Am participat în iunie la un seminar-premieră la noi. În calitate de organizator, postul România Muzical "George Enescu" a pus în discuţie ideea de muzicologie radiofonică. Însăşi alăturarea celor doi termeni a provocat discuţii mai mult sau mai puţin fertile: dacă în România redactorii şi realizatorii de emisiuni radiofonice provin într-o anume măsură din rândul absolvenţilor de muzicologie, în majoritatea centrelor europene situaţia este alta. Jurnaliştii care preiau emisiuni culturale se ocupă şi de rubrici muzicale, poate cu sprijinul unor colaboratori muzicieni. De aceea, asocierea unei radiofonii dinamice, comerciale cu studiile academice ale muzicologului - văzut eventual în ipostaza sa de specialist cam greoi şi obstinat în a mânui un jargon de specialitate - poate să fi părut unora caducă. Ar exista suficiente argumente să schimbăm această imagine a muzicologului, măcar prin tânăra generaţie ale cărei preferinţe şi opţiuni sunt altele, chiar dacă instrucţia serioasă nu-i lipseşte.

Am folosit deja cuvântul-cheie "comercial"; el a fost rareori pronunţat în acele zile de seminar, însă toţi i-am simţit prezenţa, mai degrabă ameninţătoare decât reconfortantă. S-a vorbit insistent despre audienţă, cu o singură posibilă concluzie de bun-simţ: pentru un post public (aşa cum e şi România Muzical) este desigur important să atragi auditoriul, cu condiţia ca el să dorească aceasta (cum bine zicea Lukas Hurnik din Cehia).

Temele incitante nu au epuizat sarcinile muzicologului la radio: s-a discutat îndeosebi despre tipuri de emisiuni muzicale la radio-uri publice din România, Elveţia, Germania, Irlanda sau Cehia, despre interpretări muzicale comparate, difuzarea muzicii noi sau a jazzului, interdisciplinaritate, dialogul radiofonic etc. Unii au propulsat în prim plan problemele audienţei şi necesitatea schimbării posturilor de radio în funcţie de ultimele "trend"-uri. Alţii au găsit îngrijorătoare apropierea până la identificare a radio-ului public cultural de radio-ul comercial, pe care nu-l interesează educaţia, ci divertismentul. Campanii de reclamă mai agresivă, mai competitivă a posturilor muzicale de radio, modificarea unor forme şi formate nu ar trebui totuşi să subînţeleagă automat subţierea conţinutului şi a substanţei în ceea ce comunicăm prin radio. Bineînţeles, e mult mai dificil a-i prezenta atractiv sau chiar palpitant pe Gesualdo sau pe Stockhausen, decât a analiza în emisiuni (probabil aride) tehnicile muzicale ale respectivilor compozitori. Dar acesta nu e un motiv pentru care ar trebui să excludem cu totul comentariul muzical de la radio. Îl putem nuanţa, colora afectiv şi susţine prin exemple muzicale inteligent alese.

Seminarul a declanşat destule resorturi, prejudecăţi, reacţii şi reflecţii. Studenţii de la Universitatea Naţională de Muzică bucureşteană - cărora li s-a adresat în special seminarul şi apoi atelierul de muzicologie radiofonică (un fel de continuare practică a seminarului) - au ajuns la un moment dat să se întrebe care ar fi rostul, scopurile şi finalitatea meseriei pe care şi-au ales-o. Tinerii muzicologi urmează actualmente aceeaşi instrucţie, acelaşi plan de învăţământ (în mare) ca şi colegii lor compozitori sau dirijori de orchestră. Sarcina dificilă rămâne a găsi drumul unde se îmbină temeinicia analizei de partitură, a studiului teoriei, armoniei, polifoniei, orchestraţiei etc. cu viziunea intuitivă şi cultural-interdisciplinară asupra muzicii. Cât despre meseriile posibile după absolvire, fiecare se va adapta din mers practicilor radiofonice, de televiziune, editoriale, din învăţământ sau cercetare.

