Chiar în prima frază a romanului Soldaţii de Adrian Schiop ne atrage atenţia forma greşită a verbului „a voi”: „Motivul real pentru care m-am despărţit de Ana e că vroiam să beau după pofta inimii...”
Această variantă inexistentă în dicţionare, rezultată din mixarea lui „a voi” cu „a vrea”, aruncă în derizoriu precizarea din caseta cu date bio-bibliografice: „master în lingvistică”. Este o surpriză pe care autorul ne-o face involuntar.
Urmează însă multe alte surprize pe care ni le face intenţionat, pentru a combate presupusul nostru puritanism sau, cum explică încruntat Costi Rogozanu pe ultima copertă, pentru „a scoate din moţăială estetizantă cititorul român contemporan”:
...„foarte beat, i-am dat 50 de lei unui amărât din Gara Braşov să mă lase să-i sug pula”;
...„nu beam mult la crâşmă, două-trei beri – atâta că acasă se întâmpla frecvent să mă fac muci cu încă o sticlă de vin”;
...„să revin de unde am plecat, la faza când alcoolul a vorbit prin mine şi m-a făcut de căcat” etc.
Autorul mizează prea mult pe un limbaj golănesc, crezând în mod greşit că folosindul îi uimeşte pe cititori şi atrage atenţia asupra lui. În realitate, nu uimeşte pe nimeni, pentru că în nenumărate romane, cărţi de versuri, filme şi spectacole de teatru de azi se foloseşte acelaşi limbaj. Adrian Schiop se află în situaţia – amuzantă – a unui exhibiţionist care şi-ar arunca emfatic-provocator hainele de pe el fără să observe că se află pe o plajă de nudişti.
Romanul, scris la persoana I, nu produce o impresie de noutate şi de curaj artistic, aşa cum, probabil, spera autorul. Limbajul la care recurge el nu se remarcă nici măcar prin inventivitatea şi pitorescul cu care câte un puşti din lumea interlopă utilizează argoul. Înţelegem, resemnaţi, că parcurgem încă o carte (pe lângă atâtea altele) plină de expresii prozaic-licenţioase, de genul celor înscrise pe pereţii WC-urilor publice şi încercăm să descifrăm un story în monologul interminabil.
Personajul-narator, în vârstă de patruzeci şi ceva de ani, este, ca şi autorul, originar dintr-un sat de pe lângă Sibiu şi, tot ca el, pregăteşte un doctorat despre manele. În mod inevitabil, vedem în el un alterego al lui Adrian Schiop, cu atât mai mult cu cât romanul este inclus în colecţia „Ego.Proză” a Editurii Polirom, colecţie rezervată unor scrieri numite de teoreticienii literari de şcoală nouă „autoficţiuni”. Bineînţeles, nu trebuie să-l confundăm pe un autor cu personajul-narator din cartea sa, dar, oricât ne-am strădui, în timpul lecturii ne simţim jenaţi când doctorandul (din roman) ne povesteşte cum i-o suge unuia sau altuia.
Ca să se documenteze pentru doctoratul său despre manele (subiect de sociologia culturii demn, într-adevăr, de atenţie , în condiţiile în care nişte cântece de prostgust au un public numeros), protagonistul romanului se mută în cartierul Ferentari din Bucureşti şi frecventează asiduu cârciumile de acolo. Cunoaşte astfel direct, dar parcă prin ceaţă (pentru că este aproape mereu beat) o lume plină de hoţi, tâlhari, bătăuşi („smardei”), prostituate, beţivi, copii ai străzii. Se împrieteneşte cu un fost puşcăriaş, Alberto, pe care şi-l face şi amant. Când doctorandul îşi termină documentarea şi îl părăseşte, acest Alberto se simte dezorientat, pentru că s-a considerat un timp „un ales” şi nu se mai poate integra uşor în mediul lui.
Ideea romanului este originală şi promiţătoare, dar Adrian Schiop o ratează descriind amănunţit, pe parcursul a 250 de pagini, în registru minimalist, oameni şi situaţii fără relevanţă sau reproducând pălăvrăgeala ternă a personajelor, în limba de lemn a lumii interlope:
„Problema e că nu mai aveam unde bea în Ferentari: la Boieru şi Zeicani nu, iar la şaormeria de la Piaţa Ferentari nici atât, fiindcă prima şi ultima oară când fusesem acolo Alberto ceruse brutal comanda, adă bă o pizza – iar asta îl enervase rău pe chelner, cum vorbeşti mă aşa cu mine? Uite că nu-ţi aduc.
Ba să-mi aduci, că plătesc, s-a încăpăţânat Alberto – şi atunci am ţipat la el, nu-mi fute relaţiile de aici; şi tot eu către chelner – scuze, săracu nu prea-i ieşit de pe Ferentari; iar chelnerul – aici e fiţe, n-are ce căuta gherţoi. În fine, s-a tot ţipat şi de o parte, şi de alta, încât la sfârşit chelnerul n-a vrut să ne ia comanda, unde te crezi ţărane?” Şi tot aşa, până la ultima pagină a cărţii.
Mai regretabilă decât folosirea unor cuvinte licenţioase fără o justificare estetică este această vorbărie interminabilă, la fel de plictisitoare ca o şedinţă a unei asociaţii de locatari, la care se discută ore întregi despre înlocuirea unor becuri arse sau cumpărarea unor mături. Să arunci în joc termeni şi expresii care le fac pe domnişoare să roşească şi să fii totuşi plictisitor, iată o performanţă!