Cum ar fi, oare, să interzici unei păsări să cânte? Cum ar fi să interzici unui cântec să se nască, unei voci să ne vorbească, unei conştiinţe să se exprime? Greu de imaginat, ... astăzi.
Şi totuşi, nu mai departe decât în deceniile de mijloc ale secolului trecut, spre sfârşitul perioadei interbelice, în Europa cea pretins civilizată, atât în Vest cât şi în Estul bătrânului continent, în virtutea unor comandamente de ordin politic, oameni de diferite credinţe, de diferite naţionalităţi, au fost suprimaţi, mulţi artişti au fost marginalizaţi, creaţiile lor au fost aruncate în coşul uitării sau distruse. Autorii lor au fost sechestraţi, alţii au fost şantajaţi sau izolaţi; alţii au fost reprimaţi.
Asta încearcă să ne povestească în aceste zile ale sfârşitului de iunie serialul de concerte sugestiv intitulat „Muzica suprimată” – muzică regăsită, aş adăuga eu. Sunt concerte, sunt evenimente ce au loc în Sibiu şi în Braşov, în localităţi apropiate acestor importante centre de cultură, piloni ai spiritualităţii româneşti, de asemenea la Roşia sau în cetatea Făgăraşilor. Concertele sunt centrate pe ideea de a lumina creaţia a trei compozitori care, în anii ’20 - ’30, la începutul anilor ’40 ai secolului trecut, parcurgeau treptele afirmării profesionale în viaţa muzicală a Germaniei, în anii teribili ai ascensiunii nazismului. Nu toţi erau evrei. Cu toţii, însă, afişau un crez, o personalitate puternică, o conştiinţă ce refuza compromisul. Nu puteau fi încălecaţi de primitivismul agresiv al naţional-socialismului care încerca să supună întreaga Europă.
Norbert von Hannenheim şi Viktor Ullmann s-au născut în ultimii ani ai secolului al XIX-lea; amândoi au fost elevii lui Arnold Schönberg, părintele avangardei secolului XX, părintele atonalismului şi al serialismului, sisteme de creaţie ce au marcat estetica expresionistă a noii şcoli vieneze a secolului al XX-lea. Iniţiatoarea proiectului, doamna Heidemarie Ambros, mărturisea că are „misiunea de a-l aduce pe compozitorul Norbert von Hannenheim înapoi, la el acasă, la Sibiu”. În adevăr, Hannenheim face parte din comunitatea saşilor aduşi aici cu secole în urmă. Este urmaşul cavalerilor de Hann. Moare în septembrie 1945, în Pomerania, într-un azil psihiatric aflat atunci sub ocupaţia autorităţilor sovietice; fusese însă, anterior, internat în acelaşi azil de autorităţile naziste. Stresul, presiunile psihologice, şantajul privind alinierea ideologică şi estetică i-au biruit sănătatea mentală. A refuzat în mod sistematic compromisul, afişând o atitudine făţiş independentă. La începutul anilor ’20 este posesorul unui important portofoliu de lucrări camerale. În 1925 se simte îndreptăţit să participe la Concursul de compoziţie instituit de George Enescu; obţine premiul al 2-lea. Maestrul însuşi îl invită pentru a-i fi prezentate mai multe dintre lucrările sale. Schönberg, aflat în America, a depus mari eforturi – zadarnice ! – pentru a-l aduce la New York; l-a considerat a fi unul dintre cei mai talentaţi elevi ai săi. Hans- Heinz Stuckenschmidt, unul dintre muzicologii de mare autoritate ai începutului de secol XX, îl apreciază drept un artist de viitor. Lucrări distruse, lucrări pierdute... Puţine dintre paginile scrise de Hannenheim au supravieţuit dezastrelor timpului. Trio-ul său pentru corzi a fost prezentat de trei dintre membrii Cvartetului Aron în deschiderea Festivalului, în localul Sinagogii din Sibiu. Este una dintre clădirile istorice ale oraşului, construită şi aceasta cu mai bine de un secol în urmă. Cu totul recent a fost renovată la exterior; interiorul neschimbat de-a lungul timpului, tavanul sculptat din lemn, îi asigură şi astăzi o acustică impresionantă. În cadrul aceluiaşi concert a putut fi audiat Trio-ul pentru corzi datorat compozitorului Gideon Klein, mort în detenţie în anul 1945, la vârsta de doar 26 de ani. Este lucrarea ce marchează începutul drumului unei temeinice profesionalizări.
