Stimate domnule Academician Ioan-
Aurel Pop, suntem, cu voia sau fără
voia noastră, influenţaţi de spaţiul
naşterii noastre, de locul care ne-a
modelat năzuinţele şi împlinirile. Cum
percepeţi acum spaţiul natal, locul şi
ceasul obârşiei, al copilăriei,
ambianţa familiei şi figurile tutelare
ale părinţilor?
Ioan-Aurel Pop: Demult, Jean Jacques
Rousseau scrisese, în spirit iluminist, că
omul se naşte liber şi că societatea îl
„corupe”. Aş parafraza aceste înţelepte
vorbe, spunând că omul se naşte fără
sentimente şi fără atitudini, urmând
să le dobândească prin educaţie. Sunt
absolut convins că, dacă luăm un copil
mic născut în România şi îl facem să
priceapă viaţa în Suedia, acesta va putea
deveni un desăvârşit suedez. Îmi amintesc
când, în adolescenţa timpurie, am învăţat
la literatura română drama istorică Vlaicu
Vodă, de Alexandru Davila şi am fost
profund impresionat de versurile puse
pe seama voievodului Ţării Româneşti
din secolul al XIV-lea: „Doamnă, datina
străbună e mai mult decât o lege,/ Domnul
ce-şi cunoaşte ţara din chiar traiul ei
culege/ Obiceiuri de tot felul, trebuinţe
de-orice soi,/ Năzuinţe, doruri, vise, ure,
patime, nevoi;/ El le cerne, le frământă,
le topeşte, le strecoară/ Şi le toarnă
ca-ntr-o matcă în cuvântu-i către ţară…”.
Fireşte, fiind în clasa a IX-a şi având cam
15 ani, profesorul de română (pe-atunci
disciplina se chema încă limba şi literatura
română!) ne-a spus că este un discurs
romantic (şi că romanticii preamăreau
Evul Mediu, naţiunile şi tradiţiile popoarelor),
pus, cumva anacronic, pe seama unui
om care nu putea gândi cu aceste vorbe
în secolul frământat în care trăise, pe
când credinţa în Dumnezeu era mult
mai puternică decât dragostea de ţară.
Am fost crescut în spiritul acesta
al dragostei de familie, de pământ, de
natură, de tot ceea ce ne înconjoară,
fiindcă „toate vin de la Domnul”. Dascălii
m-au învăţat că nu poţi iubi lumea
largă, dacă nu iubeşti lumea ta, în
mijlocul căreia trăieşti. Apoi, am învăţat
la facultate că moşiile cele mici ale
boierilor şi ţăranilor formau moşia cea
mare, care este ţara şi că moşia cea
mare a fost sigură şi liberă câtă vreme
moşiile fiecăruia erau garantate şi
apărate. Nu cred că există „în sânge”
nimic special, dar sunt sigur că există
în minţile şi sufletele noastre idei şi
sentimente care ne fac români, ori
germani, ori francezi, ori ruşi etc.
Părinţii şi bunicii ne dau primele lecţii
despre locul naşterii, despre limbă,
despre obârşie, despre felul de a fi
români, iar apoi educaţia prin şcoală
desăvârşeşte începutul acesta. Pomenitul
Alexandru Davila a fost de obârşie
străină, dar educaţia l-a făcut român.
La fel, marele istoric Alexandru D.
Xenopol s-a numărat printre cei care
au făurit, prin apelul corect şi demn
la trecut, România. Suntem meniţi
chiar fără voia noastră să ne raportăm,
cei mai mulţi dintre noi, la naţiuni sau
la popoare şi să ne simţim părtaşi ai
acestora. De altminteri, ne revendicăm
mereu din mai multe grupuri sau
comunităţi, fiindcă esenţa noastră
umană ne face fiinţe sociale şi sociabile.
Nu putem trăi ca Robinson Crusoe!
De când datează primele (în)semne ale
vocaţiei dvs. de istoric? Au existat, în
adolescenţă dvs., sau la începutul carierei
ştiinţifice, mentori, profesori care v-au
stimulat dorinţa de cunoaştere?
Fireşte, toate au un început. Iniţial,
pe la 5-6 ani, voiam să fiu – nu ştiu
de ce – medic, adică doctor. Cred că
mulţi copii, influenţaţi de părinţi şi de
mediu, voiau asta în acel timp. Am
rămas însă profund dezamăgit când am
aflat că, deşi vindecă bolile, medicii mor
şi ei până la urmă, ca toţi oamenii.
