Se mai descoperă din când în când, în zone ecuatoriale din Africa sau în jungla Amazonului, triburi necunoscute, rămase în afara istoriei. Membrii unuia dintre aceste triburi se închină şi azi, ca unei zeităţi, epavei unui helicopter prăbuşit cu ani în urmă în apropierea colibelor lor.

În jungla literară de pe Internet găsim la fel, frecvent, autori care trăiesc în afara istoriei poeziei. Să explorăm împreună site-ul Versuri şi creaţii (cum adică versuri şi creaţii?!): http://www.versurisi- creatii.ro/.

Primul întâlnit este NECHIFOR MARICEL, autorul unor versuri (nu creaţii!) simpliste şi naive, scrise parcă înaintea erei noastre literare:

„Când soarele răsare/ Stau la răcoare,/ Şi vorbesc cu animalele/ Simt că toate sunt ale mele/ Şi îmi aparţin doar mie/ Fiind din toate categoriile”.

Limba română este folosită şi ea peltic şi de multe ori greşit, ca şi cum ar fi fost învăţată precar, numai din auzite, nu şi din cărţi (cam aşa cum au învăţat dacii latina de la romani):

„Lumea e făcută pentru mine/ Asta este cel mai bine/ Când soarele răsare/ Mă ascund sub o floare/ Să nu fiu găsit/ Aşa sunt ispăşit.”

Cineva ar fi tebuit să-i explice „poetului” că un om nu poate fi ispăşit, poate doar ispăşi (de regulă, o pedeapsă, cum ar fi aceea de a citi versurile sale).

Din acelaşi trib de versificatori care nu sunt la curent cu evoluţia poeziei face parte FLORIAN RUSE:

„Pe-atunci când încă hoinăream/ prin lumea ta de ceaţă/ că de abia mai bântuiam/ prin propria mea viaţă,/ pare-se-a fost ceva marcant/ ce-am pierdut întâmplător.../ un nu ştiu ce,-aşa important,/ că încă-l cat visător.”

Autorul pare să se fi încurcat în propria lui plasă de cuvinte cu care încearcă să prindă idei poetice. Ne străduim să înţelegem: el hoinărea, deci, prin lumea ei (probabil a iubitei) de ceaţă, dar bântuia şi prin propria lui viaţă. În timpul acestui periplu confuz, prin două spaţii simultan, a pierdut ceva important („marcant” este cuvântul folosit de autor). Nu ştie ce anume, dar continuă să caute ceea ce a pierdut.

Noi cum să reacţionăm faţă de această situaţie, care ne face să ne gândim mai degrabă la cetăţeanul turmentat al lui Caragiale, decât la un poet atins de o suferinţă metafizică? Să râdem sau să plângem? Sau să deplângem chinuirea limbii române?

Autorul ne oferă un reper, închipuindu-ş i cum ar reacţiona iubita lui citindu-i versurile:

„Glumeşti? Un nu ştii ce marcant?/ (Mi-ai spune tu probabil...)/ Când te-ai făcut aşa galant?/ Mă laşi? Hai, fii amabil!”

Expresia „Mă laşi?”, luată din argoul celor care îşi fac tatuaje pe suprafeţe mari ale corpului şi ascultă manele, aruncă totul în hăul prostului-gust. Drept urmare, nu mai avem timp să înregistrăm gângăveala din restul strofei.

O anumită sensibilitate are ŞTEFANA DOLINSCHI, care pare situată însă şi ea în afara poeziei de azi şi de ieri. N-ar fi exclus să-şi găsească un loc în poezia de mâine, dacă între timp vom renunţa complet la memoria noastră culturală şi vom cădea cu toţii în starea de analfabetism literar, atât de bine ilustrată de multe site-uri de pe Internet.

„Ştiam – îi declară autoarea unei persoane neidentificate, care teoretic nu poate fi decât iubitul ei – că într-o bună zi vei reveni/ Îmi doream doar să te mai pot privi./ Să îţi văd ochii şi gura şi părul/ Şi să realizez cât de departe e cerul.”

Versurilor nu le lipseşte candoarea, dar nici umorul voluntar. Pe baza lor putem stabili ce anume doreşte să vadă o femeie la un bărbat: ochii, gura şi părul. Nasul nu prezintă interes, şi nici urechile. Dar celelalte părţi ale corpului? Nu vom afla niciodată.

Nu se înţelege de ce, privind ochii, gura şi părul bărbatului iubit, o femeie realizează cât de departe e cerul.

Partea a doua a poeziei nu emoţionează nici ea, dar dovedeşte că autoarea este sincer emoţionată:

„Am privit mult timp la fotografii,/ Am continuat să te iubesc aşa, să ştii./ Şi dacă vreodată te vei întreba: de ce eu?/ Te voi privi şi-n stropii de ploaie o să-ţi desenez un curcubeu.// Şi-n confuzia ce îţi va străbate inima şi gândul/ Te-aş săruta în gând şi aş fugi cu vântul.”

Curcubeul joacă, după cum se vede, un rol important nu numai în relaţiile dintre SUA şi România (ne amintim curcubeul care l-a impresionat pe George W. Bush aflat în vizită în România, în 2002), ci şi dintre îndrăgostiţi. În poezie el a fost invocat însă de prea multe ori de-a lungul secolelor pentru a mai impresiona prin simpla lui menţionare. Până şi curcubeul s-a demodat.