Cum e în alte locuri? În Germania bunăoară, Academia de Muzică şi Teatru din München propune cursuri de jurnalism muzical radiofonic, apoi am găsit doar la Karlsruhe un alt curs care oferă o diplomă în "Rundfunk-Musikjournalismus". Studenţii (optând pentru orientarea academică sau pop) sunt antrenaţi în radiofonia de tip tradiţional sau Internetradio / Web TV. Cât despre Statele Unite, "College Radio" rămâne cea mai frecventă formă de educaţie, obişnuind adolescenţi încă de la vârsta de 15 ani să lucreze într-un post radiofonic, eventual avansând ulterior. Într-o anchetă lansată de Centrul de carieră de la Berkeley (accesibilă pe Internet), un intervievat afirmă: "nu cunosc pe nimeni în jurnalismul muzical care să fi urmat cursurile unei şcoli de jurnalism spre a se pregăti pentru această carieră." Ancheta citată continuă să enumere provocările principale pentru cel ce susţine o rubrică muzicală radiofonică: vor câştiga cei cu un stil concis, pregnant, cu un vocabular restrâns care să se adreseze unei largi mase de auditori. Trebuie abordat un spectru divers, inclusiv pop, dar şi afirmate opţiunile proprii asupra "muzicii bune" (în ce accepţiune, nu mi-este foarte clar).

Era firesc ca unii dintre tinerii participanţi români să se întrebe la acest seminar ce beneficii le-ar aduce studiul muzicologiei, mai ales în situaţia în care destui colaboratori din redacţiile radiofonice provin din rândurile studenţilor/ absolvenţilor de la pedagogie muzicală. Cum sunt ei selectaţi? Iată o întrebare la care nu sunt în măsură să răspund. Mă pot gândi însă la modul în care aceşti tineri cu sau fără educaţie specific muzicologică îşi pun problema unui stil de muzicologie radiofonică. Nu există un îndrumar, un îndreptar, un curs academic, ci doar adaptarea la o realitate şi găsirea unor modele imediate printre colegii mai experimentaţi din redacţiile radiofonice. Poate că ştim cu toţii ce condiţii ar putea influenţa selecţia de tineri colaboratori, de pildă un oarecare talent literar, o cultură generală care să permită tânărului publicist de radio să scrie atractiv şi, mai ales, să aibă idei: într-un scurt interviu, într-o transmisiune directă, ca şi într-o emisiune proprie.

În fine, din rândul studenţilor sau al absolvenţilor de muzicologie, cei aplecaţi mai mult spre cercetare şi analiză au uneori probleme de a se adapta stilului radiofonic. Ei învaţă să scrie şi mult mai puţin să vorbească, să se adreseze accesibil, să strecoare informaţii de valoare într-un discurs simplu, clar, eventual presărat cu poante. Pericolul este să nu poată ieşi uşor din mecanismele exprimării scrise, docte, poate prea complicate uneori, să nu poată improviza, să nu-şi poată valorifica spontaneitatea. Dimpotrivă, unii studenţi sau absolvenţi ai secţiilor de pedagogie cad adesea în capcana facilului. Clişee, banalităţi de exprimare şi de informaţie vor apărea prea frecvent. Este evident faptul că doar specializarea la muzicologie nu oferă garanţia evitării clişeului şi banalului. Nu poţi avea prejudecăţi în această privinţă. Totuşi, cred cu toată convingerea că formaţia de muzicolog e necesară tânărului publicist de radio, cel puţin prin faptul că îi asigură o coerenţă a gândului, un exerciţiu al scrisului şi al exprimării clare pe care l-a practicat minimum patru ani de zile.

Şi el va învăţa, cu timpul, că va atrage mai degrabă ascultătorul de radio povestind despre ultima creaţie excentrică a lui Stockhausen - un cvartet de elicoptere -, strecurând totodată şi informaţii despre complexităţile abstracte ale tehnicii serial-integrale ale aceluiaşi compozitor contemporan. Sau că o introducere în muzica lui Carlo Gesualdo, principe da Venosa, poate însemna nu doar o incursiune gramaticală în cromatica fascinantă şi complicată a armoniei compozitorului renascentist, cât şi o perspectivă asupra unui suflet chinuit, de criminal, care s-a confesat genial prin muzica pe care a scris-o.