realizat că mă pot ascunde chiar sub ochii lor în propria-mi casă, am speculat fiecare amănunt al terenului. Nu-ţi poţi închipui câte posibilităţi îţi oferă un şantier. Adevărul e că şi noi le-am descoperit treptat. Am făcut-o cu frenezie şi disperare. Cu cât mai ingenioase, mai sigure erau ascunzătorile, cu atât reduceam pericolul de a fi prins, iar şansele de a fi mai mult împreună creşteau. Nu ştiu dacă ne-am iubit vreodată cu mai multă intensitate, poate că disperare ar fi cuvântul mai potrivit. Eram singuri împotriva tuturor, naufragiaţi parcă pe o insulă necunoscută şi ostilă. Sau, dacă vrei, casa se transformase într-o cetate care se pregătea de un lung asediu. Nu ca în filme, cu intrări şi ieşiri secrete, pereţi dubli, scări care nu duc nicăieri, rafturi de biblioteci care glisează, disimulând încăperi ascunse, nici chiar aşa, totuşi cu ascunzători pe care le improvizam, schimbam şi diversificam, profitând de dezordinea sau falsa dezordine, pe care ne străduiam s-o întreţinem şi chiar s-o îmbunătăţim, dacă pot spune aşa. Începeam o altă viaţă, paralelă cu ce se vedea dinafară, de fapt, complet diferită de ceea ce fusese. L. îşi vedea înainte de şcoală, pleca şi venea la aceleaşi ore, pe aceleaşi străzi, cumpăra de la aceleaşi magazine, doar cantităţile erau mai mici, ca pentru o singură persoană, purta aceleaşi haine, frecventa, mai rar, aceiaşi prieteni şi rude, se prezenta la securitate când era convocată, răspunzând invariabil că nu m-a văzut din ziua alegerilor, că n-are nici o veste de la mine, arbora o mină abătută, îngrijorată, de altfel, nu departe de starea ei reală. Tu mai ştii câte ceva despre ce făceam în lipsa ei, sigur, mă refer la perioadele când eram acasă. Prima grijă era întotdeauna asigurarea spatelui, ştergerea urmelor. În orice clipă ar fi intrat cineva în curte sau în casă, nimic nu trebuia să trădeze prezenţa mea. Poate ţi se pare un fleac, în realitate nu e deloc simplu. Sunt atâtea amănunte, nimicuri la care nici nu te gândeşti, n-ai cum, decât dacă tu însuţi ai trecut printr-o astfel de experienţă, ceea ce nu e cazul tău. Ai zice că o periuţă de dinţi uitată în baie nu e mare lucru: cine e atent la aşa ceva? În mod obişnuit da, dar în situaţia în care mă aflam, orice s-ar fi putut întoarce împotriva mea, orice ar fi putut fi o probă. Am avut şi eu scăpări de-astea, noroc că la momentul respectiv nimeni nu le-a băgat în seamă. Să nu mă-ntrebi însă prin ce treceam în clipele alea. Cu timpul am devenit maniac. Eram atent până şi la o picătură de apă căzută pe gresie, care n-avea ce căuta în acel loc şi în acel moment, ca să nu mai vorbesc de paharele, farfuriile, tacâmurile aflate la vedere, bine şterse, fără amprentele mele, totdeauna pentru o singură persoană... Adaugă la asta patul făcut doar pentru L., cearşaful şi cuvertura fără nici o cută în plus, absenţa papucilor, a hainelor - nimic de-al meu la vedere. Şi câte altele. Mă întreb şi azi cum am rezistat atâtea luni, atâţia ani. Aveam în minte un singur lucru: dacă mă prind, L. va ceda. Trebuia să lupt, trebuia să luptăm amândoi. Dar e deprimant să devii un fel de om invizibil în propria casă, în propria viaţă”.

În punctul ăsta, amintirile ei erau foarte vii. La prima vizită asistase cu uimire la mai multe astfel de scene de ştergere a urmelor, pe care, în ignoranţa vârstei, le găsise exagerate. Îl urmărise adeseori, fascinată de rapiditatea şi precizia cu care făcea totul. Mult mai târziu îşi dăduse seama că în spatele fiecărei mişcări se afla o exersare îndelungată, acţionată de o tenace voinţă de supravieţuire. Se convinsese pe pielea ei de acest lucru şi nu o dată.

