Mutarea Muzeului
Whitney din fosta
sa reşedinţă de pe
Madison Avenue
într-un spaţiu mult
mai amplu de pe malul
Hudson-ului a reprezentat
o ocazie neaşteptată
pentru Metropolitan Museum
de a-şi lărgi spaţiul de expunere.
Închiriată pentru o perioadă de 8
ani, structura cu aspect de zigurat
răsturnat a fost redenumită Met
Breuer după numele lui Marcel Breuer
(1902-1981), cel care a proiectat-o
în anii 1960. În decurs de câteva luni,
interiorul a fost readus la simplitatea
în stil „brutalist” a concepţiei originale,
au fost eliminate adausuri nenecesare
acumulate în timp, s-a revenit la
sistemul de iluminare propus de
Breuer… Rezultatul obţinut este
remarcabil. Acum nu mai mult de
o jumătate de veac, rolul arhitecturii
unui muzeu era încă acela de a facilita
interacţiunea dintre privitor şi operele
de artă expuse. Ceea ce îl înconjura
nu erau un factor de distragere a
atenţiei sale aşa cum se întâmplă
în cazul multor construcţii mai recente.
După decenii în care conducerea
instituţiei a ignorat voit arta postbelică,
Thomas Campbell, directorul
Metropolitanului din 2009, a decis o
schimbare de direcţie. Dacă muzeul
vrea să-şi păstreze statutul de punct
de referinţă pentru fenomenul artistic
mondial, nu o poate face în absenţa
unui eşantion reprezentativ al artei
zilelor noastre. Drept urmare, principalii
donatori ai muzeului trebuie convinşi
că arta contemporană, de care mulţi
dintre ei sunt foarte interesaţi, nu este
un fel de cenuşăreasă a colecţiei...
S-au elaborat astfel planuri de reconfigurare
a aripii sudice a clădirii tradiţionale a
muzeului de pe Fifth Avenue pentru
a lărgi spaţiul rezervat artei contemporane.
În plus, s-a hotărât ca noul Met Breuer
să fie dedicat în primul rând unor
expoziţii de artă a secolelor al XX-lea
şi al XXI-lea. Pentru a se diferenţia
însă de alte instituţii new-yorkeze –
MoMA, Guggenheim, Whitney – cu o
tradiţie în colecţionarea artei recente,
Metropolitanul şi-a propus să organizeze
manifestări în care să plaseze creaţii
contemporane într-un context istoric,
furnizat de piese din imensa sa colecţie,
reprezentând cinci milenii de tradiţii
estetice.
„Unfinished”, ambiţioasa manifestare
inaugurală, include aproape 200
de lucrări care, din diferite motive,
au fost considerate de-a lungul
existenţei lor ca fiind neterminate.
Ideea de „neterminat” poate fi desigur
asociată cu orice formă de exprimare
artistică. Platon susţinea că nicio
operă de artă nu poate fi întru totul
asemănătoare modelului ei ceresc.
Din motive nu foarte clare, curatorii
expoziţiei de la Met Breuer s-au limitat
la a explora evoluţia conceptului
de „non finito” în arta occidentală,
de la Renaştere şi până în zilele
noastre.
Exponatele, grupate cronologic,
sunt împărţite între două etaje aşa
încât dialogul dintre creaţiile
contemporane şi posibilele lor rădăcini
istorice, ţel declarat al manifestării,
este minimal. Mai mult, comparaţia
dintre ceea ce înseamnă nefinisat
pentru artiştii de azi şi cei ai Renaşterii
este foarte greu de făcut pentru că
semnificaţia conceptului este total
diferită. Pe vremea lui Leonardo şi
Michelangelo, erau etichetate drept
„non finito” acele creaţii plastice care
nu se conformau tradiţiei în ceea
ce priveşte compoziţia şi finisajul.
Artistul putea să declare o lucrare
ca fiind terminată detaliind doar
anumite chipuri sau elemente de
peisaj, fără să folosească vernis-uri
sau fără să şlefuiască spatele unei
statui de marmură. Cu toate acestea
nu exista nicio îndoială în ceea ce
priveşte ţelul care trebuia atins,
subiectul care ar fi trebuit reprezentat….
Astăzi, creatori şi privitori sunt mult
mai interesaţi de procesul de creaţie
artistică decât de produsul finit.
Matisse a lăsat porţiuni de pânză
nepictate. De la Degas la Pollock,
accidente coloristice au fost înglobate
în rezultatul final. Există artişti
contemporani – Sol Lewitt – care
se aşteaptă ca privitorul să
„desăvârşească” ceea ce ei au început...
Marea majoritate a capodoperelor
secolului al XX-lea pot fi apreciate
ca „neterminate” dintr-un punct
de vedere sau altul… Percepem acum
„valoarea” unei opere de artă,
nouă sau veche, ca fiind independentă
de gradul ei de finisare. Siluetele
„Sclavilor” lui Michelangelo, de abia
desprinse din blocul de marmură
ni se par mai „interesante” decât
perfecţiunea lui „David”. Schiţe
pregătitoare au mai multă „viaţă”
decât tablourile finisate.
Curatorii expoziţiei de la Met
Breuer au prezentat publicului un
amestec eterogen de lucrări fără a
defini exact de ce au fost alese. A
declara o creaţie ca fiind neterminată
este astăzi, mult mai mult decât în
vremea Renaşterii, o apreciere
subiectivă. Din al cui punct de vedere
apreciem creaţiile expuse? Al creatorului?
Al criticii? Al privitorului?... Multe
din exponatele de la Met Breuer
au fost lăsate neterminate din motive
practice, uşor explicabile: decesul
creatorului, pierderea unei comenzi,
un model care dispare sau, pur şi
simplu, lipsa de interes a artistului.
Atracţia noastră pentru lucrări din
această categorie este mai ales de
natură tehnică căci te ajută să înţelegi
un „proces de fabricaţie”, îngheţat
în timp. Ele ar fi putut însă lipsi cu
uşurinţă dintr-o expoziţie şi aşa prea
încărcată… Sunt mai interesante
acele creaţii despre care avem îndoieli
în privinţa gradului lor de finisare,
indiferent dacă autorul lor le-a
„semnat” sau nu. Faptul că noi,
privitorii, trebuie să decidem într-un
sens sau celălalt este categoric
stimulator pentru interacţiunea
noastră cu operele de artă. Un bun
exemplu sunt cele cinci enigmatice
marine de Turner, expuse în propria
lor mică săliţă, reflectând o lume
aflată între concret şi eter, realism
şi abstract. Pictorul englez face parte
dintr-o categorie de mari artişti,
de la El Greco la Cézanne, de la Goya
la De Kooning şi de la Leonardo la
Rodin pentru care întrebarea cu
privire la „terminat” contra „neterminat”
se pune cu acuitate, referitor la
componente majore ale moştenirii
lor artistice. Lor ar fi trebuit să le
fi fost dedicată expoziţia în primul
rând.
Expoziţia „Neterminat” începe
spectaculos, cu două superbe Tiţian-uri
târzii, împrumutate din Cehia şi,
respectiv, de la Prado. Primul – Agonia
din Grădină – este o scenă nocturnă
în care doar porţiunea luminată se
bucură de atenţia specială a pictorului.
În al doilea – Jupuirea lui Marsias –
Tiţian renunţă la a picta aşa cum a
fost învăţat, renunţă la perspective
corecte, la finisări care cer timp,
pentru a recrea, prin jocuri neobişnuite
de culoare, prin personaje secundare
care distrag privitorul, o atmosferă
plină de încordare… Expoziţia continuă
cu o serie de capodopere – Van Eyck
(Sfânta Barbara), Dürer, Rembrandt,
El Greco, Jean-Louis David, Van Gogh,
Picasso – justificând cu uşurinţă, doar
ele, o vizită la Met Breuer. Sunt
înconjurate însă de mult prea multe
mediocrităţi, de prea multe lucrări
care, chiar dacă au un caracter
fragmentar, nu comunică nimic din
îndoielile creatoare ale autorului lor.
Din păcate, expoziţia inaugurală
de la Met Breuer este departe de
ce-ar fi putut să fie. Ca semn al unui
nou început, organizatorii ar fi
avut cu certitudine posibilitatea să
construiască o manifestare cu adevărat
multiculturală. „Neterminat” ar fi
căpătat alte valenţe dacă ar fi fost
incluse, de exemplu, o „mandala”
tibetană, o placă de bronz din Benin,
un stâlp totemic din Noua Guinee
sau o ilustrare plastică a noţiunii
de „wabi-sabi” care pentru japonezi
înseamnă o acceptare a tranzitoriului,
a imperfecţiunii, a incompletului.
Chiar şi aşa, limitându-se la arta
occidentală a ultimei jumătăţi de
mileniu, expoziţia include destule
lacune. Nu este vorba de lipsa unor
capodopere greu de împrumutat precum
Mona Lisa sau Sclavii lui Michelangelo,
ci de neincluderea unor exemple aflate
oarecum la îndemână. Metropolitan-ul
ar fi putut obţine cu uşurinţă de la
MoMA tablouri precum Ispitirea sfântului
Anton de Ensor, Furtuna de Munch
sau Lecţia de pian a lui Matisse care
ar fi clarificat mai bine evoluţia ideii
de „neterminat” într-o perioadă cheie,
cea a deceniile din preajma lui 1900…
Ca un alt exemplu, trei destul de banale
portrete de Lucian Freud sunt prea
multe în condiţiile în care lipsesc cu
desăvârşire experimentele lui Constable
sau orice urmă de lucrare legată de
fauvism sau expresionism…
La Met Breuer, un prim pas în
direcţia reflectării prezentului prin
trecut şi viceversa s-a dovedit a fi
ezitant. Să sperăm că întregul efort
de a redefini locul artei contemporane
în colecţia muzeului nu va rămâne
„neterminat”.
