Adaptare şi asimilare
"Le style c'est l'homme", spunea Buffon şi ar fi putut adăuga că este naţiunea, epoca ori şcoala căreia opera îi aparţine. Unitatea şi originalitatea constituie cele două idei particulare care funcţionează în conceptul stilului. Cînd însă originalitatea este simulată sau cînd centrul spiritual la care se raportează opera componistică se manifestă altfel decît în consonanţă cu orientările sale autentice şi profunde atunci există toate şansele să se instaleze manierismul. Sunt creatori, dar şi epoci sau culturi sonore (reduse în ordine cantitativă) pândite de acest viciu, aşa cum s-a întâmplat, de pildă, în câmpul artelor plastice, cu alexandrinismul. "Manierismul, remarca Tudor Vianu, apare mai ales atunci când se produce disocierea şi dezacordul dintre originalitatea artistului şi a naţiunii, epocii sau culturii care îi înglobează". Sunt astfel manierişti compozitorii care conservă canoanele inspiraţiei clasice ori romantice în circumstanţe cu totul străine, modulate esenţial în raport cu realitatea lor originară, dar şi compozitorii care cedează fără rezistenţa gustului comun al timpului, modelor facile ori populiste. Mult timp am fost convins că muzica irlandeză savantă comportă un oarece filon manierist, fie şi pentru că se află în puternicul siaj al componisticii britanice, dar mai ales, pentru că există un irepresibil sentiment al insularităţii, un instinct al experienţelor reiterabile, indiferent de împrejurări şi imperative. Treptat mi-am dat seama că mă înşelasem, că între Dublin şi Belfast să perpetueze o lume sonoră intens personalizată, fără a se scălda în sucul exotic tipic şcolilor muzicale de mici dimensiuni. Mai mult chiar, am constatat că accentele neobişnuite, insolite, caracteristice exotismului, sunt inundate de vivacitatea şi vitaloitatea ce fecundează o remarcabilă capacitate de adaptare şi asimilare, graţie căreia noua muzică irlandeză reuşeşte în mare măsură să-şi protejeze atât capitalul propriu cît şi împrumuturile ca-ntr-un adevărat proces de eloxare, anticoroziv şi antioxidant. De ani buni primesc colecţia de CD-uri dedicată muzicii irlandeze contemporane, ultimul album (nr. 6, editat în 2006) fiind exemplar sub aspectul simptomatologiei, dar şi al posologiei informaţiei şi redundanţei relevate de fenomenul componistic irlandez.
Unitatea
De la suspiciunea unei pedagogii creatoare cu iz conservatorist, paternalist, imobil am fost constrîns să iau act de narativitatea unei şcoli populate cu ambele categorii sonore surprinse cândva de Carl Dahlhaus: muzica absolută şi expresia muzicală. O narativitate ce simulează fie procese mentale abstracte, intens formalizante, transferabile în soluţii componistice riguros controlate logico-matematic, fie imagini sonore concrete aparţinând realităţii înconjurătoare ori ficţionalităţii interioare, convertite în genuri şi forme quasi-programatice sau, în orice caz, solidare unui imaginar de nuanţă ilustrativă. Unitatea în varietate a muzicii irlandeze pare a nu abandona un arhetip sonor fără să-l facă să parcurgă logaritmii săi esenţiali. Există, desigur, o sumă de modele europene pe care compozitorii insulari simt nevoia să le exerseze astfel încît, prin înlăturarea valorilor necunoscutului (în fond, ale alterităţii), natura şcolii irlandeze să-şi probeze unitatea. în definitiv, deşi nu-i decât un atom al creaţiei contemporane, muzica irlandeză poartă în sine întreaga conştiinţă a muzicii savante în totalitatea ei. Cel de-al şaselea album al antologiei dedicată compozitorilor irlandezi are un motto al cărui tâlc face trimitere la necesitatea înţelegerii, a descoperirii ideii fecunde (şi poate mai puţin a celei totale, exhaustive): "în Search of the Irish Composer..." What does it mean to be an Irish composer? - se întreabă retoric Eve O^Kelly, directoarea lui "The Contemporary Music Centre" din Dublin, totodată coordonatoarea albumului. O interogaţie care mărturiseşte preocuparea de a conştientiza şi interpreta un fenomen pe cât de complex, pe atât de dinamic. Autoarea răspunde fără să se complice: it is possible to say that to be an Irish composer means, simply, to have been bom on the Island of Ireland. E aici o aparenţă de comoditate, dar dacă privim mai atent, observăm că răspunsul comportă un anume deziderat: muzica irlandeză va rodi nu prin cantonarea în clişee autohtone, nici prin convertirea creaţiilor la un soi de "euro" (nici stabilizat, nici echitabil), ci prin reconcilierea cu acel sunet al locului, declanşat de un Brian Boydell ori James Wilson.
Originalitatea
Deirdre Gribbin (n. 1967) s-a născut la Belfast, polisându-şi "argumentele" componistice la Guildhall Scholl şi Royal College din Londra. What the Whaleship Saw: se întemeiază pe o scriitură expozitivă, cu gesturi şi atitudini bruşte, chiar schizoide, edulcorate de sugestiile unui conflict deopotrivă tradiţional şi hazos, identificabil în desenele animate cu Tom şi Jerry. Vocile cvartetului de coarde sunt corect "impostate", creând centri de interes timbral pregătite şi rezolvate cu o solidă ştiinţă a intrumentaţiei.
