M-a impresionat gravitatea de
om de ştiinţă cu care Gabriel
Andreescu prezintă cazul meu
în recenta sa carte Existenţa
prin cultură. Represiune,
colaboraţionism şi rezistenţă intelectuală
sub regimul comunist. Pe vremea
cînd eram student în anul II la Facultatea
de Limba şi Literatura Română a
Universităţii din Bucureşti, în 1967,
am fost anchetat de Securitate, exclus
din UTC (şi aş fi fost dat afară şi
din facultate dacă n-ar fi intervenit
în favoarea mea Zoe Dumitrescu-
Buşulenga) pentru „afirmaţii duşmănoase
la adresa regimului comunist” şi
„uneltire împotriva ordinii sociale
din România”.
Opozant declarat, de pe poziţia
unui apărător al drepturilor omului,
al regimului comunist, persecutat,
pedepsit cu domiciliu obligatoriu şi
arestat în timpul lui Ceauşescu, Gabriel
Andreescu ar fi putut privi de sus
acest episod din biografia mea. Abia
intrat la facultate, eu nu eram nici
pe departe un militant anticomunist,
ci un tânăr lipsit de experienţă socială
(aveam 18 ani neîmpliniţi când mi
s-a deschis dosar de urmărire –
nici nu ştiam că există pe lume
Securitatea!) care se pronunţa critic,
cu candoare şi cu intransigenţa morală
a vârstei, asupra modului cum se
trăia în România.
De altfel, nu mi-am revendicat
niciodată vreun merit de dizident
în legătură cu cele întâmplate în
timpul studenţiei , iar când totuşi am
evocat momentul l-am prezentat
ca pe un accident biografic. Şi totuşi,
Gabriel Andreescu ia în considerare
cu toată seriozitatea cazul meu.
Îi sunt recunoscător, dar trebuie
să adaug că unele dintre informaţiile
sale sunt incomplete şi imprecise,
iar unele dintre interpretări – lipsite
de legătură cu realitatea. În timp
ce citeam paginile consacrate mie
am avut la un moment dat un sentiment
de alienare, văzând cum o secvenţă
din viaţa mea „cură/ încet repovestită
de o străină gură”.
Am să mă refer, întîi, la informaţiile
inexacte şi, în continuare, la interpretările
false.
„În Arhiva CNSAS se găsesc –
explică Gabriel Andreescu – două
volume pe numele lui şAlex. Ştefănescuţ,
unul de 90, iar celălalt de 5 file.” În
realitate, cele două volume conţin
unul 106+9 file, iar celălalt 33 file.
Le am pe toate, xerografiate şi i le
pot arăta oricând lui Gabriel Andreescu.
Ele cuprind interogatoriile care mi
s-au luat, rapoartele unor ofiţeri de
Securitate, depoziţiile unor martori,
corespondenţa mea interceptată etc.
În total, cel puţin 17 ofiţeri de Securitate
(ale căror nume mi-e silă să le mai
menţionez acum) şi-au câştigat salariile
mari urmărind şi apoi anchetându-l
pe un tânăr abia ieşit din adolescenţă!
Gabriel Andreescu citează, apoi,
dintr-o informare referitoare la
dezaprobarea acţiunilor lui Paul Goma
– în conformitate cu aşteptările
autorităţilor comuniste – de către
anumiţi scriitori: „Deţinem date din
care rezultă poziţia de dezaprobare
şi desconsiderare faţă de Paul Goma [...] a scriitorilor Nina Cassian, Geo
Dumitrescu, Valeriu Râpeanu, Mircea
Sântimbreanu, Constantin Abăluţă,
Ion Lăncrănjan, Eugen Barbu, Fănuş
Neagu – alături de a lui Alexandru
Ştefănescu (secretarul secţiei de proză
a ASR şcorect: ASB – Asociaţia Scriitorilor
din Bucureştiţ)” Dar eu n-am fost
NICIODATĂ secretarul secţiei de
proză a ASB. Gabriel Andreescu
mă confundă probabil cu prozatorul
Al. I. Ştefănescu (1915-1984), soţul
Ninei Cassian.
Iată şi interpretările care n-au
nicio legătură cu realitatea. Gabriel
Andreescu pleacă de la premiza că
un tânăr ca mine care a fost
„vulnerabilizat” printr-o anchetă
brutală în anii studenţiei nu putea fi
ulterior decât precaut şi concesiv în
relaţiile cu Securitatea. Având o idee
prestabilită în minte, el a căutat a
posteriori argumente în favoarea ei.
Aşa se explică de ce s-a grăbit să mă
confunde cu Al. I. Ştefănescu şi să
mă indice ca pe unul dintre scriitorii
angajaţi în minimalizarea premeditată
a lui Paul Goma.
Recunosc, m-am simţit chiar mai
mult decât „vulnerabilizat” (cum
se exprimă eufemistic Gabriel Andreescu),
şi anume grav traumatizat după cele
cîteva săptămâni în care am fost
anchetat de Securitate (am fost
anchetat şi 18 ore fără întrerupere,
anchetatorii lucrând în schimburi).
Practic, mi s-a fracturat biografia. Şi
am plătit scump de-a lungul anilor
cele întâmplate în facultate.
Mi s-a interzis să rămân asistent
la Catedra de Literatură universală
a facultăţii, aşa cum îmi propusese
profesoara Cornelia Comorovschi,
după ce îmi dăduse nota 10 cu distincţie
la examen. Mi-au fost respinse în
repetate rânduri tentativele de a mă
înscrie la doctorat. Nu mi s-a permis
niciodată să călătoresc într-o ţară din
Occident. Eram chemat în fiecare an
„la cadre” să dau noi şi noi explicaţii
în legătură cu anchetarea mea de
către Securitate în 1967. Mi s-a refuzat
cererea insistentă de a lucra la România
literară, deşi toţi membrii
redacţiei erau de acord cu angajarea
mea (m-ammutat la această revistă
imediat după 1989, pentru un salariu
de 200 de euro pe lună timp de 10
ani şi de 400 de euro alţi 10, ceea ce
dovedeşte cât de mult preţuiam şi
iubeam această revistă).
Da, am fost grav traumatizat, dar
n-am devenit nici pe departe binevoitor
cu Securitatea. Dimpotrivă. Ceea ce
am trăit în facultate m-a radicalizat
şi m-a făcut ostil oricărei propuneri
venite din partea poliţiei secrete.
Într-o ţară democratică (sau într-o
ţară comunistă pe care aş fi confundat-
o cu una democratică) mi s-ar
fi părut firesc să aduc la cunoştinţa
unui serviciu secret tot ce aş fi considerat
că pune în pericol siguranţa naţională
(sunt un patriot). Dar după ce am
aflat dintr-o experienţă directă, nu
din spusele altora, că Securitatea
este o instituţie odioasă, nu mai exista
nicio şansă să-i acord credit. Chiar
în timp ce eram anchetat, unul dintre
anchetatori mi-a propus să-l torn
şi eu pe unul dintre turnătorii mei,
dar m-am gândit că aş deveni şi eu
mizerabil ca acel turnător şi am refuzat.
De-a lungul anilor, mi s-a cerut de
trei ori să devin informator (şi nu mi
s-a cerut aşa, în treacăt, ci prin discuţii
lungi şi obositoare în care alternau
complimentele cu ameninţările), dar
n-am cedat niciodată, în niciun fel.
Am să povestesc cândva, pe larg,
cum s-au petrecut lucrurile.
Gabriel Andreescu îl citează pe
un ofiţer de Securitate, care, într-un
raport către superiorii săi referitor
la activitatea Cenaclului „Nichita
Stănescu”, înfiinţat şi condus de mine
la Biblioteca Municipală „Mihail
Sadoveanu”, îi asigură, liniştitor,
că totul e în regulă, datorită „tactului
şi discreţiei” cu care eu aveam
grijă ca în cadrul cenaclului să ne
ocupăm de literatură şi nu de politică.
Da, mi-aduc aminte, am vorbit politicos
şi prudent cu ofiţerul de Securitate
(cu o jumătate de oră înaintea şedinţei
de cenaclu,în ziua de 19 februarie
1985, după cum precizează Gabriel
Andreescu), dar peste o săptămână,
văzându-l în sală, disimulat în iubitor
de literatură şi privindu-mă pătrunzător,
cu un fel de complicitate, mi-am dat
seama că pentru mine şedinţele de
cenaclu nu vor mai avea niciun farmec.
Drept urmare, a doua zi am anunţat-o
pe Doina Guică, un om minunat, care
se ocupa de cenaclu din partea bibliotecii,
făcând un fel de secretariat, că
din cauza stării sănătăţii mă retrag
de la conducerea cenaclului. Negăsindu-
mi-se un înlocuitor, cenaclul s-a
desfiinţat. Acest deznodământ Gabriel
Andreescu nu-l cunoaşte, dar îl poate
afla, sunt convins, din arhiva bibliotecii
sau din amintirile unor angajaţi ai
ei.
Nu mi-a plăcut deloc o insinuare
– sau poate doar mi se pare mie că
este o insinuare – din paginile pe
care mi le-a consacrat Gabriel Andreescu:
„Ce ştim despre perioada
de după 1968, în care Alex. Ştefănescu
a devenit criticul cunoscut? A urcat
pe scara reuşitei profesionale şi sociale,
a devenit redactor la revistele Tomis,
SLAST, România liberă şi Magazin,
a condus cercuri literare.”
