Stimate domnule Academician Ioan- Aurel Pop, suntem, cu voia sau fără voia noastră, influenţaţi de spaţiul naşterii noastre, de locul care ne-a modelat năzuinţele şi împlinirile. Cum percepeţi acum spaţiul natal, locul şi ceasul obârşiei, al copilăriei, ambianţa familiei şi figurile tutelare ale părinţilor?

Ioan-Aurel Pop: Demult, Jean Jacques Rousseau scrisese, în spirit iluminist, că omul se naşte liber şi că societatea îl „corupe”. Aş parafraza aceste înţelepte vorbe, spunând că omul se naşte fără sentimente şi fără atitudini, urmând să le dobândească prin educaţie. Sunt absolut convins că, dacă luăm un copil mic născut în România şi îl facem să priceapă viaţa în Suedia, acesta va putea deveni un desăvârşit suedez. Îmi amintesc când, în adolescenţa timpurie, am învăţat la literatura română drama istorică Vlaicu Vodă, de Alexandru Davila şi am fost profund impresionat de versurile puse pe seama voievodului Ţării Româneşti din secolul al XIV-lea: „Doamnă, datina străbună e mai mult decât o lege,/ Domnul ce-şi cunoaşte ţara din chiar traiul ei culege/ Obiceiuri de tot felul, trebuinţe de-orice soi,/ Năzuinţe, doruri, vise, ure, patime, nevoi;/ El le cerne, le frământă, le topeşte, le strecoară/ Şi le toarnă ca-ntr-o matcă în cuvântu-i către ţară…”. Fireşte, fiind în clasa a IX-a şi având cam 15 ani, profesorul de română (pe-atunci disciplina se chema încă limba şi literatura română!) ne-a spus că este un discurs romantic (şi că romanticii preamăreau Evul Mediu, naţiunile şi tradiţiile popoarelor), pus, cumva anacronic, pe seama unui om care nu putea gândi cu aceste vorbe în secolul frământat în care trăise, pe când credinţa în Dumnezeu era mult mai puternică decât dragostea de ţară.

Am fost crescut în spiritul acesta al dragostei de familie, de pământ, de natură, de tot ceea ce ne înconjoară, fiindcă „toate vin de la Domnul”. Dascălii m-au învăţat că nu poţi iubi lumea largă, dacă nu iubeşti lumea ta, în mijlocul căreia trăieşti. Apoi, am învăţat la facultate că moşiile cele mici ale boierilor şi ţăranilor formau moşia cea mare, care este ţara şi că moşia cea mare a fost sigură şi liberă câtă vreme moşiile fiecăruia erau garantate şi apărate. Nu cred că există „în sânge” nimic special, dar sunt sigur că există în minţile şi sufletele noastre idei şi sentimente care ne fac români, ori germani, ori francezi, ori ruşi etc. Părinţii şi bunicii ne dau primele lecţii despre locul naşterii, despre limbă, despre obârşie, despre felul de a fi români, iar apoi educaţia prin şcoală desăvârşeşte începutul acesta. Pomenitul Alexandru Davila a fost de obârşie străină, dar educaţia l-a făcut român. La fel, marele istoric Alexandru D. Xenopol s-a numărat printre cei care au făurit, prin apelul corect şi demn la trecut, România. Suntem meniţi chiar fără voia noastră să ne raportăm, cei mai mulţi dintre noi, la naţiuni sau la popoare şi să ne simţim părtaşi ai acestora. De altminteri, ne revendicăm mereu din mai multe grupuri sau comunităţi, fiindcă esenţa noastră umană ne face fiinţe sociale şi sociabile. Nu putem trăi ca Robinson Crusoe!

De când datează primele (în)semne ale vocaţiei dvs. de istoric? Au existat, în adolescenţă dvs., sau la începutul carierei ştiinţifice, mentori, profesori care v-au stimulat dorinţa de cunoaştere?

