Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Lecturi la zi:
Muzica timpului de Tudorel Urian


Cărţile de memorii şi jurnalele apărute după decembrie 1989 ar putea oferi unui străin impresia că în România anilor "50-"60 existau doar două categorii de locuitori: eroii, cei care s-au opus cu înverşunare noii realităţi politice, cu metode mai mult sau mai puţin convenţionale şi profitorii regimului, slujitorii zeloşi ai politicii partidului comunist, fie ei activişti, securişti sau simpli oportunişti. Primii au trecut prin anchetele securităţii, au suportat teroarea, puşcăriile comuniste şi au trăit în mizerie din practicarea de meserii aflate mult sub calificarea lor. Ceilalţi au beneficiat de locuinţe luxoase în cartiere ale nomenclaturii (de obicei confiscate de la cei aflaţi la închisoare), de magazine speciale, de automobile şi de tot ceea ce ţine de confortul unei vieţi tihnite.

În decembrie 1989, România avea vreo 23 de milioane de locuitori. Raportat la acest număr, şi disidenţii regimului comunist, şi foştii nomenclaturişti reprezintă o infimă minoritate. Care era viaţa românului obişnuit în anii "50-"60? Iată o întrebare pe care nu şi-o pun doar tinerii născuţi sau formaţi după 1989, ci şi noi, cei care am trăit o bună parte din viaţă în timpul regimului comunist. Pe măsură ce epoca Ceauşescu se îndepărtează în timp, ne întrebăm tot mai des cum a fost posibil? Cum am putut trăi 20, 30, 40 de ani fără televiziune prin cablu şi Internet, cu alimente de o calitate îndoielnică distribuite pe cartelă, cu energia electrică şi termică raţionalizate la sînge, fără speranţa de a avea vreodată în mînă o cutie de bere, o sticlă de coca-cola, o bancnotă de un dolar sau un paşaport?

Şi totuşi, viaţa a mers înainte chiar şi în timpul comunismului. Eram tineri, rîdeam mult (inclusiv sau, mai ales, pe seama regimului), aveam sufletele pline de speranţă, eram veşnic îndrăgostiţi, iar viaţa ni se părea veşnică. E drept, la televizor nu era nimic de văzut, nici ziare nu prea citea nimeni, dar exista "Europa liberă", iar legendele urbane erau în floare ( mixturi de realitate şi ficţiune, transmise prin viu grai " că Florin Piersic l-ar fi pocnit pe Nicu Ceauşescu, că ar exista unele tensiuni între Nicolae şi Elena Ceauşescu, că Nicolae Ceauşescu ar suferi de un cancer aflat în fază terminală, că s-ar fi produs diverse crime abominabile -, care se bucurau de o credibilitate mult mai mare decît informaţiile venite pe canalele oficiale). Citeam enorm, mergeam la meciuri, cenaclurile literare erau în floare, iar faimosul restaurant al Uniunii Scriitorilor, unde buna dispoziţie era la ea acasă, nu ducea lipsă de clienţi celebri ori aflaţi în aşteptarea gloriei literare. Stăteam la cozi pentru a vedea filmele occidentale, iar după ce acestea au dispărut din cinematografe, găseam întotdeauna cîte un prieten posesor de video dispus să mai vadă o dată, a o suta oară, filmul Naşul, cu ochii mai mult la emoţia şi fascinaţia fiecărui nou "client" decît la ceea ce se întîmpla pe ecranul televizorului său . Existau vedete ale zilei (pe care uneori destinul ţi le scotea în cale la colţul străzii) şi modele morale şi intelectuale (Constantin Noica, Nicolae Manolescu, Andrei Pleşu, Monica Lovinescu, Virgil Ierunca, Mihai Botez, Paul Goma, Radu Filipescu), a căror simplă prezenţă în spaţiul public oferea certitudinea că nu este totul pierdut.

Au apărut în ultima vreme cărţi splendide dedicate Bucureştiului de la sfîrşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea (amintesc doar de volumul lui Dan C. Mihăilescu, Bucureşti.Carte de bucăţi) sau interbelic (Ioana Pârvulescu, Întoarcere în Bucureştiul interbelic). Nu există încă, din păcate, o carte credibilă despre viaţa cotidiană în Bucureştiul perioadei comuniste.

Prin cele două volume ale cărţii sale Cînd moare o epocă, Dan Ciachir devine, alături de Mircea Cărtărescu (fragmentele memorialistice din Orbitor şi din volumul de publicistică Pururi tînăr, înfăşurat în pixeli) principalul cronicar al Bucureştiului anilor "50-"80. Pe urmele lui Proust şi Cărtărescu, Dan Ciachir retrăieşte, scriind, anii copilăriei şi tinereţii sale bucureştene. Dacă la Proust căderea în trecut se făcea prin intermediul gustului, iar la Cărtărescu pe cale olfactivă (mirosul oalelor aflate pe foc), la Dan Ciachir motorul întoarcerii în timp este muzica. Fiecare epocă are o muzică a ei în care se află încrustate toate semnele timpului. O prezenţă plină de farmec în Bucureştiul anilor "50 au fost negustorii şi meseriaşii particulari. Aceştia au introdus în climatul troglodit al dictaturii proletariatului ceva din farmecul indelebil al vieţii tihnite din perioada interbelică, în care bunele maniere, respectul pentru client, amabilitatea şi corectitudinea făceau parte din pregătirea minimală a oricărui comerciant. Scrie Dan Ciachir cu nostalgia copilului de acum patru decenii: "Deşi în declin, priviţi cu ostilitate de Stăpînirea care le plănuia dispariţia totală " aceasta s-a produs în 1960 ", negustorii, meseriaşii particulari de atunci erau serviabili, politicoşi, comunicativi şi plini de voie bună. Cu ei, cu proprietarii casei din Calea Rahovei şi cu vecinii urcă din trecut muzica unei epoci în care viaţa, în pofida vremurilor nesigure şi dure, avea un alt tempo, lipsit de agresivitate sau mîrlănie". (p.11) Chiar şi în perioada următoare (anii "60) au continuat să activeze în restaurantele bucureştene mulţi dintre cei care învăţaseră meseria de ospătar în perioada interbelică. Aceştia lucrau în localele de lux, ştiau franţuzeşte, iar clienţii lor trebuiau să stăpînească, la rîndul lor, codul bunelor maniere.

Bucureştiul lui Dan Ciachir este un oraş decrepit în care clădirile şi grădinile dispar sub buldozerele comuniste, laolaltă cu civilizaţia străzii. Atmosfera întregii evocări este una mateină. Dan Ciachir este un bon viveur, fascinat de maşini luxoase, muzică bună, filme occidentale, restaurante cu ştaif, care crede în Dumnezeu şi care se simte tot mai singur într-un oraş deposedat brutal de toate elementele care îi confereau farmecul şi specificitatea. Tot ceea ce constituie sistemul de valori al autorului este repudiat violent de o istorie ce pare a o fi luat razna. Atitudinea memorialistului în faţa acestei agresiuni a istoriei nu este una de revoltă, ci de acceptare resemnată a prezentului, cu faţa întoarsă spre un trecut de ale cărui vestigii (nu doar arhitectonice, ci şi comportamentale) nu se poate rupe. Dan Ciachir trece prin Bucureştiul perioadei comuniste cu alura unui crai de Curtea Veche, demodat, poate excentric, trăind aproape clandestin într-o lume construită din cioburile fostei civilizaţii interbelice. El salută cu entuziasm orice semn de liberalizare (anii 60 cu apariţia mandatarilor, reapariţia ţigărilor şi a băuturilor occidentale în restaurante, concertele efectuate la Bucureşti de nume de legendă ale show-biz-ului Yves Montand, Gilbert Bécaud, Cliff Richard, Louis Armstrong noul avînt al literaturii, filmele de capă şi spadă turnate în România de celebrul Jean Marais). Destinderea de la sfîrşitul anilor şaizeci este sintetizată de Dan Ciachir în două fraze de scriitor mare: "Nu trecuseră opt ani de cînd, deasupra unei statui înălţate pe un soclu înalt, se putea citi pe o firmă scrisă cu litere de metal la intrarea în Herăstrău: ŤParcul de cultură şi odihnă I.V. Stalinť. Acum, în barul proaspăt inaugurat în subsolul hotelului ŤAthénée Palaceť, unde costa 100 de lei intrarea şi serveau chelneri îmbrăcaţi în frac, tînără, suplă, cu părul lung şi negru ca noaptea, Aura Urziceanu cînta muzică de jazz" (pp. 35-36).

Pe lîngă superba evocare a Bucureştiului din deceniile şase, şapte şi opt ale secolului XX cel de-al doilea volum din Cînd moare o epocă conţine un foarte nuanţat portret al controversatului scriitor Eugen Barbu. Colaborator într-o vreme al revistei de tristă amintire "Săptămîna", Dan Ciachir a avut şansa (?) de a sta în apropierea lui Eugen Barbu în momente cruciale pentru cariera scriitoricească a acestuia (scandalul de plagiat care a urmat apariţiei romanului Incognito), i-a cunoscut laşităţile şi orgoliile, prieteniile şi rivalităţile literare, strategiile şi tehnicile de dezinformare şi discreditare a unor persoane, devenite într-o vreme cartea de vizită a revistei pe care o conducea. Despre "metoda" lui Barbu în bătăliile cu adversarii literari, Dan Ciachir scrie cu umor: " pamfletarul este un ins care stă rezemat în coate pe marginea gardului şi-l înjură pe omul care trece pe drum. Dacă acesta, în loc să-şi astupe urechile şi să treacă netulburat mai departe, răspunde, eventual se şi opreşte, i-a făcut jocul celui dintîi care atît aştepta. Şi lui Barbu jocul i l-au făcut mulţi" (p. 96) Imprevizibil în reacţii, Eugen Barbu putea să uimească în discuţiile particulare prin susţinerea unor puncte de vedere diametral opuse celor pe care le vehicula în revista pe care o conducea. Dan Ciachir îşi aminteşte de discuţii în care prozatorul a făcut elogiul intelectual al cuplului Monica Lovinescu-Virgil Ierunca. Mai mult, cuiva din anturaj care îl înjura pe Nicolae Manolescu, crezînd că aceasta îl face fericit, Eugen Barbu i-ar fi tăiat-o scurt: "Ăsta e cu adevărat un critic. Eu îl salut primul pe stradă obligîndu-l în felul acesta să-mi răspundă" (vezi pp. 101-102).

Cartea lui Dan Ciachir, Cînd moare o epocă, este un excelent remember al unei lumi prin care am trecut toţi şi pe care am cam început să o uităm.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara