Am scris de câteva ori
în decursul timpului
despre natura şi rostul
cronicii literare. Două
sau trei articole se găsesc
în volumele de Teme.
Nu pentru că am reluat cronica,
întreruptă cu 24 de ani în urmă, revin
acum la problematica ei. Am urmărit
în „Observator cultural” ancheta
referitoare la cronica literară, în cadrul
căreia mai mulţi critici tineri, majoritatea
colaboratori ai revistei şi cronicari
literari, şi-au exprimat punctul de
vedere. Ancheta mi s-a părut instructivă
mai cu seamă prin întrebări. Iată
câteva: „Este cronica literară o specie
caducă în anul de graţie 2016? Dar
aşa-numita critică de autoritate? Se
află, astăzi, cronicarul literar într-o
criză de legitimitate?” Să remarcăm,
înainte de orice, caracterul dirijat
al chestionarului, care în fapt sugerează
răspunsurile. În afara unor critici
douămiişti, şi aceştia, oarecum
întâmplător, nimeni n-a afirmat
caducitatea cronicii în epoca
postdecembristă, ci, cel mult,
delegitimarea ei relativă din cauza
tendinţei către pluralism şi a abundenţei
pieţei literare. Era părerea lui Mircea
Cărtărescu în Postmodernismul
românesc şi pe care o copiază în
anchetă, fără a o cita, Paul Cernat,
la care voi reveni imediat. Părere fără
suport în realitate: în toate literaturile,
cronicarii îşi fac meseria, azi, ca şi
ieri, semnalând apariţia cărţilor şi
încercând să le trieze în premieră,
conform unor criterii de valoare, ceea
ce nu exclude analiza conţinutului
sau a posibilului impact social. În
absenţa acestui filtru, abundenţa şi
inegalitatea produselor de pe piaţă
ar crea inevitabil o confuzie uriaşă
printre cititori. Aici este un nod
important al discuţiei: presupusa
caducitate ori „criză de legitimitate”
implică disgraţia filtrului cu pricina,
aşadar, liberalizarea estetică a pieţei
operelor literare. Nu cumva tocmai
asta urmăresc partizanii reducerii
rolului cronicii? Mă tem că da. În
ce priveşte „aşa-numita critică de
autoritate”, nu pot să nu mă întreb
ce vrea să spună expresia. Dacă
nu are autoritate, la ce mai foloseşte
cronica literară? Autoritatea e un
principiu de bază în selecţie.
Un posibil indiciu de ce vrea să
însemne contestarea autorităţii ne
oferă Paul Cernat în intervenţia sa
din numărul de săptămâna trecută
al „Observatorului”. El vorbeşte de
„apusul autorităţii critice centraliste”,
care ar da „o şansă emulaţiei pluraliste,
în care nu unul, doi sau trei critici
vor mai da tonul, ci o întreagă
reţea naţională de comentatori cu
formule diverse [...] Modelul ierarhicpiramidal,
construit pe verticală, în
jurul unui Centru canonizator, a lăsat
locul unui model orizontal, de tip
network, în care autoritatea critică
nu dispare, dar devine minimală,
discretă, nonautoritaristă” (sublinierea
mea – N.M.).
Cea mai simplă replică este de a
spune că lucrurile n-au stat niciodată
altfel. Şi nici nu puteau să stea altfel.
Până şi în epoca lui Titu Maiorescu,
care nu deţinea controlul absolut
al micii pieţe literare şi pe care
abia posteritatea l-a distribuit în acest
rol. În epocă, existau critici cu opinii
diferite, contestatari ai lui Maiorescu,
de exemplu Macedonski sau Gherea.
Fireşte, mai puţini decât mai târziu.