Cel de al treilea autor găzduit de acest proiect este Victor Ullmann. Se naşte în Silezia, în familia unui ofiţer de carieră, o familie de evrei asimilaţi. Studiază la Viena, activează la Praga în calitate de pianist, dirijor, jurnalist şi compozitor. La sfârşitul anilor ’30, înaintea momentului în care Hitler ocupă Praga, Ullmann studia compoziţia cu Alois Hába, „compozitorul sferturilor de ton”. Cunoaşte începutul unei recunoaşteri internaţionale. Nu reuşeşte să emigreze. În octombrie 1944, împreună cu alţi patru muzicieni, este ucis la Auschwitz. În concertele Festivalului sibian, de această dată în sala „Thalia” a Filarmonicii locale, grupul „Elysium – between two continents” a prezentat lucrarea „Cântecul de iubire şi de moarte al stegarului Christoph Rilke”, pe versuri de Rainer Maria Rilke, o lucrare scrisă pentru recitator şi orchestră, în cazul nostru pian; este exaltat sentimentul patriotic, rezistenţa, spiritul de sacrificiu al soldatului german; un iluzoriu Ev Mediu este evocat în tonuri aspre ce contrastează în răstimpuri cu atmosfera romantică. Este de amintit faptul că în anii primei conflagraţii mondiale unii dintre soldaţii germani purtau în raniţă versurile marelui poet. Muzica lui Ullmann?... defineşte atmosfera unei adresări apropiate intimităţii colocviale, proprii zonei burgheze a intelectualităţii germane.
Concerte la biserica evanghelică din Roşia, la sinagoga din Făgăraş, la cea din Braşov, la Muzeul de Artă din oraşul de la poalele Tâmpei, un altul la Biserica Neagră, concerte pe parcursul cărora creaţii ale compozitorilor amintiţi au fost juxtapuse momentelor importante, cunoscute, ale literaturii clasicismului vienez, unor importante pagini beethoveniene, de asemenea marilor creaţii ale muzicii secolului XX, lucrări datorate lui Arnold Schönberg, unor compozitori actuali din România, cum este eruditul maestru Hans Peter Türk, totul a definit atmosfera unui climat evocator al normalităţii, climat de care autori ai „muzicii suprimate”, la vremea lor, nu au avut parte. Cunoscuta organistă Ursula Philippi, din Sibiu, pianistul Moritz Ernst din Badenweiler, din Germania, muzicieni originari din Elveţia, din Viena, din Braşov, şi-au dat mâna pentru a promova în spaţiul public actual muzica unor artişti ce au avut neşansa unui destin tragic, destin ce a marcat o întreagă epocă a civilizaţiei europene.
Semnificativ îmi apare faptul că societatea berlineză „International Enescu Society”, inimoşii animatori ai acesteia, doamna Ruxandra Ilea şi muzicologul Jörg Siepermann, s-au implicat trup şi suflet în realizarea acestui ambiţios proiect. O mare parte a fost suţinută de Ministerul Federal al Culturii din Germania. Cuvinte introductive de aleasă supleţe intelectuală dar şi sufletească, au fost rostite de compozitoarea Laura Manolache, directoare a Muzeului Naţional „George Enescu”, de domnul Thomas Gerlach, consul general al Germaniei cu sediul la Sibiu.
Destine frânte în mod tragic, trasee muzicale-artistice nedefinitivate, altele abia începute. Asta ne sugerează „muzica suprimată”, creaţiile compozitorilor cărora li s-a interzis, la vremea lor, dreptul la normalitate. Este greu de spus dacă anume creaţii ale lor ar fi putut influenţa cursul istoriei muzicii în deceniile de mijloc ale secolului XX, în cazul în care ar fi avut acces în spaţiul public al epocii. Pot însă să afirm cu siguranţă faptul că prezenţa lor ar fi dat consistenţă intelectual-artistică unei epoci care s-a dovedit a fi văduvită de câţiva actori importanţ i. Nu pot să-mi imaginez faptul că mari spirite ale epocii în Germania interbelică, mă gândesc numai la Richard Strauss sau la Willhelm Furtwaengler, artişti oficiali ai regimului, n-ar fi cunoscut situaţia reală din underground-ul spaţiului public. Procesul lor de revenire spre normalitate, în perioada postbelică, a avut în spate tragedii greu de imaginat. Lumini şi umbre, unele cunoscute, altele nevăzute, abia schiţate, definesc lumea lor interioară. Căci spaţiul public exhibă aparenţe, arareori esenţe.