Mai târziu, prin clasa a IX-a, profesorul
de latină ne-a spus faimoasa zicere „Ars
longa, vita brevis” şi ne-a explicat-o în
felul său, înţelept: viaţa noastră fizică
e perisabilă, se duce într-o clipită, pe
când creaţia spirituală rămâne pentru
eternitate. Istoria mi s-a părut atunci
depozitarul întregii experienţe de viaţă
a omenirii, iar în fruntea acestei imense
moşteniri se află cultura, operele şi
instituţiile spirituale, poezia, romanul,
dramaturgia, pictura, muzica etc. Mi s-a
părut că, fiind istoric de meserie, poţi
cuprinde toată experienţa de viaţă a
omenirii, poţi deveni înţelept, respectat
şi că poţi influenţa în bine lumea şi chiar
poţi ajunge să ştii viitorul. Natural, mi-am
dat seama, cu vremea, că nu este aşa,
că istoria este o formă de cunoaştere ca
toate celelalte. Însă fascinaţia acestei
cunoaşteri mă copleşeşte şi acum…
Cum aţi caracteriza anii studenţiei în
Alma Mater Napocensis? Ce v-a
determinat să alegeţi Clujul, ca spaţiu
al studiilor universitare? Aveţi o
amintire privilegiată legată de
această vârstă a cunoaşterii şi
aventurilor spirituale?
Anii studenţiei mele clujene –
aşa ca studenţia oricui – au fost fermecaţi.
Nu ştiu dacă atunci realizam asta, dar
acum o fac sigur, cu nostalgie. Am ales
Clujul din cel puţin două motive, deşi,
de la Braşov (unde trăiam cu familia)
Bucureştiul era mult mai aproape şi
avea atracţia Capitalei. Mai întâi, ai
mei se trăgeau din părţile Clujului, îmi
petrecusem părţi din vacanţe pe lângă
Gherla, fusesem de Sântămărie la
Mănăstirea Nicula – după vechea
rânduială – învăţasem să strâng, cu
alţi copii de-ai locului, fragi de câmp,
ciuperci şi felurite fructe sălbatice, mă
înspinasem prin scaieţi şi mă uitasem
după fete... Pentru ei, acolo era centrul
lumii. În al doilea rând, când i-am spus
dascălului meu de română şi dirigintelui
meu – profesorul şi prozatorul Ion
Topolog – că vreau să mă duc la Istorie,
mi-a cerut să mă mai gândesc. Văzând
că sunt hotărât şi că nu sunt şanse
să mă răzgândesc, m-a sfătuit să nu
mă duc la Bucureşti, ci la Cluj. A motivat
destul de convingător: el însuşi, deşi
muntean, studiase la Cluj şi acolo
„se făcea şcoală serioasă”; la Bucureşti,
studiul istoriei era politizat, era „sub
lupa partidului”, pe când la Cluj, lucrurile
erau mult mai laxe, cartea era carte,
păstrând încă o mare parte din erudiţia
interbelică. Aşa a şi fost, cu dascăli
precum David Prodan (pensionat,
dar deschis faţă de tineri şi faţă de
mine în special), Hadrian Daicoviciu,
Ştefan Pascu, Sigismund Jakó, Pompiliu
Teodor, Camil Mureşanu, acum de
fericită aducere aminte şi cu mulţi alţii.
Îmi amintesc de o întâmplare din anul
întâi, de la începuturile studenţiei:
eram la „Studii clasice” – adică în curtea
Muzeului de Istorie al Transilvaniei
– când l-am salutat ceremonios pe
profesorul Hadrian Daicoviciu (familia
sa locuia în acea clădire, la parter);
marele savant m-a privit lung, s-a
gândit o clipă şi mi-a spus să vin la
„veche” (asta însemna să fac istorie
antică drept specializare), să mă duc
cu domnia sa la Grădişte şi la Ulpia pe
şantier şi să descifrez inscripţii latine;
i-am mulţumit, măgulit, dar i-am spus
că vorbise deja cu mine profesorul
Teodor; m-a privit iarăşi lung şi mi-a
spus că – în acest caz – se retrage,
fiindcă eram pe mâini foarte bune…
Ulterior am realizat că era vorba de
o curtoazie din altă lume, de respect
faţă de meserie şi specialitate, de
atitudine de domn subţire, care nu
intră în domeniul colegului. Ulterior
am aflat că „Pompi” şi cu „Haşu” (adică
Pompiliu Teodor şi Hadrian Daicoviciu)
erau chiar prieteni, fiind aşi, fiecare,
în domeniile lor.