Reuşită profesională? Se poate
spune şi aşa (deşi eu cred că am făcut
mult mai puţin decât aş fi putut face
dacă aş fi trăit într-o ţară liberă). Dar
care reuşită socială? La revista Tomis
m-a recomandat Nicolae Manolescu
şi dacă îi datorez cuiva cariera mea
de critic literar lui i-o datorez. El l-a
convins pe Ştefan Bănulescu, pe
atunci redactor-şef la revista Luceafă
rul, să-mi încredinţeze o rubrică
săptămânală de critică literară. El
m-a recomandat la Editura Cartea
Românească, unde mi-au apărut
primele cărţi. El a scris în repetate
rânduri despre mine, reuşind să
mă impună cu marea lui autoritate
profesională.
Gabriel Andreescu se mai întreabă
de ce n-am semnat niciun un memoriu
de protest în perioada de după facultate
şi până în 1989. Alături de cine să
semnez? Înfricoşătoarea pădure de
mîini care se ridicaseră împotriva
mea în şedinţa din amfiteatrul
„Odobescu” în care am fost demascat
şi înfierat ca duşman al regimului
m-a făcut pentru multă vreme sceptic
în privinţa capacităţii de solidarizare
a colegilor sau cunoscuţilor mei în
criticarea dictaturii comuniste. Nu
aveam dreptate, dar este ceea ce sim-
ţeam atunci. Din acest punct de vedere
fusesem, într-adevăr, vulnerabilizat.
În graţiile autorităţilor comuniste
n-am fost niciodată. La SLAST fiind,
eram atacat în Scânteia, Luceafărul
(în perioada în care nu mai era condus
de Ştefan Bănulescu) şi Săptămâna,
de pe poziţia naţionalismului comunist.
(În lucrarea sa, National Ideology
Under Socialism: Identity and Cultural
Politics in Ceausescu’s Romania,
apărută în traducere românească la
Humanitas, 1994, o cercetătoare din
SUA, Katherine Verdery, mă trece
pe bună dreptate printre cei care au
combătut protocronismul, ideologia
culturală de atunci a PCR). Iar într-o
notă informativă din noiembrie 1989,
reprodusă în Cartea albă a Securităţii,
se spune despre mine:
„1. A comentat tendenţios faptul
că participanţii la conferinţele judeţene
de partid s-au declarat de acord, în
unanimitate, cu propunerea Plenarei
din iunie a CC al PCR, apreciind în
context că «existenţa unui singur
partid politic într-o ţară duce la
tiranie».”
2. În cadrul unor discuţii referitoare
la evenimentele politice din unele
ţări socialiste, şi-a exprimat satisfacţia
pentru ceea ce se întâmplă în
R.D.Germană şi R.P.Bulgaria, precum
şi convingerea că «în momentul de
faţă, comunismul s-ar afla într-o
situaţie catastrofală»”. [...]
3. „În legătură cu Doina Cornea,
şi-a exprimat admiraţia pentru «actul
ei de eroism, mai mare decât al celor
care acţionează într-o ţară liberă». [...]. La asemenea comentarii s-a
antrenat şi soţia sa, Domniţa Ştefănescu,
redactor la editura Albatros.”
După 1989 am scris sute de articole
împotriva tentativelor de restaurare
a comunismului, sperând că în condiţii
de libertate pot contribui prin scris
la schimbarea în bine a situaţiei
din României. Le-am scris în zadar
(le-am şi publicat într-o carte cu titlul
Texte care n-au folosit la nimic). Dacă
aş fi fost vulnerabilizat, vulnerabilizat
rămâneam, şi ajungeam repede
ministru sau parlamentar, nu primeam
pietre în geamul maşinii şi ameninţări
cu moartea.
Despre Paul Goma n-am crezut
niciodată că este un mare scriitor,
dar înainte de 1989 m-am abţinut
să-mi exprim în scris această opinie
critică pentru că îl admiram ca om şi
nu voiam să susţin indirect acţiunea
de minimalizare a lui. După 1989,
da, mi-am spus părerea sinceră despre
valoarea literară (modestă) a cărţilor
lui, dar de fiecare dată am evocat
cu mare respect curajul şi spiritul de
sacrificiu cu care el s-a opus regimului
comunist.
Cât priveşte prezenţa mea în
PNŢCD, ea reprezintă ceva prea frumos
pentru mine ca s-o aduc în discuţie
sau s-o justific într-un articol polemic.
Când trec chiar şi cu maşina pe lângă
sediul PNŢCD simt emoţia pe care
o simt când trec pe lângă o biserică.