o poveste de dragoste fulgurantă, aşa ar putea fi reintitulat
scurtul şi graţiosul poem În fereastra despre mare. În numai
trei strofe Eminescu schiţează un love story straniu,
emoţionant şi tragic. Nu şi lacrimogen. Frumuseţea nepământeană a
iubirii imposibile ne face mai curând să admirăm scena descrisă decât să
deplângem soarta personajului.
Este vorba despre un pescar care, din luntrea lui, vede reflectată în
adâncul mării imaginea unei fete de împărat şi, atras de ea, este gata-gata
să se arunce în valuri şi să se înece. Poate o va şi face, dar poemul se termină
înainte de a ni se dezvălui deznodământul.
Fata chiar există, nu e o nălucire. Ea stă la fereastra unui castel de
pe malul mării, iar „fundul mării fură chipul ei bălai“. Pescarul n-a
întors niciodată privirea spre castel, dar se simte atras irezistibil de chipul
pe care îl vede în adâncuri.
„În fereastra despre mare/ Stă copila cea de crai/ Fundul mării,
fundul mării/ Fură chipul ei bălai.// Iar pescarul trece-n luntre/ Şi în ape
vecinic cată –/ Fundul mării, fundul mării/ Ah ! de mult un chip
i-arată.// – «Spre castel vr’odată ochii/ N-am întors şi totuşi plâng/ Fundul
mării, fundul mării/ Mă atrage în adânc».“
Nu este prima şi nici ultima dată când Eminescu îşi imaginează
chipul iubitei reflectat-vălurit în apă. El preferă acest contact vizual
intermediat, care purifică şi transfigurează corporalitatea femeii. În
Freamăt de codru, de exemplu, fata foloseşte ca oglindă apa unui izvor.
Şi, fermecată de ea însăşi, atinge visătoare apa cu piciorul (se poate
interpreta şi altfel: plictisită de ea însăşi, vrea să strice, dintr-un capriciu,
imaginea din oglinda lichidă):
„Se întreabă trist izvorul:/ «Unde mi-i crăiasa oare?/ Părul moale
despletindu-şi,/ Faţa-n apa mea privindu-şi,/ Să m-atingă visătoare/ Cu
piciorul?».“
Să revenim însă la În fereastra despre mare (în unele variante –
„fereasta“). Atrage atenţia un cuvânt de o expresivitate energică, „fură“,
preferat unuia inofensiv, cum ar fi „oglindeşte“. Deci fundul mării nu
oglindeşte chipul ei bălai, ci fură chipul ei bălai. Prin această opţiune
lexicală se sugerează o intenţie precisă a mării de a reflecta chipul fetei
frumoase de la fereastră (poate că dacă nu era frumoasă nu i l-ar mai fi
reflectat!). La urma urmelor, şi astăzi spunem despre o imagine
preluată de pe ecranul televizorului că este o „captură“, pentru a face mai
dramatică acţiunea înregistrării acelei imagini. Pe de altă parte, verbul
„a fura“ este foarte productiv şi în vremea noastră. În argoul activ în
prezent la noi, nu se spune „vezi că o încasezi!“, ci „vezi că ţi-o furi!“.
O performanţă în materie de tehnică a versificaţiei o constituie
utilizarea de trei ori a versului de factură repetitivă „fundul mării, fundul
mării“, de fiecare dată cu altă rezonanţă poetică. Este un leit-motiv care
face obsedantă „melodia“ poemului.
Punând una peste alta, poemul încântă prin graţie, printr-o simplitate
misterioasă, prin unda de melancolie pe care o propagă. Are mai mult
farmec decât fermecătorul poem Lorelei al lui Heinrich Heine, în care
luntraşii de pe Rin sunt atraşi şi duşi la moarte (prin izbirea luntrei de o
stâncă) nu de o imagine din adâncul apei, ci de o fată propriu-zisă care stă
pe stâncă şi cântă.
În notele referitoare la În fereastra despre mare din ediţia critică
Opere de Mihai Eminescu, Perpessicius avansează ipoteza că o primă
variantă a poemului ar data din 1869. Presupusa variantă nu anunţă
însă prin nimic povestea de dragoste a pescarului atras de imaginea fetei
reflectată în adâncul mării (în cuprinsul ei apare doar o regină care stă
la fereastra unui castel). Adevăratele variante ale poemului, conţinând,
fie şi doar schiţată, povestea de dragoste, datează din 1876. Ele oferă
imaginea, impresionantă, a luptei poetului cu materia lingvistică,
asemănătoare cu efortul făcut de un sculptor de a degaja dintr-o masă
informă de piatră o statuie zveltă.
*
printre numeroasele poeme scrise la Iaşi în 1876 (an fast pentru
creaţia lui Eminescu, deşi este exact anul în care el pierde
postul de revizor şcolar şi trebuie să muncească din greu la ziarul
Curierul de Iaşi ca să-şi câştige existenţa) se află şi poemul Dormi! (va
apărea abia după moartea poetului, în revista „Sămănătorul“ în 1902).
Ideea de a privi o femeie dormind seamănă, prin delicateţe, cu aceea
de a privi imaginea unei femei oglindită în apă. În somn, femeia, complet
dezarmată, are nevoie de ocrotire, cere fără cuvinte ocrotire, trezeşte instinctul
de protector al bărbatului (ca să nu vorbim de cavalerism, noţiune
aproape ininteligibilă în lumea de azi). Tot în somn ea se expune oricărei
priviri fără pudoare, dar şi fără cochetărie, cu o desăvârşită inocenţă.
Scena, realizată cu mare artă, apare şi în Călin (file din poveste):
„Ici şi colo a ei haină s-a desprins din sponci ş-arată/ Trupul alb în
goliciunea-i, curăţia lui de fată.“ Acolo, însă, este o scenă mută. În Dormi!,
poem scris în întregime la persoana a II-a, privitorul vorbeşte necontenit,
adresându-se femeii care doarme şi ştiind că nu este auzit de ea. Vorbeşte
nu ca să primească un răspuns, ci ca să o configureze pe adormită, să o
facă vizibilă pentru cititori şi, în acelaşi timp, ca să o învelească, tandru,
într-o ţesătură de cuvinte.
„De ce te temi? au nu eşti tu cu mine?/ Las’ ploaia doar să bată în
fereşti ?/ Las’ vântul trist prin arbori să suspine,/ Fii liniştită tu! Cu mine
eşti.“
Cu fineţe psihologică, poetul descrie trezirea de-o clipă a femeii; ea
nu înţelege repede unde se află, apoi, îndemnată de bărbat, renunţă la
efortul de înţelegere şi se întinde înapoi în pat:
„Ce te-ai sculat şi te uiţi în podele?/ Uimită pari şi pari a aştepta./
Nu poţi vedea cu ochii printre ele –/ Vrei să-ţi aduci aminte de ceva?//
Lasă-te-n perini –/ eu îţi voi da pace./ Dormi tu – şi lasă să rămân deştept./
Pe când citesc întotdeauna-mi place,/ Din când în când să cat la tine
drept“...
Din nou ne surprinde competenţa lui Eminescu de atent observator
al comportamentului uman. Pare uneori un autor de romane psihologice.
Atitudinea femeii care se trezeşte pentru scurt timp din somn şi pare că
vrea să-şi amintească ceva am mai întâlnit-o la Proust, la Huxley şi probabil
şi la alţi prozatori, dar nu la un poet.
Privind-o pe fata adormită, poetul se lasă absorbit de contemplarea
ei, de bucuria de-a o avea alături şi uită până şi de poezie, adică de el însuşi,
ceea ce reprezintă un omagiu suprem:
„Să văd cum dormi...să te admir cu drag.../ Cu gura-abia
deschisă-ncet respiri,/ De pe condei eu mân-atunci retrag./ Pătrunde
pacea tristele-mi gândiri.// Frumoasă eşti... o prea frumoasă fată./ Ca
marmura de albă-i a ta faţă./ Îmi vine să alerg la tine-ndată/ Ş-astfel
cum dormi să te cuprind în braţă.“
Probabil în împrejurările scrierii acestor versuri a descoperit
Eminescu extraordinarul superlativ „o prea frumoasă fată“, care, utilizat în
Luceafărul, încă din prima strofă, stabileşte un regim de mare poezie. Este o
sintagmă care tulbură printr-o evocare a solemnului limbaj preoţesc, dar mai
ales printr-o sugestie de hybris (frumuseţea fetei întrece măsura, creează un fel
de vinovăţie...).
