Francine Prose descrie, pe blogul New York Review of Books, o experienţă artistică iniţial ratată: vizitarea expoziţiei retrospective a Marinei Abramovic, la MoMA, The Artist is Present. Exponatul e artista însăşi, autoarea, de-a lungul timpului, a unor experimente periculoase, care stă şi priveşte mulţimea care se revarsă spre a o vedea. And so what? îşi zice, prima dată, Francine. Vizionează, pe urmă, un documentar al lui Matthew Aker despre expoziţie, şi lucrurile încep să se lege altfel. Forme vechi şi noi de emoţie, rememorate, de la clasicul sindrom Stendhal la propriile amintiri din expoziţii, duc la concluzia că miza Marinei e una mare, oricât s-ar fi schimbat percepţiile şi gusturile: redescoperirea emoţiei, şi a miracolului simplu că existăm şi că ne putem privi reciproc. Dincolo de asta se pot face oricâte consideraţ ii despre public şi privat, despre comunicare, despre comuniune. Genul de discuţii pe care le purtăm din reflex (nu întâmplător, autoarea articolului întâlneşte, în expoziţ ie, un vechi prieten), fără să ne dăm seama cât de mult le golim de substanţă.