Vasile Gogea: Din gramaTematica, Ed. Şcoala Ardeleană, 2016, 82 p. Poet, prozator, eseist, Vasile Gogea a fost un disident autentic, iar nu „făcut“ cum alţii destui, participant febril la mişcarea de la Braşov din 1987. În versurile d-sale aflăm o reţinere, o sobrietate, o melancolie gravă de speţă ardeleană, care se împleteşte cu una a epocii inicve ce i-a marcat copilăria şi tinereţea. Fiinţa poetului poartă povara a două umbre departajate de destin: „Mult timp/ după alungarea din Sighet/ (nu împlinisem şase ani) am purtat două umbre:// una care rămînea mereu/ egală/ cu partea care-mi revenise mie,/ în copilărie,/ din umbra închisorii.// Şi alta/ care creştea odată/ cu trupul meu,/ cu viaţa mea,/ cu moartea bunicilor,/ a părinţilor,/ a prietenilor,/ a iluziilor,/ a speranţei…// Ca şi cum/ aş fi avut o umbră/ cu zecimale…/ Un perimetru al memoriei/ o periferie/ a sufletului încercuit de nostalgie,/ aflate într-un raport/ definitiv incalculabil…“ (Zecimale…). Foarte probabil ca un mijloc al defensivei, Vasile Gogea vădeşte o apetenţă a preciziunilor care descinde degajat în limbajul poeticesc. Nu o dată e vorba de un travesti similipedant al unor impulsuri umaniste care, raţionalizîndu-se, dobîndesc şansa unor afirmaţii constrictive. Autorul raţiocinează pe subiectul dimensiunilor, convertind cutuma gospodărească într-o meditaţie moralistă. Nu e cu neputinţă a se găsi aici şi reflexul unui context istoric dificil, în care criteriul economic îşi descoperea valenţe multiple: „Nici un individ/ nu e atît de incomplet/ uman,// încît/ să nu-şi recunoască/ fără oglindă,/ fălos,/ completitudinea/ doar omenească“ (Teorema incompletitudinii). Sau: „Cît mister şi ce mirare:/ cel mai mare/ şi mai mare/ e mai mic/ decît cel mic/ care nu este Nimic!// Şi nu doar din întîmplare/ stă ascuns în întrebare…“ (Inecuaţii). Sau mai cu seamă: „Să scazi – / nu să iei.// Să elimini doar/ ceea ce e/ de prisos.// Astfel/ încît să pară/ că dai/ chiar dacă foarte/ puţin“ (Scăderea…). Raportul dintre dimensiuni ajunge a sugera, uşor glumeţ, aspecte axiologice. O varietate a unei atari sensibilităţi seduse de precizie o reprezintă atenţia acordată limbii. Cu pacienţă, Vasile Gogea abordează textul în calitatea denotativă a acestuia, pornind de la gradul zero al materiei sale. Ancestralul „plugărit“ se aplică lexicului, sintaxei, foneticii. O severă reverie de lingvist, o contemplaţie a verbului în matca sensurilor sale care e de aflat în dicţionare. Izvorîtă de aici, perspectiva pătrunde în vechimea agrară cu reperele sale de trudă racordată la spaţiul cosmic: „Plugul limbii.// Ca un plugar,/ în dicţionare/ duci propoziţia/ pînă la hotar.// Din cînd în cînd/ o iei razna, pe cer.// Pui punct/ şi de la capăt.// În miezul zilei/ faci o pauză de citire/ din Carte.// Apoi, continui/ pînă la înserare/ conjugarea,/ înjugarea/ la timpul potrivit“ (Verbul…). Abundenţei frazeologice i se propune o echivalenţă vegetală, care, putînd deveni excesivă, impune retragerea într-un adăpost ad hoc: „Ori de cîte ori/ cîte o frază creşte/ stufoasă,/ ameninţătoare/ ca o junglă semantică,// te retragi/ într-o paranteză.// Adăpost provizoriu/ împotriva cuvintelor/ nechemate“ (Paranteza…, II). Iar paranteza dobîndeşte o însufleţire etică prin asemănarea sa cu „un soldat/ sau/ un întreg batalion/ abandonaţi/ de generali şi/ înconjuraţi/ de o divizie/ ori/ chiar de o întreagă armată“ (ibidem). După cum ticăita meticulozitate a filologului apare săltată la microofensiva corespondentă, literele mutîndu-se într-un alt cuvînt sau într-o altă limbă (Virgula…, II). În partea a doua a volumului d-sale, Vasile Gogea lasă frîu liber unor stări emotive induse de pămîntul nord-transilvan căruia îi aparţine. Fără a neglija grija exactităţilor, circumscriindu-şi cu străşnicie spaţiul confesiunilor, cercetînd „hărţile singurătăţii“, „Punctele cardinale/ ale Fiinţei“, „Drumurile cruciaţilor“, pînă şi „marşul bunicului/ în Siberia“. O satisfacţie specială a poetului e că „numele malurilor/ se dau după sensul curgerii apei/ şi nu a timpului“, că „Sighetul va fi mereu pe malul stîng al Tisei, adică acela al inimii“, nu departe, dar tot pe acel mal aflîndu-se „Coruienii lui Muste“. Chiar şi poemul dintre toate cel mai amplu, mai rezonant afectiv, închinat confraţilor, debutează cu ameţitoare preciziuni spaţiale: „în punctul definit geografic 47 grade, 46/ minute Nord şi 23 grade, 51 minute Est,/ loc în care şi-a înfipt steagul, la 1360,/ voievodul Dragoş“ (Livada cu poeţi). Sunt evocate în continuare anualele agape literare ale poetului Gheorghe Pârja „de Deseşti“, cu elanul disciplinat al toamnei de sub „bolta septentrionului“, dominate de umbra de import a lui Nichita Stănescu, cel ce a călcat cîndva acest loc. „Le-a dat să mănînce, flămînzi fiind,/ mere, nuci şi pancove/ şi le-a dat să bea, însetaţi fiind,/ din lacrimile Maramureşului/ chiar mama lui,/ care astfel a devenit/ mama tuturor, Mama Doca.// Primul ademenit în livadă s-a nimerit a fi/ Nichita Stănescu,/ descoperind aici locul potrivit/ pentru a se pregăti să fie oaspetele Zeului.// Apoi, absorbind reverberaţiile energiei arhaice/ primordiale ale Locului,/ au trecut prin Livada de după Vale/ un şir lung de poeţi, care mai ales decît/ altul,/ şi,/ respirînd aerul acela tare/ («simplu, profund, separat») ca în prima lor clipă pe pămînt,/ au devenit, în chip magic, cu toţii, Nichita:// Nichita Noica, Nichita Olos, Nichita Latiş/ Nichita Iuga/ Nichita Burnar/ Nichita Ulici/ Nichita Flora/ Nichita Popescu/ Nichita Blandiana/ Nichita Alexandru/ Nichita Alui Gheorghe/ Nichita Tomi/ Nichita Vasilescu/ Nichita Iancu/ Nichita Angelescu/ Nichita Vinicius/ Nichita Vulturescu/ Nichita Muste“, pînă la „Nichita Zubaşcu“ şi fără a fi omis… „Nichita Grigurcu“. Tradiţionalismul funciar al lui Vasile Gogea ni se înfăţişează aidoma unei melodii vechi absorbite de orchestraţia modernă.