O întâmplare, banală în fond, o afectase în mod special. Se aflau toţi trei în bucătărie, pregătind prânzul. Sarcina ei în ziua aceea era să taie ceapa, ceea ce uneori mai făcea şi acasă, nu cu prea mare plăcere, ce-i drept. La un moment dat, se simţise privită, apoi el îi luase cuţitul din mână şi continuase să taie, cu mare iuţeală şi cu fineţe de chirug. În timp ce feliile de ceapă, transparente ca petalele de flori de subţiri ce erau, cădeau într-o ordine ce-ţi putea încânta ochiul, o mustra aspru pentru nepricepera ei, iar acuzaţiile se răsfrânseseră şi asupra mamei, care n-o pusese destul la treabă. Lacrimile de usturime se amestecaseră cu cele de ruşine, de necaz. De ce o umilea? Era adevărat, feliile ei erau mai groase, dar ochii o usturau, îi era şi frică să nu se taie şi apoi nici nu înţelegea de ce tăiatul cepii într-un anume fel era atât de important încât să merite o punere la punct atât de severă. Mătuşa L. nu intervenise, dar schimbase vorba şi o luase în cămară, unde-i făcuse semn să tacă. Pe loc, incidentul o înrăise, mai ales că se adăuga altor observaţii făcute pe un ton autoritar. Scuza lui era că, neavând copii, îi aplicase principiile spartane, pe care-şi clădise el însuşi supravieţuirea. Şi ce era rău, zicea el, ca o fată, fie ea de 14 ani, să exceleze în treburi gospodăreşti, spre care, dacă firea n-o îndemna, trebuia adusă pe calea cea bună, spre binele ei?

De uitat nu uitase, dar îl iertase, căci, încadrat în context, incidentul îşi avea rostul lui. Retrăise de atâtea ori scena. Se vedea în bucătăria spaţioasă, mai mult încurcându-i decât fiindu-le de folos. Învăţaţi să fie de ani de zile numai ei doi, funcţionau ca o singură celulă. Cuvintele erau de prisos: îşi intuiau gândurile, îşi anticipau mişcările, îşi cunoşteau reacţiile. Sesizase şi atunci acest lucru, mai bine zis, doar îl înregistrase, căci filmul se developase mai târziu. Paşii între masă, chiuvetă, aragaz, dulap, cămară aveau perfecţiunea unui balet. Complicitatea lor tăcută şi eficientă făcea inutilă orice prezenţă. Dezavantajată şi de stângăcia vârstei, cum să nu se fi simţit o intrusă? Cât de rău îi păruse că înţelesese atât de târziu miza acelui balet, care era departe de a fi un joc, perfecţiune de dragul perfecţiunii: pur şi simplu nu-şi puteau permite să facă o mişcare greşită, să fie luaţi prin surprindere de o vizită inopinată, de un zgomot suspect, de un ciocănit la uşă sau în geam, oricând posibile, deşi puţin probabile, din cauza celor doi câini care patrulau în curte, în faţa şi în spatele casei. La orice semn de primejdie, fiecare trebuia să ştie exact ce are de făcut şi totodată să conteze şi pe celălalt, eliminând reacţiile şi gesturile necontrolate, ce riscau să trădeze prezenţa lui în casă. Percepuse atunci în aer şi o anume tensiune, a cărei cauză nefiindu-i clară, crezuse că de vină e ea: poate îi dezamăgise, poate nu era la înălţimea aşteptărilor lor. La altă vârstă, înţelesese că, da, îşi făcuseră griji în plus pentru ea, greşiseră invitând-o la ei şi implicând-o în nesiguranţa în care trăiau.

Incidentului cu tăiatul cepei i se asocia în amintirea ei un du-te vino de paşi tăcuţi. De fapt, era o amintire alcătuită din imagini suprapuse: la adăpostul perdelelor, controla zgomotele şi mişcările de afară, gata să dispară în orice clipă, cu mersul lui tăcut, cum nu mai văzuse la nimeni: apărea lângă tine pe neaşteptate, fără să-ţi dai seama din ce direcţie a venit şi dispărea tot aşa. Mai mult decât orice, mişcarea aceasta tăcută întreţinuse în ea o panică obscură: da, pericolul exista, putea veni oricând şi de oriunde. Cum se şi întâmplase.

