Poate că nu printr-o inspiraţie de moment, dar nici căutînd ca Diogene cu lumînarea un om, cunoscutul istoric şi critic literar german, originar din România şi stabilit la München, Peter Motzan, l-a numit pe scriitorul sibian Joachim Wittstock, departe de orice aluzie ludic-ironică, cu toată seriozitatea unui cititor care ştie să distingă unicitatea valorii: Don Quijote... nume, la care se mai adaugă, culmea, întîmplător sau poate nu, şi irezistibila atracţie a acestui prozator pentru mori. Un amănunt care, iată ar putea explica şi titlul culegerii de povestiri Dumbrava morilor, apărută la începutul acestui an la editura Institutului Cultural Român. Cînd te contopeşti cu textul unei cărţi, cînd scotoceşti toate ascunzătorile viclene din spatele cuvintelor - doar sînt traducătorul acestei trăiri scripturale! - nu se poate să-ţi reprimi curiozitatea şi implicit indiscreţia de a pătrunde în zonele cele mai intime, unde sentimentul şi spiritul îşi pierd graniţele despărţitoare... aşadar, de ce iubeşte Joachim Wittstock morile, ce caută şi ce găseşte el în acele palete care mişcă aerul, primenindu-l mereu ca să producă mişcarea necesară transformării staticului în dinamic, pasivului în activ, esenţei în existenţă. Joachim Wittstock e un căutător neobosit, e omul care merge - pe jos sau pe bicicletă - şi pasul din spate trece mereu înaintea pasului din faţă şi ne ajută să înaintăm şi pedala de jos a bicicletei urcă mereu în locul pedalei de sus şi produce rotirea care face mişcarea posibilă... şi cercul mic al nucleului şi cercul mare al universului funcţionează după principiul unei mori eterne sau a unei morişti de bîlci... mori peste tot, mori şi mori - acum observ, ce ciudat că în limba română imperativul verbului "a muri" are aceeaşi formă cu pluralul nehotărît al morilor. O simplă întîmplare, dar întîmplarea cheamă reflecţia şi reflecţia e curiozitate, cum curios e şi personajul lui Joachim Wittstock, seara, pe stradelele înguste ale Clujului sau ale Sibiului, să privească pe fereastră în case străine sau să se strecoare ca un intrus în intimităţi necunoscute pe care ar vrea să şi le însuşească. Joachim Vittstock e singurul scriitor de origine germană născut în România care nu s-a putut despărţi de oraşul natal. Sigur acelaşi lucru s-ar putea spune şi despre Eginald Schlattner care trăieşte în comuna Roşia lîngă Sibiu, dar îşi publică romanele la editura Zsolnay din Viena. Joachim Wittstock însă şi-a constrîns pînă şi cărţile să opteze pentru aerul tot mai rarefiat al unui public german autohton, tipărindu-şi cărţile în ţară. Nu menţionez acest fapt ca să-i adaug vreun merit de fidelitate patriotică lui Wittstock, vreau doar să-mi explic mecansimul lăuntric al unui artist excentric în cel mai strict sens al cuvîntului. Ciudat specimen acest Joachim Wittstock! Noi românii spuneam despre Alexandru Paleologu că este ultimul boier român, dar mai sînt şi Neagu Juvara şi controversatul Bălăceanu Stolnici şi cine-i mai ştie, că nimic nu se pierde... Joachim Wittstock aparţine şi el unei vechi elite germane din Hermannstadtul copilăriei mele, pe care nu-l mai găsesc nici în această zgomotoasă Capitală culturală europeană decît cînd cutreiera uliţele cu pantă ale oraşului de jos, tăcînd sau vorbind monosilabic cu el. Dar acest domn foarte înalt şi foarte subţire ascunde în ciudata lui alcătuire şi un "fantast", un fel de lunatec care umblă pe drumuri neumblate de alţii, care vede ce nu văd alţii, care are darul de a evada din prezent în staţii unde timpul se opreşte. Cînd era copil, ni se spune în povestirea Strada Joagărului, urcîndu-se pe un gard, a găsit uşa cerului deschisă... sau, în povestirea Leagănul, spune că în balansul frenetic al scrînciobului toată lumea se răsturna: maşinile ajungeau pe crestele muntelui, caii în copaci şi el, gimnaziastul intern, era cu capul în jos şi cu picioarele sus, de parcă ar fi călcat pe cer; dar şi de ce nu se putea elibera niciodată de întoarcerea încolonată în sala de mese. Sînt străzi înfundate, străzi care nu duc nicăieri, case cu porţi în care intri într-un spaţiu şi ieşi pe aceeaşi uşă la alt nivel, în alt spaţiu. în povestirile lui, scrise cu o exactitate realistă, aproape matematică, trecutul şi prezentul curg laolaltă fără linii de demarcaţie ca şi cînd te-ai plimba prin eternitate - ceaţă translucidă care te face să vezi ce-ai uitat. Cîte registre scripturale parcurge acest autor în toate cărţile lui! Am acasă un sac de volume de Joachim Wittstock. Mă întreb ce lung, ce încăpător e timpul unui om care a fost şi profesor şi bibliotecar şi istoric şi... eu cred că Wittstock scrie mergînd, Wittstock trăieşte scriind. Wittstock este produsul dureros al unei permanente lupte cu limbajul, produsul unui mare complex, al unei inadaptări fără leac - în tot ce scrie se simte o nostalgie chinuitoare după un acasă unde trebuie să se întoarcă, o nostalgie de extraterestru care face eforturi disperate să devină pămîntean.
