2 ianuarie 2008. Ora (aproape) 12. Bucureşti. Uniunea Scriitorilor. Casa Monteoru. Încă înainte de ora 12 în curte nu mai încap automobilele, iar în Sala Oglinzilor nu mai sunt locuri libere pentru invitaţii, tot mai numeroşi, la ceva ce se anunţă ca foarte important. Ana Blandiana şi colegii ei de la Academia Civică aniversează 15 ani de la lansarea proiectului datorită căruia lugubra fostă închisoare stalinistă de la Sighet avea să devină Memorialul Victimelor Comunismului şi al Rezistenţei. La intrare te întâmpină Ana Blandiana şi Romulus Rusan. Alături, Ioana Boca se grăbeşte să-ţi dăruiască o pungă de pânză în care se află câteva obiecte. Pe una din feţele pungii scrie - Memorialul Victimelor Comunismului şi al Rezistenţei. Sighet. România. Pe cealaltă e imprimată sigla Memorialului - un cerc format din cele 12 steluţe, simbolul Uniunii Europene, pe care îl intersectează un alt cerc cu conturul format din sârmă ghimpată. Două cercuri unind, ca nişte inele de logodnă, trecutul nostru cu ceea ce credem că va fi viitorul nostru.
Ora 12. În Sala Oglinzilor invitaţii care continuă să sosească nu mai găsesc locuri nici măcar în picioare. Pe deasupra capetelor sunt purtate scaune pentru a fi plasate acolo unde spaţiul o mai permite. Sunt prezenţi diplomaţi, scriitori, ziarişti din presa scrisă, din televiziuni şi radio (dintr-o anumită parte a presei), oameni politici (câţiva şi dintr-o anumită parte a spectrului politic), sociologi, istorici, foşti deţinuţi politici. Chiar dacă sala e plină, e linişte ca şi cum s-ar păstra un moment de reculegere.
Ana Blandiana ia microfonul şi începe să vorbească despre cum a apărut, a crescut şi s-a impus Memorialul. E uşor stânjenită pentru că trebuie să vorbească despre un proiect, chiar dacă unul de performanţă şi de larg interes, al cărui autor principal este chiar ea.
Pentru cine nu ştie - dar de ce nu ştie? - ce este Memorialul de la Sighet vom prelua din prezentarea Anei Blandiana câteva date de identitate a acestuia, evident cu totul insuficiente pentru a înţelege ce reprezintă el cu adevărat.
Cu exact cincisprezece ani în urmă, la 29 ianuarie 1993, la Strasbourg, Ana Blandiana i-a prezentat secretarului general al Consiliului Europei de atunci, Catherine Lalumiere, proiectul de transformare a fostei închisori staliniste de la Sighet într-un muzeu al victimelor comunismului, care să devină un centru de studii asupra totalitarismului. În 1995, după trei ani de expertiză internaţională, Consiliul Europei ia Memorialul sub egida sa. În 1997, când 10 din cele 50 de săli ale muzeului au fost reabilitate şi deschise spre vizitare, statul român a declarat prin lege Memorialul "ansamblu de interes naţional". Memorialul a avut parte de acelaşi tratament contra naturii ca mai toate realizările de excepţie din România - întâi vine recunoaşterea internaţională şi abia după aceea şi cu zgârcenie recunoaşterea naţională. În 1998 Consiliul Europei a nominalizat Memorialul între primele trei locuri de cultivare a memoriei europene, alături de Memorialul Auschwitz şi de Memorialul francez al Păcii.
După 15 ani de eforturi care cu greu ar putea fi egalate chiar şi de cei care se declară campionii muncii, muzeul, în totalitate reabilitat, a intrat în ghidurile turismului cultural, are o consistentă bază de date (între care 100.000 de fişe de foşti deţinuţi politici), 5000 de ore de înregistrări de mărturii orale, documente ale simpozioanelor şi intervenţiilor din cadrul sesiunilor Şcolii de Vară (40.000 de pagini), mii de fotografii, sute de obiecte. Memorialul înseamnă, pe lângă Muzeul Sighet, şi un Centru Internaţional de Studii asupra Comunismului în cadrul căruia se tipăresc cărţi, se organizează anual simpozioane şi au loc cursurile Şcolii de Vară la care participă elevi între 14 şi 18 ani.
Toate acestea şi multe altele au fost înfăptuite nu de largi colective dotate cu bugete generoase, ci de micul grup de colaboratori ai Anei Blandiana a cărui forţă urieşească o dă doar devotamentul fără limite faţă de o misiune asumată.
Era de aşteptat ca, măcar după ce proiectul Memorialului a atras aprecierea şi apoi susţinerea Consiliului Europei, oficialităţile române de la acea vreme să dea şi ele un semn de susţinere. În loc de fireasca mână întinsă, au venit în serie acuzele, atacurile calomnioase sau, în cel mai bun caz, indiferenţa. De exemplu, în oficiosul Guvernului Văcăroiu, din 22 mai 1995, a apărut un articol cu titlul Sacrilegiul de la Sighet. "Sacrilegiul" constă, conform autorului articolului, în "internaţionalizarea proiectului", în "realizarea unui Memorial internaţional total străin aspiraţiilor, intenţiilor şi intereselor româneşti". "Am dorit un Memorial pe care rudele celor morţi la Sighet şi generaţiile care vin după noi să-l poată vizita în linişte şi cu pioşenia cuvenită acestui loc al unui imens sacrificiu exclusiv românesc." Într-un moment în care oficialii români începuseră să curteze Europa, încă mai tolerau sau chiar încurajau lansarea unor acuze, la modă în 1990, dar care ne îndepărtaseră de Europa. Ana Blandiana comisese "sacrilegiul" de a atrage prin valoarea unui proiect respectul şi colaborarea Consiliului Europei ceea ce însemna, conform gazetei menţionate şi deci a Guvernului care o patrona, o "diluare a specificului românesc", altfel spus un fel de "vânzare de ţară" care tulbura "liniştea" noastră. Se regăsesc în această atitudine doar două dintre conceptele care au dat originalitate regimului Iliescu, dar care au contribuit din plin la menţinerea României ani buni într-o stare de aşteptare în relaţia cu Europa. Dacă am stăruit mai mult asupra acestui atac este pentru că merită să se fixeze în memoria colectivă, să se înscrie chiar în istoria anilor de după 1989, redenumindu-i autorul cu pseudonimul Sorin Toma jr.
După ce Ana Blandiana şi-a încheiat cuvântul, invitaţilor li s-a explicat printr-o demonstraţie la faţa locului, pe ecranul din încăpere, că DVD-ul aflat în punga de pânză primită în dar la intrare permite, datorită unui soft special creat, vizitarea sau cercetarea Muzeului Sighet în cele mai fine detalii. Zestrea de imagini, documente şi informaţii pentru care Ana Blandiana şi-a dăruit 15 ani din viaţă stă la dispoziţia oricui se aşază pe un scaun în faţa computerului şi deschide DVD-ul pe a cărui copertă scrie Muzeul de luat acasă. Replica virtuală a Memorialului Sighet. Aşa cum momentul decembrie 1989 a putut fi trăit dintr-un fotoliu din faţa televizorului, tot astfel Muzeul de la Sighet poate fi cercetat datorită acestui DVD de pe un scaun din faţa computerului. O idee benefică pentru viitorul Muzeului, un stimulent pentru cei care încă n-au ajuns la Sighet, dar intenţionau s-o facă, ca şi pentru cei care n-au aflat încă de existenţa Muzeului, un antidot pentru indiferenţa sau comoditatea altora.
Aşadar punga de pânză nu conţinea doar nişte perisabile obiecte de protocol, aşa cum se obişnuieşte să se împartă la momente aniversare. De această dată obiectele sunt împrumutate parcă din recuzita lui Făt-Frumos care arunca în urmă o perie ce se transforma în pădure, împiedicându-l pe zmeu să-l ajungă. Tot aşa cel ce foloseşte DVD-ul aduce alături de el Muzeul de la Sighet, punând o barieră între el şi propriile-i inerţii. De asemenea, odată studiat Catalogul cărţilor publicate. 1994 -2007 sub egida Academiei Civice, şi acesta obiect primit în dar de cei prezenţi, se poate transforma într-un raft de bibliotecă în care se află istoria netrucată din perioada comunistă. Să mai scoatem din pungă şi cartea lui Romulus Rusan - Cronologia şi geografia represiunii comuniste în România. Recensământul populaţiei concentraţionare (1945 - 1989) care conţine informaţii consistente, indispensabile înţelegerii corecte a fenomenului detenţiei politice din închisorile comuniste. La sfârşitul cărţii, pe o hartă sunt localizate unităţile de detenţie din intervalul 1945 - 1985. Sunt atât de numeroase încât rănesc grav harta ţării, o hartă îndoliată care semnalează bogăţia de crime din interiorul graniţelor. Între ele se află şi Sighetul "închisoare mică, însă specializată în lichidarea, prin moarte lentă, a elitelor", după cum explică autorul.
La despărţire, Ana Blandiana îşi îndeamnă invitaţii să întârzie în faţa fotografiilor de scriitori care au făcut închisoare din motive politice, fotografii expuse în holurile Casei Scriitorilor: V. Voiculescu, C. Noica, Petre }uţea, N. Steinhardt, Nichifor Crainic, Al. Paleologu, Şt. Augustin Doinaş, Anton Dumitriu, Dinu Pillat, Vladimir Streinu, Petre Pandrea, D. Caracostea, Nicolae Balotă, Adrian Marino, Ion Caraion, Al Ivasiuc, Constantin Ciopraga, Paul Goma şi mulţi, mulţi alţii. Anii de detenţie cumulaţi de aceştia ating ordinul sutelor. E greu de evaluat cât şi cum a pierdut cultura noastră prin încarcerarea acestor oameni. Sigur este că au fost consideraţi adversari de temut ai regimului comunist, cu circumstanţa agravantă că erau şi oameni de valoare intelectuală. Iar suprimarea sau reducerea la tăcere a valorilor a fost o prioritate a politicii partidelor comuniste, mai ales în perioadele când se instalau la conducerea unei ţări.