Fireşte, toate au un început. Iniţial, pe la 5-6 ani, voiam să fiu – nu ştiu de ce – medic, adică doctor. Cred că mulţi copii, influenţaţi de părinţi şi de mediu, voiau asta în acel timp. Am rămas însă profund dezamăgit când am aflat că, deşi vindecă bolile, medicii mor şi ei până la urmă, ca toţi oamenii. Mai târziu, prin clasa a IX-a, profesorul de latină ne-a spus faimoasa zicere „Ars longa, vita brevis” şi ne-a explicat-o în felul său, înţelept: viaţa noastră fizică e perisabilă, se duce într-o clipită, pe când creaţia spirituală rămâne pentru eternitate. Istoria mi s-a părut atunci depozitarul întregii experienţe de viaţă a omenirii, iar în fruntea acestei imense moşteniri se află cultura, operele şi instituţiile spirituale, poezia, romanul, dramaturgia, pictura, muzica etc. Mi s-a părut că, fiind istoric de meserie, poţi cuprinde toată experienţa de viaţă a omenirii, poţi deveni înţelept, respectat şi că poţi influenţa în bine lumea şi chiar poţi ajunge să ştii viitorul. Natural, mi-am dat seama, cu vremea, că nu este aşa, că istoria este o formă de cunoaştere ca toate celelalte. Însă fascinaţia acestei cunoaşteri mă copleşeşte şi acum…

Cum aţi caracteriza anii studenţiei în Alma Mater Napocensis? Ce v-a determinat să alegeţi Clujul, ca spaţiu al studiilor universitare? Aveţi o amintire privilegiată legată de această vârstă a cunoaşterii şi aventurilor spirituale?

Anii studenţiei mele clujene – aşa ca studenţia oricui – au fost fermecaţi. Nu ştiu dacă atunci realizam asta, dar acum o fac sigur, cu nostalgie. Am ales Clujul din cel puţin două motive, deşi, de la Braşov (unde trăiam cu familia) Bucureştiul era mult mai aproape şi avea atracţia Capitalei. Mai întâi, ai mei se trăgeau din părţile Clujului, îmi petrecusem părţi din vacanţe pe lângă Gherla, fusesem de Sântămărie la Mănăstirea Nicula – după vechea rânduială – învăţasem să strâng, cu alţi copii de-ai locului, fragi de câmp, ciuperci şi felurite fructe sălbatice, mă înspinasem prin scaieţi şi mă uitasem după fete... Pentru ei, acolo era centrul lumii. În al doilea rând, când i-am spus dascălului meu de română şi dirigintelui meu – profesorul şi prozatorul Ion Topolog – că vreau să mă duc la Istorie, mi-a cerut să mă mai gândesc. Văzând că sunt hotărât şi că nu sunt şanse să mă răzgândesc, m-a sfătuit să nu mă duc la Bucureşti, ci la Cluj. A motivat destul de convingător: el însuşi, deşi muntean, studiase la Cluj şi acolo „se făcea şcoală serioasă”; la Bucureşti, studiul istoriei era politizat, era „sub lupa partidului”, pe când la Cluj, lucrurile erau mult mai laxe, cartea era carte, păstrând încă o mare parte din erudiţia interbelică. Aşa a şi fost, cu dascăli precum David Prodan (pensionat, dar deschis faţă de tineri şi faţă de mine în special), Hadrian Daicoviciu, Ştefan Pascu, Sigismund Jakó, Pompiliu Teodor, Camil Mureşanu, acum de fericită aducere aminte şi cu mulţi alţii. Îmi amintesc de o întâmplare din anul întâi, de la începuturile studenţiei: eram la „Studii clasice” – adică în curtea Muzeului de Istorie al Transilvaniei – când l-am salutat ceremonios pe profesorul Hadrian Daicoviciu (familia sa locuia în acea clădire, la parter); marele savant m-a privit lung, s-a gândit o clipă şi mi-a spus să vin la „veche” (asta însemna să fac istorie antică drept specializare), să mă duc cu domnia sa la Grădişte şi la Ulpia pe şantier şi să descifrez inscripţii latine; i-am mulţumit, măgulit, dar i-am spus că vorbise deja cu mine profesorul Teodor; m-a privit iarăşi lung şi mi-a spus că – în acest caz – se retrage, fiindcă eram pe mâini foarte bune… Ulterior am realizat că era vorba de o curtoazie din altă lume, de respect faţă de meserie şi specialitate, de atitudine de domn subţire, care nu intră în domeniul colegului. Ulterior am aflat că „Pompi” şi cu „Haşu” (adică Pompiliu Teodor şi Hadrian Daicoviciu) erau chiar prieteni, fiind aşi, fiecare, în domeniile lor.