Activitatea dvs. de istoric se
concentrează asupra Evului Mediu
românesc (teza de doctorat se
intitulează Adunările cneziale din
Transilvania în secolele XIV – XVI ). De ce
v-aţi oprit asupra acestei perioade a
istoriei noastre şi care e specificul
medievalităţii româneşti, în opinia dvs.?
Îmi amintesc cum – atras de istoria
mai recentă, de marile schimbări din
secolele XVIII şi XIX – profesorul Pompiliu
Teodor m-a luat deoparte (cu formula
de adresare: „Să mă cauţi, să povestim!”)
şi mi-a spus să mă specializez în istoria
medievală, fiindcă aveam o bază bună
de studii clasice, mai exact de latină,
pentru că erau tot mai puţini medievişti
şi, în plus, deoarece partidul nu se putea
amesteca în lumea Evului Mediu, prea
îndepărtată de „lupta clasei muncitoare”,
de greve, de mişcarea muncitorească.
Am reţinut o expresie a profesorului
meu care mă urmăreşte şi acum: „Ai
să descoperi luminile Evului Mediu şi
ai să stai mereu la masă cu principii”.
Era vorba de masa de la arhive şi de
documentele emise de capetele încoronate,
documente pe care urma să le studiez.
Asta fac şi acum, semn că profesorul
Teodor şi profesorul Jakó au avut
dreptate. Evul Mediu românesc este
un răstimp de un mileniu, ca şi în
Occident şi s-a derulat între circa
600 şi 1550-1600. În această mie de
ani, oamenii au trăit ghidaţi de supunere,
ierarhie, privilegiu şi credinţă, nu de
democraţie, libertate, egalitate şi raţiune.
Iar lumea a funcţionat foarte bine aşa,
cu munci grele, cu obsesia pământului,
cu o mână pe plug şi alta pe spadă,
cu apărarea civilizaţiei creştine în faţa
asalturilor Semilunii, dar şi cu biserici
pictate, cu admirabile curţi domneşti,
cu manuscrise iluminate, cu teascuri
de carte şi de vin…
Din anul 1993 sunteţi director al
Centrului de Studii Transilvane din
Cluj. Care sunt principalele direcţii şi
obiective ale activităţii acestui
important nucleu de cercetare
academică? Au existat dificultăţi, au
existat satisfacţii pentru dvs. în
această perioadă, de când coordonaţi
această instituţie?
Centrul de Studii Transilvane, refondat
în 1991 (în cadrul Fundaţiei Culturale
Române, prezidate de Augustin Buzura),
moştenise vocaţia unei instituţii ştiinţifice
luptătoare, menite încă din epoca
interbelică să combată revizionismul
şi să evidenţieze drepturile româneşti
asupra Transilvaniei. De altminteri,
între anii 1942-1946, „Centrul de Studii
şi Cercetări privitoare la Transilvania”
(cum se chema pe atunci) pregătise,
sub avizata îndrumare a lui Silviu
Dragomir (primul său director şi fondator),
documentaţia istorică necesară delegaţiei
României la Conferinţa de Pace de la
Paris, din 1946-1947. Argumentele
istorice, etnice şi lingvistice, demografice,
economice, cartografice, culturale etc. au fost toate puse cap la cap, în laborioase
capitole ale unei monumentale lucrări,
prezente pe masa decidenţilor lumii.
Era opera membrilor Centrului de Studii
Transilvane al Universităţii din Cluj!
Fireşte, în 1991 – în vremuri încă tulburi
şi neaşezate – instituţia, revigorată
după deceniile de interdicţie comunistă
(Centrul fusese desfiinţat în 1948), a
preluat o parte din vechea misiune,
adaptată noilor împrejurări. Au fost
atunci în fruntea ei adevăraţi dascăli
şi istorici precum David Prodan, Pompiliu
Teodor, Liviu Maior… Astăzi, spiritul
militant şi luptător a cedat demult locul
erudiţiei, strădaniei de cunoaştere a
realităţilor transilvane din trecut şi de
astăzi, a convieţuirii, a multiculturalităţii
şi interculturalităţii etc. Cu aceasta,
am atins şi chestiunea temelor predilecte
ale cercetătorilor Centrului, a rosturilor
sale actuale. Instituţia dispune de un
mic colectiv de cercetători concentraţi
pe studiul specificului Transilvaniei în
cadrul societăţii româneşti, dar şi al
Europei Centrale. Totul se face din
perspectivă interdisciplinară. De
asemenea, instituţia dispune şi de o
„divizie editorială”, axată pe publicarea
periodicului nostru de bază Transylvanian
Review/ Revue de Transilvanie (ajuns,
cu seria nouă, în al 24-lea an şi fiind
indexat între revistele de elită de către
Thomson Reuters, adică fiind publicaţie
ISI, cea dintâi şi singura cu profil istoric
din România), pe de o parte, şi pe
pregătirea pentru tipar a cărţilor, grupate
în câteva colecţii precum „Bibliotheca
Rerum Transilvaniae”, „Interferenţe”,
„Oameni care au fost”, „Documenta”.
Toate acestea s-au făcut şi se fac, greu,
cu sacrificii şi cu eforturi. Am avut
un mare moment de cumpănă, prin
2007, când Centrul părea pe marginea
prăpastiei, datorită unor diriguitori
culturali care nu-i mai vedeau rostul.
Până la urmă, am găsit adăpost generos
în cadrul Academiei Române, mulţumită
înţelegerii preşedintelui de atunci,
acad. Eugen Simion.
Cum percepeţi, ca profesor
universitar, profilul noilor generaţii
de studenţi? Ce s-a schimbat, ca
percepţie, ca mentalitate, ca
fizionomie intelectuală, din 1990
până acum, în învăţământul superior
românesc?
În învăţământul superior românesc
s-au schimbat multe, poate prea multe
şi în ritm prea rapid. De aceea, rezultatele
bune – câte sunt – sunt greu de sesizat.
Şcoala noastră superioară este, fără
îndoială, liberă să studieze totul, dar
nu are încă mijloacele materiale necesare
pentru aceasta. Studenţii nu sunt mai
slabi decât în trecut, deşi există această
percepţie. Ei nu sunt toţi ghidaţi pe
căile potrivite, ceea ce este o altă
chestiune, dependentă de stângăcia
societăţii, de calitatea îndoielnică a
unor dascăli etc. O societate care nu
este capabilă să-i facă profesori pe cei
mai buni specialişti ai săi, din toate
domeniile, este sortită mediocrităţii.
Or, lumea noastră românească îi
dispreţuieşte acum pe profesori, îi
umileşte adesea şi îi alungă de la
catedră. Studenţii sunt dornici să înveţe
în felul lor de-acum, ca-n secolul al
XXI-lea, în ritm mai alert şi cu alte
metode faţă de ceea ce se petrecea
demult. Este nevoie de adaptarea
profesorilor la aceste exigenţe. Dar
e nevoie şi de sprijin substanţial de la
stat, fiindcă şcoala este o afacere
publică. Nici dacă „sărăcia” se împarte
în mod egal tuturor – mai ales în
învăţământul superior – nu este bine,
fiindcă fără stimularea valorii prin
competiţie nu se obţine nimic folositor.
Sunteţi rector al Universităţii „Babeş-
Bolyai” din Cluj. Care sunt
provocările, şansele, priorităţile şi
obiectivele pe care această funcţie de
mare responsabilitate le presupune?
Care e rolul unei universităţi în cadrul
comunităţii din care face parte?
Universitatea „Babeş-Bolyai” (UBB)
este cea mai veche, mai mare (42 000
de studenţi şi aproape 2 000 de profesori!)
şi, în multe privinţe, cea mai prestigioasă
din ţară. A fi rectorul acestei instituţii
este o permanentă provocare, este un
examen zilnic. Toţi cei conştienţi slujim
Universitatea, dar rectorul este cel
mai vizibil astfel de slujitor. Eu văd
funcţia de rector ca o întoarcere către
instituţie, prin serviciul pus în folosul
ei, al binelui pe care aceasta mi l-a
făcut atunci când m-a primit între
studenţii ei, m-a instruit la nivel înalt
şi m-a făcut specialist. Prin urmare,
rectorul trebuie să fie gata în fiecare
clipă să se pună la dispoziţia acestei
mari comunităţi a magiştrilor şi
discipolilor. Universitatea este ea însăşi
o adunare armonioasă, o comunitate
(universitas, de fapt, asta înseamnă),
încadrată comunităţilor mai mari. În
comunitatea noastră clujeană, transilvană,
naţională şi chiar internaţională, UBB
a devenit o emblemă la care se raportează
societatea în ansamblul său.
