Simt nevoia unor completă ri la articolul de săptămâna trecută despre cronica literară. Mai exact, aş dori să spun de ce, după o întrerupere de aproape un sfert de secol, am crezut de cuviinţă să scriu din nou cronică literară, specie căreia i-am consacrat treizeci şi doi de ani de viaţă.

Faptul ca atare mă priveşte, desigur, în primul rând, pe mine, dar sunt convins că are şi o bătaie care mă depăşeşte. E vorba de o experienţă care nu este doar personală.

Începând de la mijlocul anilor 1960, câţiva dintre criticii importanţi ai generaţiei interbelice, interzişi de la publicare în deceniul precedent, şi-au reluat colaborarea săptămânală (pe atunci apăreau numeroase hebdomadare) la Contemporanul, România literară, Viaţa românească, Luceafărul şi la alte publicaţii din ţară. G. Călinescu fusese cel dintâi, chemat de G. Ivaşcu la Contemporanul, unde voi debuta eu însumi în 1962, pe pagina în care el scria deja de şase ani. Vor fi apoi prezenţi în reviste Ş. Cioculescu, Perpessicius, Vladimir Streinu, Al. Piru şi alţii. Interesant de remarcat este că nici unul n-a revenit la cronica literară, preferând articole de istorie literară sau de altă natură. Păreau a fi convinşi cu toţii că sarcina de a tria apariţiile noi cade în sarcina criticilor generaţiei noastre. Singurul care scria din când în când despre autorii tineri era G. Călinescu. N-a fost totdeauna „pe fază”, cum se spune în limbaj sportiv, dar a intuit potenţialul lui Marin Sorescu după doar şase poezii, pe care acesta i le trimisese prin poştă, sau pe al lui Florin Mugur, aflat şi el la debut. În privinţa altora, s-a înşelat, dar nu fiindcă i-ar fi lipsit gustul, ci din motive ideologice, cărora le acorda o atenţie excesivă. A caracterizat, bunăoară, poezia Veronicăi Porumbacu drept expresia sănătoasă, cum altfel, a unei tinere ardelence cu obraji aprinşi de soare, iar când poeta, mică, neagră şi palidă, l-a vizitat acasă spre a-i mulţumi, a dat-o pe uşă afară, exclamând: „Piei din ochii mei, îmi strici imaginea critică!” De unde se poate deduce că îi privise lirica sub raport ideologic, mai degrabă decât estetic. M-am întrebat de multe ori de ce predecesorii noştri se fereau de literatura nouă sau de ce nu păreau a o înţelege totdeauna. Am polemizat cu Ş. Cioculescu, pe tema unui articol al lui din Flacăra, dacă nu greşesc, în care cita o poezie a lui Nichita Stănescu şi una a lui Marin Sorescu şi afirma ritos: asta nu e poezie! Replica mea a fost: e preferabil să spunem că poezia cu pricina nu e pe înţelesul nostru decât s-o declarăm în afara genului ca atare. Eram obsedat pe atunci de mărturisirea unui mare critic american din prima jumătate a secolului XX cum că se teme cel mai mult de o vreme în care nu va mai înţelege literatura generaţiilor de după el. Iată-mă la vârsta lui, confruntat cu o literatură datorată unor oameni cu aproape o jumătate de secol mai tineri decât mine! Să-mi fie dat să nu-i mai înţeleg? Pe G. Călinescu îl despărţeau de Marin Sorescu patruzeci de ani. Pe Ş. Cioculescu de Nichita Stănescu, treizeci.

