Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Controverse:
În jurul unei ediţii de Zamfir Bălan


În numărul 21 (2-8 iunie 2004) al "României literare", p. 14, Al. Săndulescu semnează o prezentare a noii ediţii a operei lui Panait Istrati*). Cel puţin aceasta pare să fie sugestia titlului ("O nouă ediţie Panait Istrati"). în fapt, ceea ce face Al. Săndulescu este o prezentare a biografiei lui Panait Istrati, însoţită de minime aprecieri ale ediţiei, toate la superlativ. înclin să cred că autorul articolului a studiat superficial ediţia, pentru că, altminteri, nu se poate să nu fi observat că atît organizarea ediţiei cît şi aparatul critic i-ar fi dat tot atîtea motive să fie mai rezervat. Cîteva dintre acestea le voi semnala în continuare.


În colecţia "Opere fundamentale", coordonată de Eugen Simion, Academia Română a publicat, la finele anului trecut, în două volume, povestirile, romanele şi alte scrieri ale lui Panait Istrati. Primul volum cuprinde versiunile de autor, în limba română, al doilea, traduceri realizate de Alexandru Talex. Ediţia este completată cu o Addenda (unde au fost incluse scrieri publicate de Panait Istrati în diverse periodice, precum şi texte apărute postum), cu un capitol de note şi comentarii, un altul de referinţe critice şi cu o bibliografie selectivă.

De-a lungul timpului, opera lui Panait Istrati a fost însoţită constant de o dispută concentrată în jurul unei întrebări obsedante: cărei literaturi îi aparţine autorul Chirei Chiralina? Literaturii franceze " după criteriul limbii " pentru că Istrati şi-a scris majoritatea operelor în limba lui Voltaire, sau literaturii române (apartenenţă revendicată de el însuşiL "eu sînt şi ţin să fiu un autor român... fiindcă simţirea mea, realizată azi în franţuzeşte printr-un extraordinar hazard, izvorăşte din origine românească"), pentru că lumea operei, gîndirea, elementele culturale sînt româneşti? în ciuda faptului că Istrati a realizat versiuni româneşti pentru o bună parte a operei sale, în ciuda ediţiilor în care s-au publicat aceste versiuni de autor şi în ciuda studiilor pe această temă, se pare că n-a fost posibilă depăşirea divergenţelor. A lipsit în tot acest timp o recunoaştere "oficială", care să contrabalanseze "alungarea" lui Istrati din literatura română, făcută de G. Călinescu acum mai bine de jumătate de secol ("el nu va fi niciodată scriitor român"(, ca şi refuzul altor critici şi istorici literari de a-l considera scriitor român.

Editura operei istratiene în cele două volume, însumînd peste două mii de pagini, sub egida Academiei Române, este, fără îndoială, gestul de recunoaştere care a lipsit atît timp: "Dacă naraţiunile sale, fabuloase, nu sînt consemnate de istoriile literare franceze " spune Eugen Simion, în Introducere " nu-i un motiv să nu-l revendicăm noi".

Care sînt motivele pentru care, fie şi atît de tîrziu, opera lui Panait Istrati îşi află locul într-o colecţie de "Opere fundamentale" a Academiei Române? Cu alte cuvinte, prin ce anume au trecut proba timpului, au răspuns criteriilor estetice şi aşteptărilor cititorilor scrieri precum Chira Chiralina, Moş Anghel, Codin, Neranţula, }aţa Minca? Multe răspunsuri se află în Introducerea ediţiei, semnată de însuşi preşedintele Academiei Române, criticul şi istoricul literar Eugen Simion.