Alexandru George a mers până la a
susţine că nu Maiorescu avea dreptate
în polemicele lui. Iar în anii 1930,
Camil Petrescu a pus din nou în
discuţie natura literaturii promovate
de către criticul de la „Convorbiri
literare”. Nici în interbelic, nici
reîncepând din anii 1965, n-a existat
un Centru canonizator, ci o reţea
naţională de critici literari foarte
valoroşi (e cazul să le spun pe nume?),
mult mai amplă, fireşte, decât în
partea a doua a secolului XIX şi în
prima parte a secolului XX, foarte
mulţi, cronicari literari, care au
contribuit, desigur, fiecare după
puterile lui, la edificarea literaturii
adevărate, moderne, neomoderne şi
postmoderne. Nu unul, doi sau
trei, până la cât ştie probabil să numere
Paul Cernat, ci mult mai mulţi şi de
primă mână. Faptul că astăzi li se
atribuie lui Lovinescu şi Călinescu
meritul de a fi dat naştere canonului
ţine de aceeaşi perspectivă ulterioară
care, vorba lui Vianu, „masifică şi
stilizează” trecutul literar. Cât priveşte
afirmaţia că autoritatea critică devine
minimală şi discretă, ea reprezintă
o fatalitate douămiistă şi o notă proastă
acordată de autorul articolului
congenerilor lui critici, care, o spune
tot el, au cam dat bir cu fugiţii din
cronica literară ca să se pună la adăpost
în zone mai calme ale vieţii literare.
Cu câţiva ani în urmă, la una din
reuniunile organizate de Filiala de
Critică a USR, am remarcat prezenţa
activă a tinerilor cronicari literari,
transfugii de azi, şi am spus că epoca
de tranziţie de după 1989 are tot
atâta nevoie de cronicari literari câţi
au avut epoca de după 1960 sau aceea
de după 1918. Iată că retragerea
tinerilor la care se referă Paul Cernat
(din fericire, nu e vorba de toţi tinerii
şi e ciudat că tocmai cine vorbeşte
de „reţea naţională” pare să-i uite
pe cei care nu colaborează la
„Observator”) devine un perfect alibi:
aducerea în discuţie a temei false a
caducităţii cronicii literare sugerează
ideea că, vezi bine, de aceea s-au
retras ei, fiindcă cronica nu-şi mai
află rostul în anul de graţie (sic!)
2016. În rest, intervenţia lui Paul
Cernat este plină de neadevăruri
tendenţioase, în spiritul răposatului
Bourdieu, despre critica literară ca
„teren al unor relaţii de putere politică”
şi alte gablonţuri marxizante.
P.S. Capacitatea mea de înţelegere
e uneori limitată. Trebuie să admit.
Mărturisesc că nu înţeleg comportamentul
unora dintre criticii tineri,
dacă tot a venit vorba de ei. Nu neapărat
faţă de mine, cât faţă de USR ca
instituţie a breslei noastre şi faţă
de unii dintre cei care o conduc şi,
nu în ultimul rând, faţă de România
literară Aleg, nu chiar la întâmplare,
cazul lui Alex Goldiş. Retras în sânul
Almei Mater clujene, ca Ianuş la
mănăstire, nu rezistă totuşi tentaţiei
periodice de a reveni pe scena literară
cu tot soiul de acuzaţii la adresa unor
oameni care, nu numai nu i-au făcut
nici un rău, dar care l-au sprijinit
la începutul carierei lui, fără să-i
pretindă niciodată nimic, nici măcar
recunoştinţă. Alex Goldiş a fost salutat
ca un promiţător critic literar la apariţia
cărţii lui de debut, la care m-am referit
elogios eu însumi în Istorie, a fost
premiat şi a devenit membru al USR,
a fost ales în Comisia de Validare şi
în Juriul Turnirului de Poezie, numit
redactor la „Steaua” din Cluj, a avut
rubrică permanentă în România
literară, la care a renunţat fără vreo
explicaţie. Nu şi-a amestecat nimeni
cerneala cu a lui. A scris ce-a vrut.
N-a fost atins nici cu o floare. Sigur,
toate acestea, datorită meritelor lui,
nicidecum bunăvoinţei noastre. Ceea
ce nu înţeleg este de ce, deodată,
s-a dat de trei ori peste cap ca şoricelul
din poveste şi s-a făcut căpcăun. Gata
să ne înhaţe. Ne dă numai semne de
impoliteţe şi de adversitate. Un
exemplu: ajunge până la a-i imputa
unui coleg al nostru, care l-a susţinut
în toată perioada colaborării lui cu
USR şi la România literară, chiar
şi comportarea demnă din anii de
comunism, reproşându-i autorului
cărţii Existenţa prin cultură că îi
pomeneşte prea des numele pentru
fapte onorante care rezultă din arhive.
Ce e asta, o fixaţie care îl face pe Alex
Goldiş să vrea să eludeze până şi
evidenţa documentelor şi să rescrie
trecutul, ca-n Orwell?