Sunteţi membru titular al Academiei
Române, din anul 2010. Aş aminti aici
şi că aţi fost/sunteţi cel mai tânăr
academician. Ce a însemnat, pentru
dvs. această înaltă învestitură
culturală şi ştiinţifică? Are Academia
Română locul pe care îl merită în
percepţia publică?
Academia Română este cel mai
important for de consacrare intelectuală
şi de cercetare ştiinţifică, de creaţie
culturală din ţară. Este venerabilă şi
ca vârstă, dacă ţinem seama de faptul
că în 2016 va împlini un secol şi jumătate
de la înfiinţare. De aceea, a fi membru
al Academiei este, cred, împlinirea
supremă pentru un român, mai ales
dacă se îndeletniceşte cu probleme de
istorie românească, limbă şi literatură,
etnologie etc. De altminteri, Academia
a fost creată spre a fortifica identitatea
naţională (a avut la început două secţii,
cea de limbă şi literatură şi cea de
istorie), într-o vreme când mişcările
cele mai avansate din lume erau cele
de emancipare naţională, de eliberare
a popoarelor şi de construcţie a statelor
naţionale unitare. Pentru mine, intrarea
în Academie, iniţial ca membru
corespondent (în 2001, la 46 de ani) a
fost ca şi cum aş fi ajuns în Arcadia,
pe tărâmul promis, în empireul cunoaşterii
desăvârşite. Am fost ani la rând cel
mai tânăr membru corespondent, iar,
din 2010 până de curând, cel mai tânăr
membru titular. Un coleg clujean, acad.
Dorel Banabic (de la ştiinţe tehnice),
de două luni titularizat, mă întrece
cu vreun an în tinereţe! Ceea ce nu
este prea bine pentru instituţie, care
ar trebui să se întinerească mereu,
periodic şi ritmic, în funcţie de viaţa
trepidantă pe care o trăim. Academia
– ca orice lucru omenesc – nu este
perfectă, se luptă cu anumite tare,
deopotrivă interne şi externe. Academia,
concurată neloial de instituţii pirat,
numite tot academii (prin lege, titlul
de academician nu-l pot purta decât
membrii titulari ai Academiei Române),
se luptă pentru păstrarea locului
prestigios şi unic, destinat ei de istorie.
Ce înseamnă, pentru dvs. patriotismul,
într-o epocă a demitizărilor, a
deconstrucţiei şi ironiei dizolvante?
Cum ar trebui insuflat acest sentiment
generaţiilor tinere şi cum ar putea fi
amplificată vibraţia etică pe care
paginile de istorie ni le oferă?
Patriotismul are conotaţii speciale
în Ardeal, unde se defineşte nu de puţine
ori prin extreme. În copilărie (într-o
vacanţă de vară), un bătrân albit de ani
şi de necazuri, din satul someşan de
bunicilor paterni, mi-a spus că tocmai
murise învăţătorul din sat, după o viaţă
de aproape 90 de ani. „Era om mare –
mi-a spus bătrânul – căci pe vremea
cealaltă ne-a învăţat ce este Ţara,
întorcând în casa lui o ramă cu chipul
împăratului Franţ-Ioşca; pe dosul ramei
era icoana lui Mihai Viteazul”. Dascălul
avea, prin urmare, în casă pe împăratul
în funcţiune (pentru când intrau la el
oficialii) şi pe „împăratul românilor”,
care „ne adusese mântuirea” (pentru
confraţii români). Dedublarea se dovedea
perfectă. Fireşte, era aici un soi de
„mitologie naţională” (cum se spune
azi), fiindcă Mihai Viteazul fusese
transformat în simbol naţional, atribuindu-i-se
calităţi de erou romantic, animat de
emanciparea poporului său. Erou romantic
nu fusese, deşi inspirase idealuri româneşti
aproape moderne, din moment ce martorii
oculari spun că, la intrarea domnului
muntean în Transilvania, se ridicaseră
la luptă românii contra ungurilor, „mânaţi
de speranţa că aveau acum un principe
din neamul lor”. Alţii au învăţat şi
mai învaţă, tot în Ardeal, că Mihai a fost
un cuceritor, un condotier, un aventurier,
fără calităţi şi fără idealuri. Ne putem
consola însă: aşa se întâmplă şi la
case mai mari! Napoleon este încă simbol
naţional la Paris şi contra-simbol la
Londra. Inochentie Micu-Klein – marele
episcop şi luptător – a scris pe vremea
exilului său roman, după ce cunoscuse
o mare parte din Europa, că, pregătindu-se
pentru obştescul sfârşit, dorea să se
odihnească în Transilvania, la Blaj, în
aşteptarea marii judecăţi, fiindcă „nu
poţi învia cu-adevărat decât din pământul
patriei”. Lucian Blaga, a apreciat aceste
cuvinte ca fiind sublime… Ceea ce
îmi este greu să înţeleg la o parte a lumii
intelectuale de azi este credinţa că poţi
fi un bun cetăţean al universului fără
să ai un loc al tău de baştină. E ca şi
cum ai zice că poţi fi un bun prunc
sau fiu, fără să ai părinţi! Patriotismul
este dragostea, este respectul pentru
patrie, adică pentru lumea părinţilor
(pater înseamnă tată), pentru locul
neamurilor noastre şi al neamului în
sens larg. De ce să fie de prost gust –
cum spun unii intelectuali „subţiri” –
acest lucru? Mi-e greu să înţeleg.
Este evident că patriotismul a fost de
multe decenii pervertit, banalizat,
bagatelizat sau exacerbat. Dar asta
nu ne dă cuvânt să ne hulim ţara şi
valorile sale. Cheia cultivării patriotismului
generos şi curat, neîndreptat contra
altor patriotisme, este dată de sinceritatea
în credinţă, de cumpătare, de iubire, de
dialog, de dreptate şi, peste toate, de
bunătate. Insist însă pe sinceritate:
nu putem insufla sentimente în care nu
credem. Iar dacă nu credem în valorile
vieţii părinţilor şi bunicilor noştri, atunci
nu credem în valenţele vieţii actuale
şi viitoare, ceea ce e grav. Pe şoseaua
cea mare şi fără de sfârşit a vieţii, popasul
făcut pe valea celor de-o limbă cu noi,
rămâne fundamental…
Cum apreciaţi istoriografia românească
de azi? Care sunt momentele de vârf, de
excelenţă, ale acesteia? Ce aduce nou, în
plan teoretic, metodologic, dar şi din
perspectiva orizontului cercetării,
istoriografia românească de după 1989?
Scrisul istoric românesc actual s-a
sincronizat repede cu mişcarea de idei
istorice europeană şi mondială, adică
a recuperat foarte mult din rămânerea
în urmă. Marile şcoli istorice concordante
cu cele din Occident s-au afirmat la
noi între cele două războaie mondiale,
la Bucureşti, la Cluj şi la Iaşi. Cea mai
modernă (până la 1918) a fost – istoriceşte
vorbind – cea de la Iaşi, afirmată
prin mişcarea de la Junimea, în a doua
jumătate a secolului al XIX-lea.
Comunismul a pervertit la noi lucrurile
în funcţie de proletcultism, internaţionalism
şi naţionalism exacerbat, dar vâna
autentică a scrisului istoric decent nu
a dispărut niciodată. După 1989, s-au
frânt zăgazurile totalitarismului şi, în
contextul libertăţii neîngrădite, s-au
afirmat toate curentele şi direcţiile
posibile, de la istoria romantică şi
pozitivistă reînviate până la metaistorie,
la istoria contrafactuală sau la tendinţe
negaţioniste generalizate. Au rezultat
de aici lucrări memorabile, reprezentative
pentru toate epocile istorice şi toate
modalităţile de abordare. Curentele
noi privilegiază azi tratarea unor teme
insolite precum marginalii, alteritatea,
imaginarul, psihologia maselor şi
indivizilor, frângerea tiparelor, înnoirea
limbajului. Între iconoclaşti şi iconoduli
este o luptă acerbă, din care nu poate
câştiga – vreau să cred aşa – decât
cunoaşterea trecutului. Istoria, ca
disciplină, aşa cum este înţeleasă de
către majoritatea specialiştilor, are un
statut al său destul de rigid, cu metodele
specifice de abordare şi cu scopul
reconstituirii lumilor de odinioară în
funcţie de criteriul adevărului. Azi,
aceste precepte se clatină şi s-ar putea
ca disciplina să capete în viitor o cu
totul altă esenţă, reintrând în metaforă
şi în poveste, cum a fost odată…
Oamenii caută mereu noutăţi, dar şi
revin la vechi paradigme, fiindcă, pe
de o parte, „totul curge”, pe de alta,
„nimic nu este nou sub soare”.