Motivul pentru care mi-am reluat cronica e dublu. Pe de o parte, am observat la cronicarii literari ai României literare, cărora eu însumi le-am făcut credit şi, din păcate, şi la alţi tineri, că se limitează, cu puţine excepţii, la literatura generaţiei lor.Ca şi cum totul ar începe (şi adaug: s-ar sfârşi) cu ea. Rarisime incursiuni în literatura optzecistă şi mai nici una în literatura şaizecistă. Cititorii României literare vor fi remarcat articolele din ultima vreme ale lui Tudor Cristea despre D. R. Popescu sau Alexandru George. Ei bine, când i-am solicitat colaborarea directorului revistei Litere de la Târgovişte, l-am rugat să umple tocmai acest gol lăsat de tinerii cronicari literari ai revistei. Al doilea motiv a fost concepţia generaţiei internetului despre literatură, întemeiată declarat pe lipsa necesităţii spiritului critic. O critică în devălmăşie. Care mizează pe eventualul succes de public (niciodată verificat în afara blogosferei, care o fi având însuşirile ei, dar, în nici un caz, pe aceea a asumării clare şi personale a judecăţii de valoare), nicidecum pe interesul estetic al operelor literare. Citiţi cronicile şi recenziile care umplu până la buză majoritatea revistelor sau prezentările de pe coperta a patra a cărţilor şi încercaţi să vă faceţi cea mai mică idee de calitatea operelor comentate! Dacă izbutiţi, vă rog să mă înştiinţaţi şi pe mine. În ce mă priveşte, sunt dezolat de a nu fi izbutit să-mi fac, citindu-le, o idee corectă decât în rare cazuri. Un egalitarism păgubos s-a instalat în aprecierile critice. Eventualele obiecţii apar doar dacă e vorba de scriitori din generaţiile vechi, făcuţi de ruşine ca mamuţi sau dinozauri culturali. Şi încă: adesea nici măcar nu e vorba de cronici, ci de vorbe goale azvârlite cu tupeu. Câţi tineri cronicari i-au recitit pe Buzura et comp? Care dintre ei mai scrie despre Bălăiţă sau Ţoiu? Parcă i-ar fi înghiţit neantul pe toţi aceştia fără alegere.

Când am început să scriu critică, în prima parte a anilor 1960, reintrarea în scenă a generaţiei de critici interbelici m-a uns pe suflet. Le citisem articolele faimoase în care vorbiseră despre marea literatură a contemporanilor lor. Nescutite de observaţii critice. Obiective, în limitele fireşti ale unei discipline subiective prin excelenţă. A-i fi făcut observaţii lui Barbu sau Blaga mă determina şi pe mine, începător într-ale meseriei, să le fac lui Preda şi Sorescu. Descopeream graţie lor spiritul critic necesar.

Ce se întâmplă astăzi? Nu sunt paranoic, dar nici naiv: cum se face că ancheta din Observator cultural, la care m-am referit săptămâna trecută, apare scurt timp după ce mi-am reluat cronica? Şi că problema majorităţii combatanţilor nu este atât dacă mai are cronica vreun rost astăzi, ci dacă mai poate exista un Centru canonizator centralist. Curată prostie tendenţioasă! Acest centru n-a existat niciodată în realitate. A fost identificat post factum cu Titu Maiorescu mult după epoca Junimii, cu G.Călinescu, nu la sfârşitul anilor 1930 când scrisese, ci târziu după al doilea război, şi cu mine, abia după1989, în mod mai mult sau mai puţin abuziv. Canonul e una şi autoritatea cronicii literare, alta. N-am pretins niciodată a fi făcut canon. E treaba altora să mă considere canonizatorul literaturii din deceniile 1960-1980. Am spus şi repet: autoritatea în materie de literatură nu atârnă nici de cronicile literare, nici de istoriile literare, ci de personalitatea cronicarilor şi a istoricilor literari. A susţine că astăzi autoritatea judecăţii este, obligatoriu, minimală şi nonautoritară, adică împrăştiată, reprezintă un certificat de mediocritate pe care criticii tineri şi-l acordă singuri şi nesiliţi de nimeni.

În ce mă priveşte, voi continua să scriu cronică literară, cât mă vor ţine puterile, cu interes şi deopotrivă cu detaşare, fără parti pris de un fel sau altul, nepartizană, clară şi onestă intelectual. Le place ori nu tinerilor critici şi scriitori, e problema lor. Eu îmi fac treaba mea şi îmi asum întreaga răspundere.