Ca să-i faci pe cîţiva intelectuali să se apropie între ei, nu e musai să le arăţi un duşman comun şi nici să le fluturi o recompensă colectivă ce le-ar inspira imediat ambiţia de afirmare. Mai sunt şi alte căi prin care îi poţi face să se aglutineze. De pildă, dîndu-le un text şi stîrnindu-le interesul în privinţa lui. Vor deveni furnici mărunţindu-i litera şi asimilîn­du-i spiritul, ca într-o reacţie în lanţ de tip masoretic: textul va fi interpretat şi răsinterpretat, născînd un jurul lui o literatură secundară ce va ajunge să echivaleze în timp cu o operă propriu-zisă.
Şi chiar acesta e cazul curentului noician din cultura română. Sunt cîţiva intelectuali al căror numitor comun îl reprezintă textele lui Noica. Risipiţi în ţară sau aşezaţi în străinătate, avînd vîrste diferite şi aparţinînd unor tiparuri mentale deosebite, distanţa geografică şi diferenţa de optică nu i-a împiedicat să se agrege într-un clan de factură aparte. Clanul acesta nu are scopuri politice comune şi nu reclamă relaţii de sînge, nu presupune proiecte culturale şi nici măcar nu are nevoie de cunoaşterea propriu-zisă faţă către faţă. Clanul acesta are un singur liant: afinitatea de tip hermeneutic, adică adîncirea, interpretarea şi comentarea operei lui Noica. Aşa se face că ceea ce-i leagă pe toţi pînă la un grad de apropiere asemănător unei relaţii de rudenie spirituală este tocmai atenţia dată operei nicasiene. Indiferent că le spunem cercetători, exegeţi, noicologi sau editori ai operei sale, ei alcătuiesc o familie aparte.
Şi chiar dacă, de-a lungul vieţii, unii dintre ei au mai trecut prin buclele colaterale ale aprofundării altor gînditori, mai devreme sau mai tîrziu, parcă răspunzînd unei chemări nostalgice de revenire la origini, ei s-au întors la Noica. Paradoxul este că oamenii aceştia, chiar dacă nu s-au întîlnit niciodată, se ştiu între ei şi se recunosc între ei. Mai mult, ca o reacţie spontană de regăsire reciprocă, familiei de specialişti li se adăugă apropiaţii biografici ai lui Noica - cei care l-au îndrăgit în timpul vieţii şi care i-au rămas apropiaţi şi după moarte. În felul acesta, adunaţi ca într-o parohie sui generis patronată de spiritul lui postum, clubul "noiculeş­ţilor" seamănă cu o încrengătură informală, apărută treptat, fără nici un impuls iniţial şi fără nici o perspectivă anume. Şi probabil că tocmai în asta stă stanietatea acestei asocieri fără statut juridic şi fără întruniri regulate. Că nu-şi propune nimic cu bătaie socială. În caz contrar, s-ar alege praful de ea cu aceeaşi viteză cu care s-au dus pe copcă atîtea fundaţii, colocvii şi festivaluri culturale.
Dintre masoreţii adînciţi cu onestitate în studiul operei lui Noica, Ion Dur este un caz deja cunoscut. Cărţile care i-au asigurat certificatul de noicolog sunt Noica - între dandysm şi mitul şcolii (Editura Eminescu, 1994) şi Noica, portretul gazetarului la tinereţe (Editura Saeculum, 1999). Astăzi, Ion Dur este unul din cei mai avizaţi exegeţi noicieni, aşadar un autor ale cărui cărţi pot fi citite fără teama că în ele vom fi întîmpinaţi de judecăţi diletante sau de bulboane de obedienţă ideologică. Ion Dur nu scrie după ureche şi nici din dorinţa de a-şi vedea cu orice preţ demonstraţia reuşită. Într-un cuvînt, Ion Dur este un ambasador de profunzime al filozofului, pe care de altminteri l-a cunoscut în carne şi oase şi căruia i-a studiat biografia cu aplicaţie şi migală. Un astfel de ambasador poate fi crezut fără rezerve, căci ştie să se ferească de ingerinţa conjuncturii şi de ispita speculaţiei interesate.
Înşurubat într-un Sibiu în care însuşi Noica vedea simbolul spiritului german coborît pe meleaguri româneşti, Ion Dur întruchipează figura cordială a unui sibian exemplar: plăcut la înfăţişare, cu o căldură spontană în atitudine, cu un aplomb retoric de bună calitate şi cu un timbru vocal pe măsură, Ion Dur este prin excelenţă un spirit echilibrat. Atît de echilibrat încît volumele sale, scrise pe un ton lipsit de excese temperamentale sau de piruete retorice, nu au stîrnit ecouri. În plus, suferind de handicapul fatidic al intelectualului care, alegînd să fugă de viermuiala capitalei, s-a refugiat în provincie, Ion Dur este mereu pus într-o inechitabilă raportare valorică faţă de exegeţii noicieni din Bucureşti. Lipsa de acoperire mediatică nu are însă corespondent în gradul de stăpînire a domeniului în care se mişcă. Parafrazînd un personaj al lui Schiller, despre Ion Dur se poate spune că "Er ist besser als sein Ruf" (E mai bun decît faima sa.)
Volumul Cariatide este o antologie de eseuri, studii, interviuri şi articole pe care intelectualul sibian le-a publicat de-a lungul timpului în presa din ţară. Chiar dacă nu au o unitate tematică, textele pot fi caracterizate prin trei trăsături: 1) sunt scrise pe un ton care este acordat la diapazonul spiritului exegetic; 2) au drept reper precumpănitor perioada interbelică; 3) deşi volumul e în două treimi ale sale critic, sfîrşitul e confesiv.
Ion Dur e genul de exeget a cărui detaşare lucidă îl scuteşte de riscul de a se apropia prea mult de textul comentat. Din acest motiv, autorul nu are nici puseuri de simpatie şi nici izbucniri de antipatie faţă de autorii comentaţi. Scrisul său are întocmai culoarea temperamentului autorului: echilibrat, sanguin şi moderat. Parcă o frînă interioară îl împiedică să treacă de la consideraţiile tăioase de ordin general la imprecaţiile ţintind persoane anumite. Ion Dur e prea plin de măsură. Critic în plan teoretic, e nebelicos în planul consideraţiilor individuale. Se pare că s-a pătruns atît de adînc de regula potrivit căreia se cuvine să ataci ideile şi nu omul, încît a uitat că ideile sunt întotdeauna rostite de un om. De aici şi reţinerea de a da scrisului său tenta beligerantă a unor polemici propriu-zise. Reţinerea aceasta, cum însuşi autorul o mărturiseşte, provine din convingerea că presa polemică, fie cea resentimentară şi vindicativă, fie cea militantă şi agresivă, ţine de acea presă de estradă pe care Ion Dur o repudiază cu atîta hotărîre în paginile volumului. "Presa de estradă", folosind chiar o expresie a lui Noica, e presa lăutărismului diletant, presa culturii preschimbate în prilej de divertisment sau în ocazie de gudurare ideologică. E presa în care majoritatea intelectualilor ajung să facă lucrul la care se pricep cel mai bine: să-şi pună o mască pe care o leapădă de îndată ce climatul ideologic dă semne că s-a schimbat.
A doua trăsătură a textelor lui Ion Dur este preocuparea predominantă pentru perioada interbelică. Cu excepţia studiilor despre Maiorescu, Caragiale sau Eminescu, numele asupra cărora exegetul se apleacă cu obstinaţie ţin de epoca generaţiei lui Mircea Eliade. Aşa se face că Octavian Goga, Sandu Tudor, Mircea Eliade, Emil Ionescu şi Eugen Ionescu sunt numele cele mai invocate în paginile Cariatidelor.
A treia trăsătură este că, în finalul volumului, pe întinderea a 50 de pagini, Ion Dur, dintr-un exeget sobru de la care te-ai fi aşteptat la orice, dar nu la indiscreţia cabotină de a scrie despre el însuşi, se transformă în veritabil diarist. E o surpriză de proporţii să vezi cum un om care şi-a făcut din teorie un mediu de viaţă lasă deoparte doctrinele şi trece la registrul mărturisirilor autobiografice. Partea a treia a cărţii se numeşte "Jurnalul unui in-formator", iar termenul de informator face trimitere vădită la sensul al doilea, implicit, pe care cuvîntul "informare" îl are în limba română: acela de a da o formă, de a împlînta o formă într-un material oarecare, de a-l structura pe dinlăuntru.
Şi să amintesc un episod revelator din biografia de dascăl universitar a lui Ion Dur. Dornic să le dea posibilitatea studenţilor de la Universitatea de Litere şi Arte "Lucian Blaga" din Sibiu de a se specializa în filozofie, Ion Dur a înaintat un proiect forurilor de resort în speranţa că repulsia de filozofie, cultivată metodic în instituţiile noastre de învăţămînt, să ia sfîrşit la Sibiu. Pe scurt, Ion Dur a visat la o Facultate de Filozofie la Sibiu, în cadrul universităţii mai sus amintite, dar a primit un refuz hotărît. "Sperăm însă că, o dată cu acest an universitar, cînd va începe să funcţioneze şi la Sibiu o Facultate de Filozofie, să fie reabilitat sensul pierdut al lui "a face filozofie" cu adevărat. ş...ţ Cînd scriam rîndurile de mai sus nu bănuiam destinul nefast (sau nu voiam să cred că se va întîmpla aşa ceva) pe care-l va avea încercarea mea de a înfiinţa o specializare în filozofie la Sibiu. Acum orizontul îmi este de tot limpede: se pare că filozofiei nu-i prieşte atmosfera oficial-instituţională, aşa că filosofarea poate fi mai mult animalul de casă, hobby-ul sferei private. De altminteri, proiectul nostru avea o altă miză valorică: să construim o conjuncţie fecundă între comunicare şi filozofie. La vremea aceea, belferii din vîrful piramidei învăţămîntului n-au mai acceptat ideea dublei specializări. Cine ştie - poate într-un viitor apropiat, s-ar putea ca vîntul să bată şi în pînzele noastre." (pp. 203-204)
Din păcate, speranţa lui Ion Dur că într-o zi vîntul îi va bate în pînze e zadarnică. Intuiţia lui - anume că filozofiei nu-i prieşte atmosfera oficial-instituţională - e cît se poate de corectă, şi ea este împărtăşită de toţi cei care au avut prilejul de a lua pulsul instituţiilor româneşti de învăţămînt superior. Degradarea atmosferei e galopantă, stofa studenţilor intraţi în facultate e tot mai jalnică, iar singurul mod în care profesorii mai pot închide ochii la grindina de idioţi care se fîţîie pe culoarele facultăţii este să-şi îndrepte atenţia în altă parte: la ascensiunea profesorală. Nu poţi contempla declinul unei instituţii decît compensîndu-l cu gîndul ascensiunii tale în interiorul ei. Şi astfel, în vreme ce principala preocupare a cadrelor universitare este să urce în ierarhie, cea a studenţilor este să ia o patalama. E ca o cursă a handicapaţilor în care unii urcă pe orizontală şi alţii se tîrăsc în plan descendent.
Şi totuşi, actualul decan al Facutăţii de Jurnalistică din Sibiu - nimeni altul decît Ion Dur - nu trebuie să se descurajeze: meliorismul lui Noica - "wie es auch sein das Leben, es ist gut" ("oricum ar fi viaţa, e bună" - după vorba lui Goethe) trebuie să ne molipsească şi pe noi.