La câteva zile de la sosirea în acea primă vizită, când se mai obişnuise cu ei, într-o după-amiază erau cu toţii în gradina din spatele casei: mătuşa L. avea lecţie cu una din multele lor fine de la ţară, unchiul Gh. trebăluia undeva, ba în casă, ba afară, iar ea citea în şezlong, cu o farfurie cu corcoduşe în poală. O atmosferă mai paşnică nici că se putea. Dinspre poartă s-a auzit lătratul furios al câinelui, însoţit de zgomotul lanţului, care se freca în mişcare de sârma de care era fixat. Se gândise că nişte copii din vecini îl întărâtaseră sau că pe stradă trecuseră ţiganii cu oalele lor de cositorit şi spoit. Reacţia mătuşii şi a unchiului a luat-o pe nepregătite. Au schimbat o privire rapidă, după care el a dispărut în casă, iar ea s-a ridicat şi s-a îndreptat spre poartă, nu înainte de a le spune celor două fete: “Securitatea. Pe Gh. nu l-aţi văzut de când a fugit”. A adăugat, adresându-i-se Mariei: “ Tu ţi-l aminteşti doar din fotografiile de familie”. În timp ce mătuşa L. se îndepărta, din casă s-a auzit mai mult un foşnet decât un zgomot de paşi, după care a fost tăcere deplină. Rămăsese interzisă: de unde ştiuseră cine e la poartă? (mai târziu îi vor povesti că niciodată câinii nu se înşelaseră când un securist se apropia de casă şi se bazaseră mereu pe instinctul acesta special al lor) Dacă cei care înaintau pe alee, pentru că de-acum se auzeau mai multe voci de bărbaţi care vorbeau pe un ton ridicat cu mătuşa L., îl căutau şi chiar îl găseau, cum să mintă ştiind că minciuna ei poate fi dată în vileag dintr-o clipă în alta? Când grupul a trecut de colţul casei, şi ea şi cealaltă fată se ridicaseră ca la comandă. Peste ani îi fusese necaz de gestul ei. Primul contact cu forţa: o frică tulbure, amestecată cu o nedesluşită vină, de parcă ar fi făcut ceva rău. Asta simţise atunci şi tot aşa va fi ori de câte ori va avea în minte această instituţie a puterii sau va fi în preajma reprezentanţilor ei. Erau trei bărbaţi în civil şi unul în uniforma securităţii, dar ea nu cunostea atunci nici culorile distinctive, nici gradele. Felul în care se mişcau şi tonul de sus conţineau în sine o ameninţare, disimulată pentru ea de cuvinte al căror sens adevărat îi scăpa. Senzaţia de neverosimil poate de aici venise, din contrastul dintre cuvintele aparent inofensive – la vederea celor două fete tonul devenise paşnic – şi temerile mătuşii şi ale unchiului. Unul dintre civili, probabil şeful, pentru că în timp ce vorbea ceilalţi îl ascultau cu o atenţie prevenitoare, întorşi şi uşor aplecaţi spre el, a întrebat cine erau cele două fete. Când a ajuns la ea, mătuşa L. a spus: “Ea e o nepoată a lui Gh. din S., a venit în vacanţă”. Cel care părea şeful s-a întors spre ea, vădit interesat: “A, frumos oraş. În ce clasă ziceai că eşti?”. Şi apoi, fără să fi ascultat răspunsul ei: “ Dar unchiul? Cu el ai venit de la S.”? Tot sângele îi năvălise în obraji, pereţii casei se făcuseră parcă transparenţi, undeva trebuia să fie şi unchiul, în curînd îl vor vedea toţi: “Eu...” A intervenit mătuşa L.: “De ce o întrebaţi pe ea, e doar un copil, ştiţi bine că pe Gh. n-avea cum să-l vadă”. Înlemnise. Dacă întrebările vor continua? Când mătuşa L. spusese: “e doar un copil”, în cuvintele ei descifrase un mesaj de încurajare, dar şi un avertisment, adresat deopotrivă ei cât şi noilor veniţi: “întrebaţi-mă pe mine, ea n-are ce să vă spună”. Dintr-un motiv sau altul, o lăsaseră în pace. Însoţiţi de mătuşa L., intraseră în casă. Nu îndrăznise să facă vreo mişcare, nici să vorbească cu cealaltă fată. Se aştepta din clipă în clipă ca din casă să apară unchiul Gh., dus cu forţa de cei patru bărbaţi, care se vor uita acuzator la ea, poate chiar o vor lua cu ei. Nu se putea să nu-l găsească. Îi trecuseră prin minte toate ascunzătorile posibile, care nici nu prea erau multe, din câte ştia ea ( despre cele adevărate, deşi nu chiar despre toate, va afla mult mai târziu). Cum să şi le fi închipuit atunci? Din interior se auzea zgomot de paşi, de uşi trântite, dar era prea puţin ca să-şi dea seama ce se întâmplă acolo. Într-un târziu, aşa i se păruse ei, în realitate, va afla, totul nu durase mai mult de 10 minute, grupul ieşise. Fără unchiul Gh. Stupoare. Se temuse că vizitatorii îi vor citi gândurile şi o vor lua din nou la întrebări. N-o făcuseră. Nu arătau nici supăraţi, nici nemulţumiţi că veniseră degeaba. Se uitase spre mătuşa L. Nici un gest nu lăsa să se vadă teama, încordarea ei. Totuşi, oricât de puţin o cunoştea şi oricât de puţin se pricepea atunci la oameni, nu-i scăpase imobilitatea chipului, de obicei expresiv, plin de blândeţe. Ca şi cum viaţa care-i anima în mod obişnuit trăsăturile, va înţelege asta la altă vârstă, se retrăsese, se concentrase în singurul punct vital pentru ea: unchiul Gh. nu trebuia să fie prins. Cei patru bărbaţi se îndreptaseră spre poartă, fără să le mai acorde vreo atenţie, deşi, poate, înregistraseră cu satisfacţie imaginea celor două fete, înţepenite în aceeaşi poziţie. După ce mătuşa L. închisese poarta şi revenise pe terasă, din casă apăruse unchiul Gh. Văzându-l, o apucase râsul: vasăzică nu-l prinseseră, îi păcălise! Râsul ei trecuse neobservat, căci scena se însufleţise brusc. Vorbeau toţi patru, agitaţi şi incoerenţi. Ei tot nu-i venea să creadă că totul fusese adevărat, senzaţia de neverosimil persista: chiar aşa fraieri fuseseră? Sau poate se prefăcuseră că nu-l văd? Nu apucase să pună întrebarea cu voce tare, că unchiul Gh. o şi admonestase cu degetul: “Noroc că L. te-a scos din încurcătură, altfel, cine ştie, mă dădeai de gol”. Că auzise şi sesizase chiar el ezitarea din vocea ei – posibil, dar greu de crezut – sau că mătuşa apucase deja să-i relateze momentul ca să destindă atmosfera, nu asta conta. Prea mică fiind, nu desluşise pe loc semnificaţiile scenei la care asistase, deşi o marcase profund. În ani, o retrăise de nenumărate ori, de fiecare dată cu un spor de înţelegere. Aproape nu-i venea să creadă că braţul lung al securităţii trecuse atât de aproape de ea. Faptul că ezitase şi se bâlbâise stârnise în ea un ghimpe neliniştitor: dar dacă, în naivitatea, în confuzia, în tensiunea acelei clipe l-ar fi dat de gol printr-un gest, o privire, prin simpla expresie a feţei? Se apăra de acest gând, dar nu se putea elibera de el. Şi râsul. Nepotrivit faţă de gravitatea situaţiei, venise ca o descătuşare pentru ea. Cum să-l justifice altfel decât prin starea de irealitate în care trăia de când îl întâlnise pe unchiul Gh. pe peronul Gării de Nord? Seara, în singurătatea camerei, neliniştea se amplificase. Cum de nu-l găsiseră? Unde se ascunsese? Întrebări fără răspuns. Secrete împovărătoare pentru vârsta ei de atunci. Mulţi ani relaţia ei cu unchiul şi mătuşa rămăsese suspendată în acest punct.

Urcară scările spre terasa din spatele casei. În faţa uşii masive de stejar, căutatul cheilor reîncepu. Pălăria îi căzuse pe ceafă, lăsând broboanele de sudoare să curgă în voie. În fine, apărură din buzunarul care mai fusese cercetat de câteva ori. În penumbra răcoroasă a casei tăcute, coridorul i se păru la fel de lung ca prima dată. Jocul de şah al pătratelor de gresie bej şi maro, încadrate de un chenar roşcat, se îngusta spre capătul blocat vederii de uşa dinspre dormitorul de oaspeţi, a cărui mobilă masivă din lemn de trandafir, marca Lengel, ultimul “l” terminându-se cu o înfloritură, o impresionase la început, pentru ca apoi să i se pară greoaie şi nefuncţională. “Cinci bej, cinci maro, plus alte două de pe margine, total douăsprezece – în lăţime, patruzeci bej, patruzeci maro, plus marginile – în lungime, fă şi tu socoteala câte sunt, ca să ai o idee de combinatiile pe care puteam să le fac - îi spusese cu ani în urmă. Pătrate, romburi, dreptunghiuri, a căror mărime depindea de inspiratia mea din ziua respectivă, îţi dai seama cum îmi ocupam mintea? Şi câţi paşi, în zigzag, în lung, în lat? Îi număram la sfârşitul zilei, îi transformam în metri, apoi în kilometri, pentru ca a doua zi s-o iau de la început. Şi asta ani şi ani”. Imaginea lui, mărşăluind în ciorapi ca să nu facă zgomot, calculându-şi paşii ca să contabilizeze distanţa parcursă zilnic, lungul coridor fără lumină proprie, o tulburaseră mai mult chiar decât teroarea percheziţiilor. Intensă, ea dura totuşi puţin, iar până la următoarea teama se mai estompa. În schimb, paşii aceia tăcuţi lăsau să se întrevadă tenacitatea disperată a dorinţei de supravieţuire. Cu ce uzură, cu ce preţ! Comparaţia cu închisoarea venea de la sine, chiar dacă a fi un fel de prizonier în propria casă era un lux faţă de viaţa de după gratii, mai ales când ele erau şi comuniste. Fără să vrea se uită în jos, fascinată şi uşor ameţită de jocul pătratelor de gresie, mai patinate acum decât le văzuse prima oară.