Linda Buckley (n. 1979) este din Cork, dar şi-a făcut ucenicia la Dublin, preocupându-se în special de zona muzicii electro-acustice Do you remember the planets? are curajul de a re-sonoriza teoria lui Pytagora referitoare la muzica sferelor. De aici spectralismul tehnicii sale componistice, precum şi exercitarea unui minuţios control vertical al structurilor sale omofone.
Stephen Gardner (n. 1958) este originar din Belfast unde şi-a început studiile, pe care le-a continuat apoi la University of Wales din Cardiff. Preocupările sale sunt îndreptate cu predilecţie în domeniul muzicii simfonice. Never... Nevr... Never este o astfel de muzică inspirată de tripticul lui Francis Bacon: "Three Screaming Popes" care, la rândul lui, comentează maniera velazquez-iană din portretul Papei Innocent X. Aglomerări, texturi, efecte globale, toate vertrebate de grilele ritmice ale unei percuţii provocatoare, sever expresioniste.
Ian Wilson (n. 1964), nord-irlandez, de asemeni din Belfast, este unul dintre cei mai activi compozitori insulari, fiind prezent la marile reuniuni de gen internaţionale ori în cataloagele unor importante edituri europene. Atlantica reprezintă tipul de "water-music" prin care autorul acroşează cu virtuozitate câţiva intermediari acvatici specifici, apţi de a fi simulaţi sonor (şi care totodată definesc stilul simularii): fluiditatea, involburarea, susurul, clipocirea, îngheţul, oglindirea, torentul.
Michael Alcorn (n. 1962) s-a format la University of Ulster şi la Unviersity of Durham, desăvârşin-
du-şi pregătirea la Queen^s University şi Scholl of Music din Belfast. Crossing the Threshold apelează la două surse sonore distincte, vioara şi mediul electronic, pe care le confruntă, le interferează, le amestecă, le decantează şi le filtrează, făcându-le când complementare, când convergente, când divergente.
Frank Corcoran (n. 1944) constituie probabil numele cel mai sonor al noii componistici irlandeze. S-a născut la Tipperary şi a studiat la Dublin, Maynooth, Roma şi Berlin. Este unul dintre puţinii compozitori irlandezi care a profesat în diaspora: Hamburg, Milwaukee, Boston, New York, The Light Gleams poate fi abordat şi ca un buchet de omagii: lui Joyce pentru ambiguitatea şi complexitatea organizărilor temporale; lui Webern pentru miniaturizarea şi concizia exprimării; lui Beckett pentru doza de mister şi de inefabil injectată travaliului creator.
Rhona Clarke (n. 1958) s-a născut la Dublin, oraş în care s-a iniţiat în tainele limbajului muzical cu John Buckley, James Wilson şi Michael Alcom. Reflexion on the Sixth Station of the Cross face parte dintr-un vast proiect colectiv, graţie căruia au fost tălmăcite muzical paisprezece imagini ale Golgotei, compozitoarea irlandeză luându-şi drept sursă extramuzicală una dintre pânzele pictorului croat Frane Simunovic. Saxofonul şi chitara aproximează sonor întunericul şi lumina, ipostaze simbolice redevabile celor două secţiuni ale lucrării.
Ed Bennett (n. 1975) este originar din Bangor, County Down. S-a format la Universitatea din Coventry şi Guildhall Scholl din Londra, unde i-a avut profesori pe Diana Burrell, Jo Kondo, Brian Irvine şi Louis Andriessen. Monster este un elogiu adus clarinetului bas, cu întregul său arsenal de moduri de atac dure, astringente sau, dimpotrivă, moi, dulci-amărui, cu toate însă apetisante, consistente.
Siobhan Cleary (n. 1970) s-a născut la Dublin, fiind discipolul unor mentori extrem de diferiţi stilistic şi atitudinal: Franco Donatoni (neoexpresionist, post-serialist), Tom Johnson (minimalistist, repetitivist), Kevin Volans (tradiţionalist, adept al inspiraţiei locale). Diamorphine are ceva din toate aceste direcţii, la care se adaugă o anume manieră diagonală de tratare timbrală de provenienţă deopotrivă spectrală şi electro-acustică.
Seirse Bodley (n. 1933), considerat a fi unul dintre patriarhii muzicii irlandeze, s-a născut la Dublin şi a studiat în Germania. De aici poate sinteza pe care o încearcă între avangarda europeană şi tradiţia irlandeză. String Quartet no. 3: Ave atque Vale are aspectul unui arc de cerc, pe parcursul căruia mişcarea mediană, impulsivă, chiar agresivă pe alocuri este încadrată de două secţiuni lente, scăpate parcă de coerciţia parametrilor ritm şi armonie.
Vincent Kennedy (n. 1962) vine din lumea instrumentiştilor. S-a născut şi format (ca trompetist) la Dublin. Baginbun - 1170 AD constituie una dintre părţile suitei pentru orchestra "The Hook-A place and a People", fiind o muzică însoţitoare, demonstrativă, eficient articulată şi orchestrată, numai bună de a se cununa cu imaginile unui film istoric.
Adaptare, asimilare, unitate, originalitate - iată urmele lăsate de muzica irlandeză savantă. Iar cine are curiozitatea să le descopere, poate citi pe una dintre ele că între unitate şi uniformitate este aceeaşi diferenţă ca între o melodie frumoasă şi un sunet continuu.
