Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Prepeleac:
În amintirea lui Nego de Constantin Ţoiu


Paradoxul libertăţii, 1965. In n'y a de liberté que dans une situation qui n'existe elle-même que par la liberté. Nu există libertate decît într-o situaţie ce nu există nici ea decît datorită libertăţii... (L'Etre et le néant, J.P. Sartre). Paradox indiferent marxismului, libertatea fiind oricum sacrificată.

*
Platon, Théetéte. Trebuie, aşadar, să le-o spunem oamenilor pe-a dreaptă: şi anume că sînt cu atît mai adevărat ceea ce ei nici nu cred că ar putea fi, cu cît cred că ei sînt, fără a fi cu putinţă vreodată să fie.

*
Sîntem liberi, dezorientaţi de liberi. Fiecare act comportă regretul unei infinite posibilităţi de a fi. Aici intervine problema. Dacă actul este unic, rezultanta unor antecedente, petrecut în mod necesar, şi dacă nu cumva perspectiva unei infinităţi de alte acte posibile, în locul celui petrecut, nu este iluzia pricinuită de situaţia noastră obiectivă faţă de fenomenul ce-l observăm. Vizavi de ceea ce se întîmplă, este cert că noi sîntem liberi. Liberi de a constata că fenomenele se petrec univoc în mod necesar sau că ele... (lipseşte) (1953). Lecturi filozofice intense. Teama de...

*
Anii 1954 şi 1955 anteriori revoluţiei maghiare din 1956, cînd Ion Negoiţescu era sigur că vom fi eliberaţi,... că va veni regele,... că literatura va scăpa şi ea de proletcultism şi că el, Negoiţescu, va scoate în fine revista lui mult visată Euphorion, de care avea ştiinţă şi N. Balotă... An euforic, acest 1956, toamna lui pînă la finele lui noiembrie şi decembrie cu valurile de arestări. Cu I. Negoiţescu, în vara acelui 1956, aveam lungi discuţii în timpul plimbărilor noastre prin Cişmigiu. De obicei, ne opream şi vorbeam precauţi la rotonda statuilor scriitorilor, cu cîte un nas lipsă,... ureche,... ochi scos... Luciditatea mea extremă, des exercitată în timpul unei perioade greu de definit, mă făcea să nu cred nimic din tot ce prezicea Nego. Îl combăteam că nu se va întîmpla nimic; că nu va veni nici un rege; că era o fantasmagorie să crezi într-un asemenea lucru. Aparenta deschidere hruşciovistă îi spuneam că se va termina curînd şi că nu te poţi aştepta la nimic bun într-un regim în care "cel ce vine la domnie e musai să fie un scelerat!" - vorba clasicului. Negoiţescu era un optimist fervent. Eu, dimpotrivă. Nu atît pesimist, cît foarte prudent şi păţit. Îi mai spusesem lui Nego că, după destinderea survenită în urma condamnării lui Stalin, ar fi urmat neapărat o strîngere de şurub şi mai zdravănă faţă de ceea ce cîteva luni ni se păruse... Atît de tare era disputa mea cu Nego din Cişmigiu, încît ne supăram între noi, cu epitete ca naivule sau defetistule...
Soarta a vrut să-mi dea mie dreptate, încăodată. Şi să fiu, fără să vreau, "eroul" dezvăluirilor pe care Ion Negoiţescu, arestat, - nu-mi mai aduc aminte data, întrucît nu mai riscam nici o însemnare, directă, politică, - avea să le facă în închisoare, la anchetă. Ar fi ceva extraordinar ca aceste mărturisiri pe care le bat acum la maşină, să figureze, - ideea! - în vreun dosar al anchetării criticului Ion Negoiţescu. Reproduc - se pare că am mai scris despre aceasta... reproduc ce mi-a spus Nego, după ce ieşise din închisoare, că îl întreba, la anchetă, mereu, cei ce-l "descoseau". De exemplu, unul din anchetatori, mai ales, îl tot întreba în legătură cu mine, ce credea despre mine, ce idei aveam eu şi alte lucruri necesare unui anchetator care ar vrea să-l înfunde pe vreunul. Simţind acest lucru, Nego, cu extraordinara sa onestitate şi credinţă în Dumnezeu, se aprinsese pe loc pledînd în favoarea mea. Bîlbîindu-se, el încerca să-i convingă, vorbind sus şi tare, că dacă ar fi ţinut seamă de prevenirile lui C. Ţoiu, cu care vorbea în Cişmigiu, în vara lui 1956, n-ar mai fi ajuns la puşcărie; că Ţoiu îl prevenise că nu se va schimba nimic şi că totul va decurge ca mai înainte, şi altele, făcînd elogiul intuiţiilor mele şi punîndu-mă într-o lumină cît mai favorabilă, astfel încît, în cele din urmă, anchetatorii schimbaseră priviri uimite între ei, crezînd tot ce le spunea Nego (cazuri în care, dimpotrivă, cel întrebat, de frică, îl cam înfundă pe cel suspectat). Imposibil ca această anchetă să nu fi fost consemnată... Sigur, datorită lui Ion Negoiţescu fusesem "amînat". În orice caz, portretul pe care mi-l făcuse Nego, spre surprinderea celorlalţi, mă salvase. Trebuie să mai spun că lui Ion Negoiţescu, - în toţi acei ani, - îi datorez faptul că am citit atîtea cărţi, procurate de el. Nu uit încurajările lui, din epocă, de a scrie versuri. Scriam în contra vremii literare vitregite. De pildă, sonete parnasiene, ca următorul, pe care-l reproduc în amintirea lui Nego.

Pastel eleat
Am văzut cerul dreptunghiular printre
blocuri
Cerul limpede şi trist ca o teoremă
Soarele încerca să apună în mai multe
locuri
Dar spaţiul era luminoasa dilemă. (Citez doar strofa I)

Sau poeme suprarealiste ca:

Scaunul de optsprezece carate
Era o dată un scaun/ frumos ca un faun/ Şi scaunul avea doică,/ O scoică./ Într-o zi doica îi spuse:/ De ce tolerezi să fii întrebuinţat/ La poluri diametral opuse?/ Fă un memoriu! Şi atunci/ Scaunul îndată compuse/ Exact ca în comediile lui Plaut/ O sonatină pentru flaut; de altfel/ Era şi de rigoare, scaunul avînd trei picioare...

Şi-aşa mai departe. De fapt nişte compuneri livreşti, şi-atît... Cel mai mult însă lui Nego îi plăcuse sonetul Pana de herete pe care i-l închin de asemeni şi care nu fusese decît " o tragere de timp".

În pana de herete caut harul.
De mult, sălbatecă, în slăvi vibra,
Pe cînd, semeţ, nebiruit, tîlharul
Cu àripa haină văzduhul frămînta...
(citez prima strofă)