Activitatea dvs. de istoric se concentrează asupra Evului Mediu românesc (teza de doctorat se intitulează Adunările cneziale din Transilvania în secolele XIV – XVI ). De ce v-aţi oprit asupra acestei perioade a istoriei noastre şi care e specificul medievalităţii româneşti, în opinia dvs.?

Îmi amintesc cum – atras de istoria mai recentă, de marile schimbări din secolele XVIII şi XIX – profesorul Pompiliu Teodor m-a luat deoparte (cu formula de adresare: „Să mă cauţi, să povestim!”) şi mi-a spus să mă specializez în istoria medievală, fiindcă aveam o bază bună de studii clasice, mai exact de latină, pentru că erau tot mai puţini medievişti şi, în plus, deoarece partidul nu se putea amesteca în lumea Evului Mediu, prea îndepărtată de „lupta clasei muncitoare”, de greve, de mişcarea muncitorească. Am reţinut o expresie a profesorului meu care mă urmăreşte şi acum: „Ai să descoperi luminile Evului Mediu şi ai să stai mereu la masă cu principii”. Era vorba de masa de la arhive şi de documentele emise de capetele încoronate, documente pe care urma să le studiez. Asta fac şi acum, semn că profesorul Teodor şi profesorul Jakó au avut dreptate. Evul Mediu românesc este un răstimp de un mileniu, ca şi în Occident şi s-a derulat între circa 600 şi 1550-1600. În această mie de ani, oamenii au trăit ghidaţi de supunere, ierarhie, privilegiu şi credinţă, nu de democraţie, libertate, egalitate şi raţiune. Iar lumea a funcţionat foarte bine aşa, cu munci grele, cu obsesia pământului, cu o mână pe plug şi alta pe spadă, cu apărarea civilizaţiei creştine în faţa asalturilor Semilunii, dar şi cu biserici pictate, cu admirabile curţi domneşti, cu manuscrise iluminate, cu teascuri de carte şi de vin…

Din anul 1993 sunteţi director al Centrului de Studii Transilvane din Cluj. Care sunt principalele direcţii şi obiective ale activităţii acestui important nucleu de cercetare academică? Au existat dificultăţi, au existat satisfacţii pentru dvs. în această perioadă, de când coordonaţi această instituţie?

Centrul de Studii Transilvane, refondat în 1991 (în cadrul Fundaţiei Culturale Române, prezidate de Augustin Buzura), moştenise vocaţia unei instituţii ştiinţifice luptătoare, menite încă din epoca interbelică să combată revizionismul şi să evidenţieze drepturile româneşti asupra Transilvaniei. De altminteri, între anii 1942-1946, „Centrul de Studii şi Cercetări privitoare la Transilvania” (cum se chema pe atunci) pregătise, sub avizata îndrumare a lui Silviu Dragomir (primul său director şi fondator), documentaţia istorică necesară delegaţiei României la Conferinţa de Pace de la Paris, din 1946-1947. Argumentele istorice, etnice şi lingvistice, demografice, economice, cartografice, culturale etc. au fost toate puse cap la cap, în laborioase capitole ale unei monumentale lucrări, prezente pe masa decidenţilor lumii. Era opera membrilor Centrului de Studii Transilvane al Universităţii din Cluj! Fireşte, în 1991 – în vremuri încă tulburi şi neaşezate – instituţia, revigorată după deceniile de interdicţie comunistă (Centrul fusese desfiinţat în 1948), a preluat o parte din vechea misiune, adaptată noilor împrejurări. Au fost atunci în fruntea ei adevăraţi dascăli şi istorici precum David Prodan, Pompiliu Teodor, Liviu Maior… Astăzi, spiritul militant şi luptător a cedat demult locul erudiţiei, strădaniei de cunoaştere a realităţilor transilvane din trecut şi de astăzi, a convieţuirii, a multiculturalităţii şi interculturalităţii etc. Cu aceasta, am atins şi chestiunea temelor predilecte ale cercetătorilor Centrului, a rosturilor sale actuale. Instituţia dispune de un mic colectiv de cercetători concentraţi pe studiul specificului Transilvaniei în cadrul societăţii româneşti, dar şi al Europei Centrale. Totul se face din perspectivă interdisciplinară. De asemenea, instituţia dispune şi de o „divizie editorială”, axată pe publicarea periodicului nostru de bază Transylvanian Review/ Revue de Transilvanie (ajuns, cu seria nouă, în al 24-lea an şi fiind indexat între revistele de elită de către Thomson Reuters, adică fiind publicaţie ISI, cea dintâi şi singura cu profil istoric din România), pe de o parte, şi pe pregătirea pentru tipar a cărţilor, grupate în câteva colecţii precum „Bibliotheca Rerum Transilvaniae”, „Interferenţe”, „Oameni care au fost”, „Documenta”. Toate acestea s-au făcut şi se fac, greu, cu sacrificii şi cu eforturi. Am avut un mare moment de cumpănă, prin 2007, când Centrul părea pe marginea prăpastiei, datorită unor diriguitori culturali care nu-i mai vedeau rostul. Până la urmă, am găsit adăpost generos în cadrul Academiei Române, mulţumită înţelegerii preşedintelui de atunci, acad. Eugen Simion.

