Un gen de spectacol nu
de mult apărut pe
scenele noastre, musical-
ul, capătă treptat
contururi tot mai ferme,
atingând niveluri valorice
care îl impun cu tot mai
multă pregnanţă şi la noi.
Dacă montările prin care se afirmă
sunt răspândite pe mai multe scene
din ţară, Bucureşti, Timişoara, Târgu-
Mureş, în schimb personalitatea care
îl impune ca gen este, cel puţin până
în prezent, una singură – Răzvan
Mazilu. Se pare, aşa cum el însuşi
îmi spunea de curând, că a găsit exact
culoarul pe care, înaintând, să-şi
poată exprima cel mai bine capacitatea
creativă, deşi noi nu suntem convinşi
că se va opri la acest gen, căci Răzvan
Mazilu a încercat continuu noi formule
teatrale. Prilejul conversaţiei noastre
s-a datorat spectacolului pe care
l-a montat la Teatrul Naţional din
Târgu-Mureş, musical-ul Femei în
pragul unei crize de nervi, inspirat
de filmul omonim al lui Pedro Almodóvar,
pe muzica lui David Yazbek şi libretul
lui Jeffrey Lane.
Spectacolele montate de Răzvan
Mazilu prin alte târguri decât capitala
îmi dau prilejul să mai colind prin
ţară, ca pe vremea când lucram la
defuncta Direcţie a Monumentelor
Istorice, desfiinţată de defunctul
geniu al Carpaţilor, în 1977. Şi de
astă dată, am revizitat Cetatea
medievală, aşezată chiar în mijlocul
oraşului, cu centura sa de ziduri
masive şi cu şapte bastioane purtând
numele breslelor care le-au ridicat,
între 1602 şi 1653, cât şi Biserica
reformată, de secol XV, purtând
amprenta goticului târziu. Istoricul
de artă din mine s-a zburlit, însă,
negăsind marcată în nici un fel capela
gotică de pe nord, amenajată ulterior,
la 1600, de Mihai Viteazul ca biserică
de rit ortodox. Dar ce instanţă
instituţională mai poate cere astăzi
corectitudine, când după reînfiinţarea
Direcţiei Monumentelor în 1990, ea
a fost iute desfiinţată din nou, de Ion
Iliescu, în 1994. Istoria noastră recentă
nu este cu nimic mai veselă decât
cea anterioară.
Din fericire pentru mine, spectacolul
montat de Răzvan Mazilu la Teatrul
Naţional Târgul-Mureş, Compania
„Liviu Rebreanu”, a fost o bucurie
fără rest. Este un spectacol de o
complexitate şi o calitate pe care, cel
puţin până în prezent, Bucureştiul
nu îl are. Actorii teatrului au fost în
egală măsură, aşa cum cere şi genul,
actori, cântăreţi şi dansatori excelenţi.
Ca să poată cânta au studiat timp de
şase luni cu Teodora Sântean şi Zeno
Apostolache Kiss, iar regizorul-coregraf
Răzvan Mazilu a făcut din ei la fel de
buni dansatori, capabili să însoţească
vorba şi cântecul cu cele mai potrivite
şi expresive mişcări şi a conceput cu
un ochi sigur structura întregului
spectacol. Nimic de mirare, căci acest
artist complex, dansator, coregraf de
la 19 ani, regizor, creator de costume
uneori, are în urmă un parcurs bogat.
Portretul lui de dansator, asociat
uneori şi cu cel de coregraf, de fiecare
altul şi totuşi mereu înrudit cu propriul
sine, din Richard al III-lea, din Sell
me, din Casa Bernardei Alba, din
Portretul lui Dorian Gray, din Un
tango mas, Block Bach, Urban
Kiss, Remenber, Depeche Dance, etc.
etc. etc., s-a îngemănat de multe ori
cu lucrul său cu actorii, pe diferite
genuri de teatru, începând cu actorii
de la Teatru Odeon din Bucureşti,
dacă ar fi să amintim doar de Vorbeşte-mi
ca ploaia şi lasă-mă să te ascult, de
Tennessee Williams, sau Când Isadora
dansa, de Martin Sherman, apoi chiar
pe genul de musical, cu cei de la
Teatrul German din Timişoara, din
piesa Cabaret de Joe Masteroff,
sau cu tinerii cu care a pus în scenă
Poveste din cartierul de vest, pe
muzica lui Leonard Bernstein, la
Teatrul Odeon, sau, în fine, cu talentatele
actriţe cu care a lucrat la micuţul
teatru Teatrelli din Bucureşti, Mon
Cabaret Noir. De astă dată a atins
însă un moment de vârf, o împlinire
care consacră definitiv acest gen la
noi şi îl consacră şi pe Răzvan Mazilu
ca un excelent regizor al genului
de musical.