“Poate vrei să te odihneşti puţin, vei fi obosită, nu e plăcut să mergi într-un tren aglomerat pe căldură”.

Politeţea lui, nu doar cuvintele, ci şi gesturile. Îi duse sacoşa în dormitorul de oaspeţi, unde rar culca pe cineva, favoare pe care o dobândise încă din studenţie, când mătuşa L. trăia şi îi plăcea s-o răsfeţe când îi vizita. Îi puse în braţe pachetele aduse de ea pentru parastas.

Rămasă singură, îşi scoase lucrurile şi le aşeză pe fotoliul de la picioarele patului. Se trânti apoi pe pat, cum făcea de fiecare dată, scufundându-se cu aceleaşi delicii în somiera elastică, acoperită cu o cuvertură de catifea vişinie, despărţită în trei fâşii de o preţioasă broderie de tul. Nu i-ar fi plăcut s-o aibă la ea acasă, unde nu s-ar fi potrivit cu nimic, dar în încăperea imensă, unde până şi mobila Lengel căpăta dimensiuni rezonabile, îşi avea dichisul ei. Toate astea, inclusiv casa, aveau să-i aparţină cândva, după moartea lor, îi spuseseră, numai că, prea mică fiind, perspectiva moştenirii era ceva atât de abstract, de îndepărtat încât nu avea conţinut, nu prezenta interes pentru ea; mult mai palpitant fusese la început secretul, ideea că adulţii o acceptau în lumea lor, faptul că dintre toti nepoţii din familie o preferaseră pe ea. Apoi, când noutatea se mai tocise, nu i se mai păruse la fel de interesant să fie, într-un viitor incert, proprietara unei case despre care era mai bine să nu vorbească, nici să o declare, pentru că simplul fapt de a avea o proprietate te făcea vulnerabil în faţa puterii, oricând putând deveni obiect de şantaj. Cu timpul uitase de casa-pe-care-o-va-moşteni, care devenise o poveste de familie. Preocuparea ei din ultimii ani era căderea lui vizibilă după moartea mătuşii L. Nu se mai prea descurca de unul singur, chiar dacă nu voia s-o recunoască. Se lăsă o clipă în voia senzaţiilor care-o năpădeau în încăperea de care-o legau atâtea amintiri.Casa nu mirosea a închis, cum se întâmplă adesea în locuinţele bătrânilor. Dinspre parchetul lucios şi deschis la culoare venea un miros plăcut de ceară, soba de faianţă, de un galben stins, lumina parcă tot colţul camerei; în colţul opus, oglinda ovală, cu ape adânci, dădea profunzime şi înnobila parcă imaginea reflectată, iar un sistem simplu şi ingenios îi permitea să se încline după voie; rama oglinzii era fixată pe o măsuţa de toaletă cum nu mai văzuse: aripa din stânga se prelungea într-o buclă graţioasă, în care era inclus clasicul taburet, totul alcătuind un fel de mic separeu, care delimita şi dădea intimitate unui spaţiu destinat frumuseţii, dar care ar fi ocupat o jumătate dintr-o cameră de bloc. Dimensiunile patului erau pe măsură: prea mare ca să-ţi placă să dormi de unul singur, potrivit să vrei să simţi aproape căldura altui trup. “Paturile astea imense te provoacă, te obligă să faci dragoste. De-aia pe vremea aia se năşteau mulţi copii într-o familie”, îi spusese ea lui Radu. Şi adăugase, cu gândul la unchiul Gh.: “sigur, când era posibil”. Fără să vrea, întinse mâna spre locul gol de lîngă ea. O cuprinse un dor nebun de Radu, de Radu de la începutul iubirii lor. Dacă din anii de când erau împreună ar pune cap la cap toate secvenţele ca aceea petrecută aici, în casa asta şi în patul ăsta, zilele însumate ar face o lună? Era mult? Era puţin? Se putea mulţumi cu atât?



(Din romanul Imprudenţa de a iubi)

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara