O dedicaţie şi, mai mult, o arzătoare dorinţă

În urmă cu câtva timp, am povestit, în România literară, despre o „vizită regală” într-un orăşel de provincie, desfăşurată sub semnul unei binefăcătoare normalităţi. Petrecută departe de vuietul Capitalei, de ochiul presei şi de oportunismul politicienilor, vizita aducea încă o probă vie că „ practicarea marilor virtuţi” era, pentru Familia Regală, un fapt obişnuit.

Relatarea acestei vizite mi-a reamintit o mai veche întâlnire, care, prin semnificaţia ei ulterioară, mă determină să revin cu această însemnare. Sper că nu abuziv.

În anul 1996, la Congresul Partidului Alianţei Civice de la Timişoara, Mircea Ciobanu a avut gentileţea să-mi scrie o dedicaţie pe cartea sa de convorbiri cu Majestatea Sa – Regele Mihai şi exilul românesc –, aceeaşi carte pe care, la rugămintea mea, Regele Mihai şi Regina Ana au semnat în cursul vizitei amintite.

Citită acum, dedicaţia lui Mircea Ciobanu tulbură, răscoleşte amintiri, confirmă faptul că adevărul şi dreptatea, oricât ar fi de stâlcite de cei vremelnic aflaţi în demnităţi nemeritate, ies la lumină. Scria, atunci, Mircea Ciobanu, cu durere reţinută şi speranţă vie : „ Poetului şi fratelui de baricadă, L.C., în aşteptarea Regelui nostru”. O dedicaţie scurtă, o dorinţă uriaşă.

Cu nobleţe despre adevăr şi dreptate

Se vorbeşte tot mai puţin despre cărţile lui Mircea Ciobanu de convorbiri cu Regele Mihai. O mare nedreptate ! Înaintea multor „ regalişti” de ocazie, în vremuri, ne amintim, deloc prielnice, în care Regele Mihai era alungat sau ţinut departe de ţara Lui, Mircea Ciobanu, prin cărţile sale, nea relevat „ adevărul pe care Marele exilat al românilor l-a rostit cu faţa spre Dumnezeu…”, cum scrie pe ultima copertă a convorbirilor despre exilul românesc.

Până la această carte s-a ştiut puţin despre legăturile Regelui , după abdicarea sa forţată, cu politicienii români aflaţi, şi ei, în exil în Occident. Totodată, convorbirile infirmă, cu probe concludente, susţinerile răuvoitoare ale unora interesaţi în pătarea imaginii monarhice sau doar naivi, potrivit cărora Regele Mihai, în exil, n-ar mai fi fost interesat de situaţia postbelică a ţării, dedicânduse în exclusivitate familiei şi diverselor activităţi lucrative.

Acestora, din ce în ce mai puţini, care, câţiva ani după revoluţie, i-au refuzat dreptul legitim de a se întoarce în ţară, Regele le adresează o frază demnă de o pildă, tulburătoare prin simplitate şi adevăr: „Un român scos din casa lui cu forţa nu încetează, numai prin aceasta, să fie român.”

Venind în completarea celorlalte două volume de convorbiri cu Regele Mihai, din anii 1991-1992, această carte, care se referă cu precădere la anii 1948-1954, completează o istorisire dureroasă, cu întâmplările ei aşa cum au fost trăite, şi care trebuiau arătate, chiar dacă, uneori, ele deranjează ; pentru că, spune Regele: „Nu poţi vindeca o ţară fără să-i dai adevărul”.

Documentele din arhiva personală a Regelui, pentru prima dată scoase în public prin această carte, ne arată şi solidaritatea, dar şi adevărul trist al divergenţelor dintre conducătorii Comitetului Naţional Român, organismul care îşi desfăşura activitatea sub patronajul direct al Majestăţii Sale, şi care trebuia să însemne guvernul României în exil.

În scrisorile pe care aceştia le trimit Regelui, pe lângă rapoartele privind activitatea de informare a guvernelor statelor occidentale despre situaţia reală din România sub ocupaţia sovietică, privind eliminarea partidelor democrate, a elitelor intelectuale, suprimarea libertăţii cetăţenilor, strecoară şi acuze reciproce despre „ încălcarea sferei de atribuţii”, de luare a unor decizii arbitrare sau, dimpotrivă, de neimplicare în problemele organizaţiei, încât Comitetul Naţional Român ajunge să se discrediteze prin criticile publice pe care chiar membrii săi şi le aduc, cum afirmă unul dintre „combatanţi”. Şi unii, şi ceilalţi cer sprijinul şi sfatul Regelui, cel care era considerat de toţi, constituţional, Capul Statului. Iar Majestatea Sa le răspunde de fiecare dată, cerând lămuriri, sugestii, ridicându-se deasupra „pricinilor”, îndemnându-i să lucreze pentru Ţară şi Naţiune; spune Majestatea Sa, legat de acest subiect: „Noi am chemat românii din exil la mai multă rigoare şi la o luptă mai eficace. Dar cum să-i obligi să asculte? În exil, românii, ca toţi oamenii din lume, s-au zbătut şi ei după o bucată de pâine. Am avut şi voi avea totdeauna înţelegere pentru atâţia şi atâţia români cărora nu le-a rămas timp să se ocupe şi de problemele politice în exil”.

Dincolo de toate acestea, activitatea Comitetului Naţional Român, condus de importante personalităţi politice, a făcut enorm pentru ajutorarea românilor aflaţi în exil, în special pentru tinerii lipsiţi de mijloace de subzistenţă, prin obţinerea unor locuri de muncă sau burse de la guvernele şi universităţile ţărilor respective.

Nici Mircea Ciobanu, prin întrebările sale, nici Regele Mihai, prin răspunsurile date, nu ocolesc aspectele delicate ale istoriei acelor timpuri. Cu acelaşi respect pentru adevăr, este abordată sensibila problematică a jocului duplicitar al marilor puteri în perioada tulbure a anilor 1947-1954, pentru care soarta României, abandonată definitiv sovieticilor, nu mai reprezenta o miză. Afirmaţiile Majestăţii Sale sunt tranşante: „Poate că oamenii simpli din ţările care-şi continuau evoluţia după accidentul războiului nu prea ştiau ce e comunismul; nu erau informaţi şi mulţi îl priveau ca pe ceva luminos. Oamenii politici însă ştiau totul. Ei n-au scuza ignoranţei. Ştiuseră tot adevărul despre Rusia încă dinainte de război şi acum erau informaţi de tot ce se petrece în ţările socialiste”.

Cu aceeaşi obiectivitate şi lipsă de patimă vorbeşte Regele şi despre atacurile la care a fost supus, în exil, de către Principele Nicolae, care îi contesta dreptul la tron, şi de către Urdăreanu, care „vocifera” că este antigerman. Despre poziţia primului, Majestatea Sa are o explicaţie cât se poate de simplă: „Nu semănam cu el. Nu aveam obiceiurile lui. Nici în ţară, nici în exil n-am avut nimic care să ne lege. Modestia politică, dacă nu eşti înclinat din naştere spre modestie, trebuie învăţată şi chiar impusă oamenilor care stau la cârma unei ţări”. Lui Urdăreanu, care, ca şi alţii ca el, „erau făcuţi pentru acţiuni subterane, pentru şoapte pe la colţuri”, îi răspunde: „Noi n-am avut nimic cu Germania; nouă ne-a displăcut profund Hitler, ca să nu mai spun de doctrina lui”.

Sunt multe formulări memorabile în răspunsurile Majestăţii Sale, din care s-ar putea alcătui chiar o antologie a pildelor monarhice, a principiilor de la care nu s-a abătut întreaga Sa viaţă, indiferent de împrejurări. Spune Regele cu privire la condiţia exilatului, orice rang ar avea: „Pe pământ străin n-ai cum să prinzi rădăcini; vrei, nu vrei, vrând-nevrând, te bate vântul, iar dacă ai prins rădăcini nu mai eşti al patriei decât cu inima”. Sau despre scopul extremiştilor : „ Da, dar extremiştii vor să ajungă la el fără să-şi aleagă mijloacele. Este tocmai ceea ce noi nu putem să admitem din principiu: ce înseamnă asta, că scopul scuză mijloacele? E o minciună jalnică. Noi am văzut că după felul cum îţi alegi mijloacele îţi dai seama cât de curat e scopul. Mijloacele constituie chiar esenţa vieţii politice, într-o democraţie”. Sau despre urmările ultimului război mondial: „Ruşii au reuşit să transforme victoria mai multora în propria lor victorie. Au reuşit chiar să demonstreze că a învins nu atât un popor, ci un sistem politic, care-şi dovedea astfel superioritatea”, şi, în continuarea aceleiaşi idei: „Un capitol din viaţa Europei fusese încheiat definitiv. Începuse cea mai rea dintre păcile care s-au încheiat vreodată în Europa”.

Este meritul incontestabil al lui Mircea Ciobanu, care, prin întrebările sale, adresate, cu tact şi bună credinţă Majestăţii Sale, a reuşit să obţină răspunsuri şi la „lucruri despre care e mai bine să taci”. Pentru că, spune Regele: „Am observat însă că, tot căutând un moment potrivit să spui adevărul, nu dai decât de lucruri care-ţi arată că pentru adevăr nu e niciodată momentul cel mai potrivit”. Iată că Mircea Ciobanu a ştiut să aleagă „ momentul potrivit”, din care a rezultat o carte cât o istorie.

„Lucraţi harnic şi folositor”

Astfel i-a îndemnat Majestatea Sa pe românii din exil care conduceau Comitetul Naţional Român, a căror vrajbă de neînţeles le-a zădărnicit, adesea, activitatea. Sub acelaşi imperativ a lucrat însuşi Regele atât în exil, cât şi după 1990, când s-a angajat cu toată dăruirea şi îndreptăţita Sa autoritate în susţinerea cauzei naţionale de integrare a României în organismele democraţiei occidentale.

Închei prin a-mi cere iertare dacă cele consemnate în aceste rânduri erau deja cunoscute. Dincolo de respectul pentru adevăr, am dorit să aduc un modest omagiu Majestăţii Sale, dar şi autorului cărţii, scriitorul Mircea Ciobanu, care mi-a readus în memorie un crâmpei de esenţială istorie, şi, nu în ultimul rând, dorinţei sale scrise pe o îngălbenită filă de carte, intrată ea însăşi în istorie. Aşteptarea noastră a luat sfârşit, Mircea Ciobanu. Regele nostru s-a întors! Pentru totdeauna.