Cum percepeţi, ca profesor universitar, profilul noilor generaţii de studenţi? Ce s-a schimbat, ca percepţie, ca mentalitate, ca fizionomie intelectuală, din 1990 până acum, în învăţământul superior românesc?

În învăţământul superior românesc s-au schimbat multe, poate prea multe şi în ritm prea rapid. De aceea, rezultatele bune – câte sunt – sunt greu de sesizat. Şcoala noastră superioară este, fără îndoială, liberă să studieze totul, dar nu are încă mijloacele materiale necesare pentru aceasta. Studenţii nu sunt mai slabi decât în trecut, deşi există această percepţie. Ei nu sunt toţi ghidaţi pe căile potrivite, ceea ce este o altă chestiune, dependentă de stângăcia societăţii, de calitatea îndoielnică a unor dascăli etc. O societate care nu este capabilă să-i facă profesori pe cei mai buni specialişti ai săi, din toate domeniile, este sortită mediocrităţii. Or, lumea noastră românească îi dispreţuieşte acum pe profesori, îi umileşte adesea şi îi alungă de la catedră. Studenţii sunt dornici să înveţe în felul lor de-acum, ca-n secolul al XXI-lea, în ritm mai alert şi cu alte metode faţă de ceea ce se petrecea demult. Este nevoie de adaptarea profesorilor la aceste exigenţe. Dar e nevoie şi de sprijin substanţial de la stat, fiindcă şcoala este o afacere publică. Nici dacă „sărăcia” se împarte în mod egal tuturor – mai ales în învăţământul superior – nu este bine, fiindcă fără stimularea valorii prin competiţie nu se obţine nimic folositor.

Sunteţi rector al Universităţii „Babeş- Bolyai” din Cluj. Care sunt provocările, şansele, priorităţile şi obiectivele pe care această funcţie de mare responsabilitate le presupune? Care e rolul unei universităţi în cadrul comunităţii din care face parte?

Universitatea „Babeş-Bolyai” (UBB) este cea mai veche, mai mare (42 000 de studenţi şi aproape 2 000 de profesori!) şi, în multe privinţe, cea mai prestigioasă din ţară. A fi rectorul acestei instituţii este o permanentă provocare, este un examen zilnic. Toţi cei conştienţi slujim Universitatea, dar rectorul este cel mai vizibil astfel de slujitor. Eu văd funcţia de rector ca o întoarcere către instituţie, prin serviciul pus în folosul ei, al binelui pe care aceasta mi l-a făcut atunci când m-a primit între studenţii ei, m-a instruit la nivel înalt şi m-a făcut specialist. Prin urmare, rectorul trebuie să fie gata în fiecare clipă să se pună la dispoziţia acestei mari comunităţi a magiştrilor şi discipolilor. Universitatea este ea însăşi o adunare armonioasă, o comunitate (universitas, de fapt, asta înseamnă), încadrată comunităţilor mai mari. În comunitatea noastră clujeană, transilvană, naţională şi chiar internaţională, UBB a devenit o emblemă la care se raportează societatea în ansamblul său.

