Mărturisesc, cu riscul de-a aluneca în frivolitate, că ceea ce m-a atras întâi şi întâi la ediţia Eminescu. Versuri din manuscrise (Humanitas, 2015, selecţia textelor şi cronologie de Cătălin Cioabă, note şi bibliografie de Ioana Bot) a fost coperta.

Angela Rotaru închipuie un cer plin de stele, ici-colo legate prin dâre subtil-fosforescente. Imaginea, simplă şi puternică, rezumă convingător rolul de şantier superior al manuscriselor, cu nuclee poetice care, dacă au dat ceva marilor creaţii eminesciene, au şi păstrat destul cât să fie luate în seamă în sine. Prefaţa editorilor lansează un pariu: al veşnic discutatei actualităţi a lui Eminescu, prin sunetele proaspete ale unor poezii de atelier care s-au răsfoit prea puţin. Structuri hibride, schiţe de motive şi de prozodie, care s-au împărţit între mai multe viitoare poezii cunoscute, sau au rămas autonome, evocând de departe versuri pe care le ştim. Drumul de la discursivitate la concizie, de la o familiaritate mai degrabă modernistă la situaţia arhetipală, îmbibată de romantism şi filosofie, se vede limpede în aceste poezii de addenda, pe care marii editori eminescieni le-au lăsat, poate fără voie, poate programatic, în subsolul operei propriu-zise.

Reproduc, spre ilustrarea transformă rilor pe care le poate suferi o temă, şŞi ce să voi eu de la tine...ţ, datată aproximativ 1877, din care, precizează nota Ioanei Bot, va rezulta, după un lung şantier, Despărţire, din 1879: „Şi ce să voi eu de la tine/ Când tu de mult nu eşti a ta/ Că mă apasă negrul cuget/ Că nu mai pot nimic spera.// Şi totuşi am o rugăciune/ Crăiasa mea cu păr bălai – / Te rog, te rog din suflet, scumpo/ În veci uitării să mă dai// N-atingă umbra cugetări-ţi/ Câteam visat odată-n doi/ Să uiţi în totul, să te cugeţi/ Cu multă vreme înapoi// Iară din clipa întîlnirii-mi/ Să-ţi pară anii toţi deşerţi/ Că te-am ţinut închisă- n suflet/ Că te-am şiubitţ... te rog să-mi ierţi.// Voi fi cum am mai fost odată/ ‘Nainte de a te vedè/ Pe nimenea n-aveam în lume/ Şi nimenea nu mă avè// Murind cu faţa spre perete/ Mi-a-nchide ochii un strein/ Şi mă vor pune între scânduri/ Stropindu-mi trupul meu cu vin// De i-ar veni măcar la preot/ Ca de aiurea vreun gând/ Ca peste faţa mea să sufle/ Iubito! numele tău sfânt.” Povestea, aşa zicând, este aceeaşi. Tema, cum subliniază şi nota, aceea, dragă lui Eminescu, a răsplătirii iubirii cu uitarea, când devine prea greu de dus. Tonul, însă, pentru oricine are în minte versul lung, sentenţios, din Despărţire, diferă fundamental. Aici, nu lipsită de muzicalitatea ei, mult mai sprin- ţară, e o afacere particulară, o punere de acord între doi oameni care decid, prin vocea doar a unuia, să se uite. Nici vorbă de ridicarea întregii întâmplări la scara furiilor naturii, care se dezlănţuie spre a-l ocărî pe cel ce a sperat prea mult. Nici vorbă de blestemele ieşite din atelierele altor poeme, precum Rugăciunea unui dac, şi transformate în pedeapsă a iubirii prost ţintite, câtă vreme, aici, nefericitul îndrăgostit are parte de o înmormântare după datină, cu ţărână şi vin, iar cel care-i evocă durerosul nume al iubitei este preotul, nu răscolite spirite ale răzbunării. De unde va fi luat Eminescu, în anii care i-au urmat acestei schiţe prilejuite, probabil, de vreo împrejurare biografică, suflul de sfârşit de lume din Despărţire, forţa blestemului care nu se mai leagă de vreo iubire anume, ci afuriseşte sentimentul şi specia, cum va fi făcut saltul de la particularul lejer la generalul solemn, consfinţind o întreagă filosofie a eşecului şi a consecinţelor lui, rămân întrebări la care drumul punctat şi şerpuit prin constelaţia manuscriselor nu poate, pe deplin, răspunde. Meritul, însă, care nu li se poate nega acestor variante, foarte apropiate, în timp, de formele zis finale, într-o comprimare a atelierului care ţine de nefericite circumstanţe biografice, este că ne fac să ni le punem, să revenim la poemele consacrate şi să citim în ele nu un dat al şcolii şi al tradiţiei critice, ci o evoluţie. O opţiune, între altele. Un punct în desfăşurarea unui experiment, pe mai multe planuri. La asta servesc, înainte de toate, variantele, puse acum, pentru prima dată, pe picior de egalitate cu antumele sau cu postumele clasicizate între timp. Pentru a-şi ieşi din rolul de instrument de lucru pentru pedanţi, dobândindu- l pe acela de poezie.