Spectacolul de musical cere
interpreţilor ca plastica lor corporală
să aibă o pondere la fel de mare ca
şi nuanţarea cuvintelor sau a cântecului,
iar conturarea personajelor să coboare
uneori în străfunduri de derizoriu
şi de mizerii omeneşti, fără ca această
coborâre să le lipsească de strălucire,
după cum sexualitatea plină de fervoare
să nu se separe de dramatism. Toate
aceste nuanţe aparent oximoronice
s-au reunit în interpretarea tuturor
actorilor. La Elena Purea, în rolul
Pepa, s-a adăugat la toate acestea şi
o undă de duioşie, din momentul
în care a primit vestea că va aduce
pe lume un prunc. Piesa, aşa cum
este construită, îi aduce, pe rând, în
prim plan pe fiecare interpret în parte,
aşa că fiecare dintre cele cinci femei
ajunse în pragul unei crize de nervi,
au avut momentul lor de afirmare
plenară. Astfel, alături de Elena Purea,
au strălucit în rolurile lor ( în seara
văzută de mine), Rareş Budileanu în
travesti, în rolul Luciei, Laura Mihalache
în rolul Marisei, Loredana Dascălul
în Candela şi Bianca Fărcaş in Paulina.
Bineînţeles, toate s-au aflat în pragul
crizei din cauza lui Ivan, interpretat
cu superbă naturaleţe de Costin
Gavază, bărbatul care nu are cum să
nu iubească toate femeile, lui adăugânduse
şi Csaba Ciuguliti, în Malik, un
bărbătuş în devenire. Toţi au fost
purtaţi la diferite adrese de Luchian
Pandrea, Taximetristul, tot timpul
implicat în aceste istorii încurcate
ale clienţilor lui, şi, ca nuanţă de
strictă actualitate, Candela, adică
Loredana Dascălu, a aflat de la televizor
(voce Andreea Esca) că ultima ei
iubire fusese un terorist, Carlos,
interpretat de Claudiu Banciu. Tot
cât se poate de bine şi-au pus în
valoare personajele şi ceilalţi interpreţi
ai unor roluri episodice. Şi ar mai fi
de reţinut că, pe rând, actorii înterpretează
când roluri prime, când roluri secundare,
dorinţa regizorului fiind ca în acest
fel să se poată crea între ei un real
spirit de echipă.
Alături de actori
au evoluat pe scenă şi doi dansatori,
Cristina Iuşan şi Mario Valdelvira
Garcia, dansul lor fiind un fel de
dublare metaforică a relaţiilor dintre
actori, idee frumoasă, bine pusă în
pagină de către dansatori, dar căreia
coregraful i-a dat mai puţină atenţie
în primele secvenţe, duetele lor
căpătând mai multă consistenţă
plastică începând cu simulata luptă
a toreadorului cu taurul.
Alături de Răzvan Mazilu, la reuşita
spectacolului a contribuit, din plin,
scenografia Iulianei Vîlsan, de o
inspirată modernitate, simplă,
funcţională, expresivă, punând în
valoare fiecare personaj, creând
admosfera generală potrivită. Şi lor
li s-a alăturat în mod fericit şi orchestra
live, şi ea pe scenă, condusă de Zeno
Apostolache Kiss, care a făcut şi
orchestraţia şi adaptarea muzicală,
cântând împreună cu Makkai István,
Ambrus László, Dávid Iános, Fehér
Csaba, Gombocz Avar şi Zonda Attila.
În 2008, deci cu destul timp în
urmă, scriam cu prilejul continuării
proiectelor sale destinate susţinerii
liceelor de coregrafie din ţară, prin
spectacolul Dans Generator, că Răzvan
Mazilu ocupă un loc proeminent în
mişcarea noastră coregrafică. Iată că
el continuă să ocupe acest loc, imprimând
tot timpul o coloratură proprie oricăreia
dintre creaţiile sale.