Sunteţi membru titular al Academiei Române, din anul 2010. Aş aminti aici şi că aţi fost/sunteţi cel mai tânăr academician. Ce a însemnat, pentru dvs. această înaltă învestitură culturală şi ştiinţifică? Are Academia Română locul pe care îl merită în percepţia publică?

Academia Română este cel mai important for de consacrare intelectuală şi de cercetare ştiinţifică, de creaţie culturală din ţară. Este venerabilă şi ca vârstă, dacă ţinem seama de faptul că în 2016 va împlini un secol şi jumătate de la înfiinţare. De aceea, a fi membru al Academiei este, cred, împlinirea supremă pentru un român, mai ales dacă se îndeletniceşte cu probleme de istorie românească, limbă şi literatură, etnologie etc. De altminteri, Academia a fost creată spre a fortifica identitatea naţională (a avut la început două secţii, cea de limbă şi literatură şi cea de istorie), într-o vreme când mişcările cele mai avansate din lume erau cele de emancipare naţională, de eliberare a popoarelor şi de construcţie a statelor naţionale unitare. Pentru mine, intrarea în Academie, iniţial ca membru corespondent (în 2001, la 46 de ani) a fost ca şi cum aş fi ajuns în Arcadia, pe tărâmul promis, în empireul cunoaşterii desăvârşite. Am fost ani la rând cel mai tânăr membru corespondent, iar, din 2010 până de curând, cel mai tânăr membru titular. Un coleg clujean, acad. Dorel Banabic (de la ştiinţe tehnice), de două luni titularizat, mă întrece cu vreun an în tinereţe! Ceea ce nu este prea bine pentru instituţie, care ar trebui să se întinerească mereu, periodic şi ritmic, în funcţie de viaţa trepidantă pe care o trăim. Academia – ca orice lucru omenesc – nu este perfectă, se luptă cu anumite tare, deopotrivă interne şi externe. Academia, concurată neloial de instituţii pirat, numite tot academii (prin lege, titlul de academician nu-l pot purta decât membrii titulari ai Academiei Române), se luptă pentru păstrarea locului prestigios şi unic, destinat ei de istorie.

Ce înseamnă, pentru dvs. patriotismul, într-o epocă a demitizărilor, a deconstrucţiei şi ironiei dizolvante? Cum ar trebui insuflat acest sentiment generaţiilor tinere şi cum ar putea fi amplificată vibraţia etică pe care paginile de istorie ni le oferă?

Patriotismul are conotaţii speciale în Ardeal, unde se defineşte nu de puţine ori prin extreme. În copilărie (într-o vacanţă de vară), un bătrân albit de ani şi de necazuri, din satul someşan de bunicilor paterni, mi-a spus că tocmai murise învăţătorul din sat, după o viaţă de aproape 90 de ani. „Era om mare – mi-a spus bătrânul – căci pe vremea cealaltă ne-a învăţat ce este Ţara, întorcând în casa lui o ramă cu chipul împăratului Franţ-Ioşca; pe dosul ramei era icoana lui Mihai Viteazul”. Dascălul avea, prin urmare, în casă pe împăratul în funcţiune (pentru când intrau la el oficialii) şi pe „împăratul românilor”, care „ne adusese mântuirea” (pentru confraţii români). Dedublarea se dovedea perfectă. Fireşte, era aici un soi de „mitologie naţională” (cum se spune azi), fiindcă Mihai Viteazul fusese transformat în simbol naţional, atribuindu-i-se calităţi de erou romantic, animat de emanciparea poporului său. Erou romantic nu fusese, deşi inspirase idealuri româneşti aproape moderne, din moment ce martorii oculari spun că, la intrarea domnului muntean în Transilvania, se ridicaseră la luptă românii contra ungurilor, „mânaţi de speranţa că aveau acum un principe din neamul lor”. Alţii au învăţat şi mai învaţă, tot în Ardeal, că Mihai a fost un cuceritor, un condotier, un aventurier, fără calităţi şi fără idealuri. Ne putem consola însă: aşa se întâmplă şi la case mai mari! Napoleon este încă simbol naţional la Paris şi contra-simbol la Londra. Inochentie Micu-Klein – marele episcop şi luptător – a scris pe vremea exilului său roman, după ce cunoscuse o mare parte din Europa, că, pregătindu-se pentru obştescul sfârşit, dorea să se odihnească în Transilvania, la Blaj, în aşteptarea marii judecăţi, fiindcă „nu poţi învia cu-adevărat decât din pământul patriei”. Lucian Blaga, a apreciat aceste cuvinte ca fiind sublime… Ceea ce îmi este greu să înţeleg la o parte a lumii intelectuale de azi este credinţa că poţi fi un bun cetăţean al universului fără să ai un loc al tău de baştină. E ca şi cum ai zice că poţi fi un bun prunc sau fiu, fără să ai părinţi! Patriotismul este dragostea, este respectul pentru patrie, adică pentru lumea părinţilor (pater înseamnă tată), pentru locul neamurilor noastre şi al neamului în sens larg. De ce să fie de prost gust – cum spun unii intelectuali „subţiri” – acest lucru? Mi-e greu să înţeleg. Este evident că patriotismul a fost de multe decenii pervertit, banalizat, bagatelizat sau exacerbat. Dar asta nu ne dă cuvânt să ne hulim ţara şi valorile sale. Cheia cultivării patriotismului generos şi curat, neîndreptat contra altor patriotisme, este dată de sinceritatea în credinţă, de cumpătare, de iubire, de dialog, de dreptate şi, peste toate, de bunătate. Insist însă pe sinceritate: nu putem insufla sentimente în care nu credem. Iar dacă nu credem în valorile vieţii părinţilor şi bunicilor noştri, atunci nu credem în valenţele vieţii actuale şi viitoare, ceea ce e grav. Pe şoseaua cea mare şi fără de sfârşit a vieţii, popasul făcut pe valea celor de-o limbă cu noi, rămâne fundamental…

Cum apreciaţi istoriografia românească de azi? Care sunt momentele de vârf, de excelenţă, ale acesteia? Ce aduce nou, în plan teoretic, metodologic, dar şi din perspectiva orizontului cercetării, istoriografia românească de după 1989?

Scrisul istoric românesc actual s-a sincronizat repede cu mişcarea de idei istorice europeană şi mondială, adică a recuperat foarte mult din rămânerea în urmă. Marile şcoli istorice concordante cu cele din Occident s-au afirmat la noi între cele două războaie mondiale, la Bucureşti, la Cluj şi la Iaşi. Cea mai modernă (până la 1918) a fost – istoriceşte vorbind – cea de la Iaşi, afirmată prin mişcarea de la Junimea, în a doua jumătate a secolului al XIX-lea. Comunismul a pervertit la noi lucrurile în funcţie de proletcultism, internaţionalism şi naţionalism exacerbat, dar vâna autentică a scrisului istoric decent nu a dispărut niciodată. După 1989, s-au frânt zăgazurile totalitarismului şi, în contextul libertăţii neîngrădite, s-au afirmat toate curentele şi direcţiile posibile, de la istoria romantică şi pozitivistă reînviate până la metaistorie, la istoria contrafactuală sau la tendinţe negaţioniste generalizate. Au rezultat de aici lucrări memorabile, reprezentative pentru toate epocile istorice şi toate modalităţile de abordare. Curentele noi privilegiază azi tratarea unor teme insolite precum marginalii, alteritatea, imaginarul, psihologia maselor şi indivizilor, frângerea tiparelor, înnoirea limbajului. Între iconoclaşti şi iconoduli este o luptă acerbă, din care nu poate câştiga – vreau să cred aşa – decât cunoaşterea trecutului. Istoria, ca disciplină, aşa cum este înţeleasă de către majoritatea specialiştilor, are un statut al său destul de rigid, cu metodele specifice de abordare şi cu scopul reconstituirii lumilor de odinioară în funcţie de criteriul adevărului. Azi, aceste precepte se clatină şi s-ar putea ca disciplina să capete în viitor o cu totul altă esenţă, reintrând în metaforă şi în poveste, cum a fost odată… Oamenii caută mereu noutăţi, dar şi revin la vechi paradigme, fiindcă, pe de o parte, „totul curge”, pe de alta, „nimic nu este nou sub soare”.