Anul acesta i-a mai apărut, în afară de Dumbrava morilor, un roman în limba germană, intitulat Die uns angebotene Welt (Lumea ce ni s-a dat). Cred că frapanta asemănare cu titlul memoriilor semnate de Annie Bentoiu, Timpul ce ni s-a dat, nu poate să nască suspiciuni, cu atît mai mult cu cît romanul lui Wittstock e un fel de Bildungsroman în buna tradiţie a marilor clasici germani. Acţiunea e plasată în perioada lui de studenţie la Cluj, cînd toate întîmplările, ideile, petrecerile, prelegerile, idilele, succesele, decepţiile, într-un cuvînt, lumea întreagă intră în tine şi tu înghiţi perplex tot pînă la saţietate "cu dragoste şi abjecţie". Şi peste toate astea tronează umbra monstruoasă a Securităţii. Profesorii, prietenii, dispar rînd pe rînd şi tu taci şi taci şi ai vrea să faci un gest eroic, dar ţi-e frică pentru că eşti om şi nici măcar nu ştii prea bine care e adevărul. Cam aşa am trăit noi toţi în anii aceia şi aceste dezveliri ale unei conştiinţe, speriate şi nesigure, sînt mult mai autentice, mai umane şi mai devotate individului şi istoriei, pentru că o istorie făcută numai din eroi şi martiri e ca un cvartal de blocuri care închid între zidurile lor de beton mici biserici de lemn. Dar această Lume ce ni s-a dat, - şi sînt perfect conştientă de ceea ce afirm aici -, e o carte unică în literatura apărută în ultimii 18 ani în România. Nucleul inegalabil al romanului e, dincolo de fundalul politic cu care ne-am obişnuit, drama singulară a unui individ atipic; deci, nu atît drama minoritarului german, cît drama minoritarului uman; e lupta surdă a unui ins în căutarea unui limbaj care să-l facă înţeles de ceilalţi. Un om care-şi dă seama că nu poate să facă altceva decît să scrie şi tocmai limbajul, obiectul muncii lui îi este ostil şi, cu cît şi-l constrînge în corsete străine, devine mai refractar. Joachim Wittstock e fiul marelui scriitor sas Erwin Wittstock, un adevărat virtuoz al limbajului care, după cum reiese dintr-o scenă din carte, îşi pedepsea fiul să scrie zeci de variante ale aceleiaşi scrisori pînă cînd atingea forma stilistică a unui limbaj cît de cît acceptabil. Evident ficţiunea şi realitatea nu se suprapun exact, ca jumătăţile de pere. Teroarea perfecţionismului în scris l-a torturat pe Joachim toată viaţa. Sute de caiete cu însemnări, notate la întîmplare, din care spicuia febril - mărturiseşte Georg Härwest, eroul romanului, - fraze stîngace, dar de o sinceritate devastatoare, incluzîndu-le în scrisorile de dragoste adresate unei fete care nu-l înţelegea, mersul fără oprire nopţi în şir pe străzile Clujului învîrtind în gînd de sute de ori o frază; durerea strigătului care nu poate ieşi din chingile lui interioare - marea dramă a scriitorului, singura şi cea mai tensionată, răzbate din această carte unică, ale cărei pagini puteau să fie semnate fără reţinere şi de un Kafka. Am ezitat mult pînă m-am hotărît să scriu acest text; nu sînt critic literar, poeţii spun că sînt prozator, prozatorii că sînt poet; şi unii şi alţii mă apreciază mai mult ca traducător. Ei bine, în această calitate, dacă mi-e îngăduit, scriu aceste rînduri pentru că, traducîndu-l pe Joachim Wittstock, am învăţat să-l citesc pe dinăuntru cum citeşti o radiografie şi umbrele difuze au devenit organe şi respiraţia plămînilor a devenit sonoră şi pe traheea lui a urcat un glas pe care l-am auzit şi-l tot aud şi-l aud şi mă urmăreşte de parcă m-aş plimba noaptea pe străzile oraşului de jos, pe strada Azilului, de pildă, şi vîntul ar face să bubuie foile de plastic care acoperă zidurile insalubre ale vechii biserici şi aş şopti pentru mine: sînt duhuri, nu-i aşa? Sînt duhuri...