"Pentru a fi mai uşor identificate", Eugen Simion împarte, "aproximativ şi discutabil", naraţiunile lui Panait Istrati în patru compartimente, "în funcţie de tipologie şi spaţiu de desfăşurare": "ciclul dunărean-balcanic" (Chira Chiralina, Moş Anghel, Codin, }aţa Minca, Neranţula, Ciulinii Bărăganului şi, în parte, Casa Thüringer), 2) "ciclul prozei haiduceşti" (Cosma, Prezentarea haiducilor, Domniţa din Snagov), 3) "ciclul prozei picareşti" (Pescuitorul de bureţi, în lumea Mediteranei, ambele volume, şi, în parte, Mihail), 4) "proza confesivă" (Trecut şi viitor, Spovedanie pentru învinşi, corespondenţa, epica publicistică). în această ordine, Eugen Simion analizează fiecare creaţie şi îi subliniază elementele de rezistenţă. Astfel, Chira Chiralina este extraordinară prin "ineditul moravurilor" şi prin "originalitatea tipologiilor". Moş Anghel " "cea mai mare izbîndă a lui Istrati " " este o naraţiune "mai complexă şi mai bine construită decît Chira Chiralina". Codin conţine "excelente prezentări panoramice", iar drama personajului central este "bine proporţionată, cu o bună aşezare, în tablou, a momentelor epice capitale". Ciulinii Bărăganului, "povestirea cea mai poetică", este "splendidă tocmai prin partea ei de lirisim, reverie şi deznădejde".

Nu lipsesc amendamentele: romanul }aţa Minca, deşi începe balzacian, îşi pierde forţa din cauza parantezelor reflexive ale naratorului, "patetice şi fără obiect precis", şi se dovedeşte, pe alocuri, un roman naiv; Cosma are o "notă exagerată de senzaţional, în stilul romanului popular" şi prezintă situaţii neverosimile. Iar, cînd este vorba de inserţiile ideologice socializante şi umanitariste, acestea reprezintă "partea cea mai slabă" a "excepţionalei" proze istratiene.

Ce găseşte, după Eugen Simion, şi ce reţine cititorul avizat, sau mai puţin avizat, de astăzi, în/din opera lui Panait Istrati? în primul rînd, "cîteva mici capodopere epice: Chira Chiralina, Moş Anghel, (...) Codin, Ciulinii Bărăganului". Mai apoi, un povestitor autentic, o lume, "un amestec de neamuri, de civilizaţii şi culturi, de mentalităţi şi, evident, de destine. De asemenea, personaje memorabile, în premieră în literatura noastră, precum Stavru, sau Chira. Sau tipul, unic în literatura română şi în cea franceză, de picaro balcanic. Un stil specific, în care biografia se împleteşte cu ficţiunea, stilul unui povestitor înnăscut, al unui "mare povestitor din ramura balcanică a prozei noastre, în linia unui romantism crepuscular şi liric".

Se ştie, ordonarea materialului într-o ediţie de "opere fundamentale" este şi o chestiune de opţiune şi de argumente ale editorului, corelate cu regulile unui astfel de demers editorial. Primul volum al ediţiei alcătuite de Teodor Vârgolici e organizat după cronologia apariţiei versiunilor în limba română. Aceasta duce la un fapt cel puţin bizar: opera de debut " Chira Chiralina " este plasată după Moş Anghel, Ţaţa Minca, Casa Thüringer şi Biroul de plasare, pentru că opera care i-a adus celebritatea "scriitorului român de expresie franceză" a avut o versiune românească după zece ani de la apariţia în franceză. Rezultă astfel o altă imagine, decît cea iniţială, a laboratorului de creaţie istratian. Motivele neconcordanţei dintre succesiunea creaţiilor în franceză şi cea a creaţiilor în limba maternă sînt, în bună măsură, exterioare proiectelor artistice ale scriitorului. Convins că ar fi putut fi " şi că ar fi fost considerat " scriitor român, chiar dacă nu şi-ar fi tradus opera în limba maternă, Istrati n-a admis să i se traducă textele oricum. Cazul Chirei Chiralina, apărută într-o proastă traducere anonimă, în 1924, l-a determinat să-şi traducă opera în româneşte (a se vedea scrisoarea adresată editorului I. G. Hertz). A început din anul imediat următor, dar n-a putut "ţine pasul" cu versiunile franceze. Astfel, nici cronologia seriei "Adrian Zografi" (Povestirile..., Copilăria..., Adolescenţa..., Viaţa...), nici a celorlalte creaţii din franceză n-au mai fost respectate, în limba maternă.

Spre deosebire de primul, volumul al doilea urmează cronologia ediţiilor în limba franceză. Cititorul care încearcă să contureze o imagine a creaţiei istratiene nu mai înţelege mare lucru: Eugen Simion, în Introducere, îi propune o împărţire în compartimente tematice, "în funcţie de tipologie şi spaţiu de desfăşurare"; editorul îi oferă un prim volum organizat pe criteriul limbii materne şi un al doilea organizat după criteriul limbii franceze, precizînd, în Notă asupra ediţiei, că ordinea creaţiei nu corespunde, de fapt, cu ordinea nici unuia dintre volume.

Ediţia "Operelor fundamentale" ar fi trebuit să cuprindă, după cum se anunţă pe copertă şi în interior, romane şi povestiri. Cu toate acestea, a fost inclusă, în volumul al doilea, şi Spovedanie pentru învinşi, un text de maximă importanţă, în privinţa istoriei sociale, politice şi a istoriei literare, considerat de Eugen Simion o "proză confesivă", alături de Trecut şi viitor; de corespondenţă şi de "epica publicistică". Nu voi discuta raţiunile pentru care un text non-ficţional este inclus într-o ediţie avînd genericul "Romane şi povestiri", deşi, din punctul meu de vedere, una sînt povestirile autobiografice (ficţiuni), precum La stăpîn, sau Căpitan Mavromati, şi altceva este Spovedanie.., unde "miza" nu este efectul artistic, ci cel social-politic, unde greutatea nu mai cade pe ficţiune, ci pe realitatea cutremurătoare a lumii sovietice, observată direct şi consemnată imediat (Eleni Samios, care l-a însoţit o vreme în URSS, împreună cu Nikos Kazantzakis, relatează că Istrati nota, la sfîrşitul fiecărei zile, toate amănuntele călătoriei). Voi spune, însă, că reproducerea textului publicat în 1991, la Editura Dacia, în traducerea lui Alexandru Talex este o alegere neinspirată. Cel pe care Teodor Vârgolici îl gratulează cu titlul de "cel mai autorizat şi profund cunoscător al substanţei operei istratiene" (vezi Notă asupra ediţiei) " deşi, în afară de placheta Panait Istrati (1943), "cea dintîi reconstituire biografică a scriitorului" (Teodor Vârgolici) şi cîteva articole, prefeţe şi studii introductive "de substanţă", constribuţia "autoritară" a lui Alexandru Talex se situează în sfera editării şi traducerilor " a publicat, în 1991, un text trunchiat: lipsesc din Spovedanie pentru învinşi primele şase pagini ale Afacerii Rusakov, iar alte fragmente apar rezumate, de Alexandru Talex, în cîteva rînduri (vezi, p. 102, respectiv, 107). Editorul nu face nici o menţiune în acest sens, repunînd în circulaţie şi consfinţind cu autoritatea Academiei Române un text deficitar.

În capitolul de referinţe critice, Teodor Vârgolici reproduce, între altele, un fragment din prefaţa aceluiaşi Alexandru Talex la volumul Panait Istrati, Cum am devenit scriitor (reconstituire pe bază de texte autobiografice), ediţia din 1998, în care este amendată, pe bună dreptate, opinia autorului despre "cunoaşterea sumară" a limbii franceze de către Panait Istrati şi despre contribuţia prietenilor francezi scriitori (rescrierea integrală a textelor). Nu se precizează niciunde la care ediţie face referire Alexandru Talex, şi nici din text nu se poate deduce, în ciuda faptului că ediţia în discuţie (îngrijită de Al. Oprea, cu traduceri semnate de Eugen Barbu) nu este singura şi cititorul neavizat nu poate şti cui îi sînt adresate criticile.

Dacă se mai adaugă acestor observaţii şi aceea că nu toate informaţiile din Cronologie corespund cu cele din Bibliografia selectivă, ca şi faptul că lipsesc cîteva lucrări importante apărute pînă la data la care se încheie Cronologia (2002) " între acestea, cartea Marianei Ionescu, Les (en)jeux de l"oral et de l"écrit: le cas de Panait Istrati (Istros, 2000) şi Panait Istrati, Mediterana, cu un Cuvînt înainte de Mircea Iorgulescu, care semnează şi traducerea, excelentă, a cărţii Răsărit de soare (Compania, 2001) " remarca lui Al. Săndulescu, după care ediţia în discuţie "este una de referinţă", nu se susţine. Din păcate.



*) Panait Istrati, Opere. Povestiri. Romane, vol. I şi II, Editura Academiei Române şi Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti, 2003. Ediţie îngrijită, cronologie, note şi comentarii de Teodor Vârgolici. Introducere de Eugen Simion.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara