Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Interviu:
Musafiri în casa Paleologu de Laura Guţanu


Laura Guţanu: Aş vrea pentru început să vorbiţi puţin despre familia dvs....

Alexandru Paleologu: De ce ?

L.G.: Pentru că eu cred că este foarte important ca lumea să ştie cum se forma un om cu personalitatea dvs., ce au investit părinţii dvs., ce au investit bunicii dvs...

Al. P.: Eu nu ştiu cum e aia un om cu personalitatea mea. Oi fi avînd poate, poate asta să vadă alţii... Dar despre familia, adică climatul de familie, nu genealogia. Bine, că la mine e un lucru special. Avem pretenţii uriaşe genealogice şi nici o dovadă. (rîde). Asta este o situaţie teribil..., nu foarte bună, dar nici puţin. Există chestia asta. Sunt pretenţii faraminoase şi extraordinare, care nu sunt de nici o probabilitate, dar de formă da. Şi aşa se fac anumite impresii şi imagini. Însă familia mea, o familie românească medie, de oameni subţiri, sigur, cultivaţi, educaţi, fără mult lux, adică cu destul lux şi cu puţine mijloace (rîde)... Care se puteau susţine pe vremea aceea.

Tatăl meu a fost avocat şi mi-a lăsat amintirea unei profesii superbe fiindcă el era remarcabil de talentat şi ştia o carte nebună şi vorbea cu un talent colosal. Şi am fost de mai multe ori la Curtea de Casaţie, la Tribunal să-l aud pledînd, pe el şi pe cîţiva colegi ai lui, printre care faimosul Istrate Micescu, care era fascinant şi extraordinar, şi alţi prieteni ai lui...

L.G.: Prin tatăl dvs., prin mama dvs., aţi cunoscut personalităţi remarcabile ale culturii române.

Al. P.: Mda. Unii.

L.G.: Zarifopol...

Al. P.: Pe Zarifopol din păcate nu l-am cunoscut. Stătea la doi paşi de mine, de aicea... Noi ne-am mutat, tatăl meu şi cu noi, în casa asta tîrziu, în "33, după vînzarea casei noastre vechi. Era o splendoare, care avea o grădină şi o arhitectură de casă de pe la începutul secolului trecut, cred că era construită pe timpul lui Vodă Ştirbei sau cam pe atunci, o casă superbă, care nu se putea preta decît la o singură familie. Erau case mari, spaţioase, şi în care nu încăpea multă lume să locuiască. Erau făcute pentru puţini. Şi din fericire, adică din nefericire, tata a mai avut încă un băiat, mai mic ca mine cu opt ani, care acum e în Franţa. Zic din fericire că e acolo, nu că am scăpat de concurenţa problemei şi de el, ci că e totuşi...E mai agreabil pentru el. Eu suport şi îmi place climatul balcanic. Îmi place grozav şi mă declar balcanic fără ruşine şi chiar...Toţi ăştia care dispreţuiesc şi zic , ah, balcanici!. Balcanici au fost Socrate, Platon şi Aristotel! E suficient asta !

L.G.: La fel şi Caragiale...

Al. P.: Şi Caragiale, fără îndoială. Mai ales! Doi oameni au fost aicea în ţară extraordinar de balcanici: unul era un prinţ autentic şi altul era un prinţ închipuit: Ion Ghica şi Mateiu Caragiale. Extraordinară cultură şi inteligenţă spirituală au făcut ăştia doi, care erau balcanici puri, adică franţuziţi, eleganţi şi distinşi. Caragiale a fost unul dintre cei mai frumoşi bărbaţi din România, dintre cei mai eleganţi şi mai distinşi. Şi dintre cei mai cultivaţi. Ceea ce nu ştia lumea atuncea... Mă amuză cînd îmi aduc aminte cum presa... În presa literară şi culturală din secolul trecut era dispreţuit Caragiale şi cei care-l admirau ca..., că sunt grosolani, că le plac poveştile cu mahalale, cu nopţi furtunoase, cu mai ştiu eu ce, cu... Ei considerau mare autor dramatic, la nivel de Shakespeare, pe Victorien Sardou, de exemplu, din fericire complet uitat astăzi. Şi alţii de calibrul ăsta. Nu-şi dădeau seama oamenii că erau contemporani cu unul dintre cele mai mari genii ale omenirii, care era Caragiale.

L.G.: în Franţa aveaţi posibilitatea să rămîneţi, să trăiţi în continuare...

Al. P.: În Franţa am trăit numai cîţiva ani. Există încă în Franţa o majoritate de oameni inteligenţi, care nu se manifestă decît particular. Şi există un fel de agresiune infamă şi resentimentară contra elitelor şi contra valorilor fine umane, pe care o întreţin intelectualii francezi de stînga vehement. Pe care îi urăsc din răsputeri ! Mai mult decît comuniştii din România, sunt simple lichele, simpli criminali. Detest intelectualul francez de stînga care e şi rafinat e subtil, e paradoxal.

L.G.: Care credeţi că e sincer de stînga?

Al. P.: Eu nu ştiu ce e aceea om de stînga! Ştiu că un om de stînga este un om care are ciudă pe alţii. Ăsta e omul de stînga : are ciudă şi invidiază pe alţii. Şi pe cine invidiază francezii nu ştiu. Pe cine găsesc de invidiat în lume. Fiindcă sunt şi anumite chestii care arată că în Franţa este un popor în care o parte din el este corupt mental. Mentalmente, nu altfel. Nu ca corupţii noştri. Corupt mental înseamnă: nu este în stare să gîndească limpede şi liber. Dar majoritatea nu este asta. Intelectualii francezi de stînga...Chestia cu intelectualii e grav. Îmi şi displace să fiu numărat în categoria asta numită intelectuali. Sunt fuduli oamenii că sunt intelectuali. Şi asta arată un fel de lipsă de simpatie pentru oamenii cumsecade. Asta este. Intelectualul se simte prost printre oamenii cumsecade şi bine crescuţi. El trebuie să şocheze prin ceva. Prin aşa-zise paradoxuri, şi nici paradoxuri nu sunt. Sunt în Franţa cîţiva din ăştia, destul de celebri, dar nu sunt dominanţi. Eu am cunoscut destul de bine stînga franceză, atît cea din provincie, fiindcă... Parisul nu e compus din francezi în majoritate. E compus din parazieni, dar nu din francezi. Fel de fel de lifte, de toate soiurile, din toate părţile lumii. Dar oameni inteligenţi şi cumsecade francezi am întîlnit. Nu puţini. Dar nu se manifestă majoriatatea, nici prin publicaţii, nici prin conferinţe, nici prin discursuri, ci prin convorbiri omeneşti şi amabile. Există. Dar nu au nici un fel de influenţă, nici un fel de autoritate, nici un fel de... Şi nu sunt preferaţi. Dar la noi e grav. La noi e grav pentru că s-a produs o mutaţie în alcătuirea societăţii. Nu mai există mîrlanul român care îmi era atît de simpatic. Nu mai există. Este intelectualul euro-român care îmi este profund antipatic. De altfel personal trebuie să vă mărturisesc că chestia asta cu Uniunea Europeană ar fi trebuit să-mi convină foarte mult şi să-mi placă foarte mult, că este, aparent, o încercare de echilibrare faţă de influenţa Yankeo-americană. Yankeu...Yankeii sunt învingătorii din Războiul de Secesiune. Adică mîrlanii şi derbedeii. În Războiul de Secesiune, sudiştii erau proprietarii de sclavi, familii cu afecţiune între ei, cu stăpînii şi cu... Nu este familie americană, din ăştia, din sudişti, care să nu fi avut amintirea tandră a unei guvernante, a unui fecior, a unui servitor negru. Au făcut literatură de asta, nişte bestii care... O fi fost, nu zic ba. Trebuie să şi fi fost. Pentru că nu există perfecţiune nicăieri, şi răutatea are tendinţa să se impună peste tot. Dar această chestie a unei ţări care se crede ultraputernică, cum sunt Statele Unite, de cînd domină yankeii, adică oamenii fără căpătîi de acolo, tipul Clinton. Tipul Clinton e perfect aici. Om bogat, frumos, înalt, cu aplomb, ajuns şi preşedinte. Dar o nulitate morală şi o nulitate pe plan intelectual. O nulitate atît cît trăieşte.

Astăzi se petrece ceva abominabil. Evident este o problemă de menţinere a lumii într-o acceptabilă şi posibilă, atîta cît este posibilă, dar este, toleranţă mutuală şi nestîrnire a patimilor distrugătoare care le au toate naţiile. Nebunul de George W. Bush a stîrnit balaurul. Şi acuma sunt lucruri care se întîmplă augumentat, din ce în ce mai mari. Grave de tot. Nu ştiu unde va duce chestia asta.

Adaug aicea o chestie sentimentală, personală, ca să mă înţelegeţi ce vreau să spun, vis-ŕ-vis de ce sunt foarte alarmat. Eu am avut abia la 54 de ani ştirea că voi avea un copil. Care s-a şi născut. Şi acuma are 31 de ani, sau 32. Care e un băiat foarte deştept şi foarte simpatic.Îl găsesc mult mai important pentru mine, dar muuuult mai important decît faptul că am scris nişte cărţi pe care unii mi le-au lăudat. Nici nu mă interesează prea mult, de altfel foarte mulţi confraţii mei, şi cuvîntul confrate îl spun cu o oarecare lipsă de tandreţă...Nu mă interesează să fiu confrate cu toţi publiciştii. Şi ideea de confrate e de înţeles între avocaţi, dar nu între scriitori, adică între oameni care îţi publică părerile, bune sau rele. Ei bine, mă gîndeam că voi muri fără posteritate şi deci am trăit degeaba. Pe urmă, cînd s-a născut fiul meu, şi foarte puţin după aia, al lui...Că eu am doi băieţi, din care unul e tatăl celuilalt. Asta e. Au crescut. Amîndoi. Unul are 32 de ani şi altul are 12. Ei bine, mă gîndeam că pot să mor liniştit, că după mine rămîne această descendenţă. Mor foarte neliniştit ! Mi se pare că aceşti copii vor trăi într-o lume infernală şi inimaginabil de monstruoasă, cum n-a mai fost în trecut în istorie. Şi mă tem că aşa o să fie. Cînd văd ce se petrece acuma, ce-au făcut americanii...Eu ştiam asta...În prima zi cînd a auzit că pleacă cu un fel de urale ŕ la...În Camera Reprezentanţilor unde s-a decis războiul contra terorismului, am avut o senzaţie similară cu cele cînd erau şedinţele Adunării Naţionale pe timpul lui Ceauşescu. Erau aclamaţii lui Bush ca pentru Ceauşescu...Porneau războiul contra terorismului. Adică contra unui concept. Ştii că porneşti la război contra cuiva. Ştii cum arată, ştii unde este, ştii cine este şi te lupţi cu el. Cu anumită onestitate a adversităţii. Adică războiul este crud şi oribil, dar are nişte legi de onoare. Acuma nu mai are. Nimic. Cînd am văzut la televizor un superb portavion plecînd la războiul împotriva terorismului, mi s-a părut ceva fantastic de idiot şi de periculos. Unde e terorismul ca să-l ataci ? În cine o să tragi ? Cu cine te lupţi ? Cu TERORISMUL? Şi ce sunt teroriştii... Să nu uităm că în toate perioadele cînd într-o zonă a lumii a fost ocupaţie străină, o împilare şi o opresiune, a fost un refuz al populaţiei de a accepta conducerea asta... |ia au suportat-o greu, şi s-au dedat la acte de terorism. Les chouans ai lui Balzac erau terorişti. Rezistenţa franceză au fost terorişti, aşa îi numeau şi nemţii. Rezistenţa rusească antinazistă, a fost terorism. Tot ce este reacţie spontană a sentimentului naţional jignit , se cheamă terorism, că n-are altă cale de acţiune decît terorismul.

L.G.: Dar deja americanii au început să înţeleagă lucrul ăsta...

Al. P.: Cum?

L.G.: Deja americanii au început să înţeleagă lucrul ăsta. Protestează...

Al. P.: Unii au început să înţeleagă. Nu vreau să examinez dacă sunt nordişti sau sudişti... (rîde) Dar ei au crescut acolo, cu ideea că America este... Ideea asta îngrozitoare şi periculoasă că distrugi o forţă invincibilă. Să nu uităm în istoria lumii care au fost forţele invincibile. În Vechiul Testament e vorba de mai multe întîmplări... Şi au fost distruşi, făcuţi praf şi uitaţi. Şi n-au lăsat, istoriceşte vorbind, nici un fel de model. Sunt unii savanţi care studiază antichitatea iraniană, sau mai ştiu eu care... Sau, mă rog, cea caldeeană, asiro-babiloniană, nu arată ca model nimic din creaţia acestor civilizaţii. Nu au existat ca civilizaţii. Au părut că sunt, dar nu erau. Şi aşa a fost şi cu cea americană. Ce mare reuşită, prosperitate, putere. Care putere ? Niciodată Dumnezeu nu tolerează forţe invincibile. Noi am fost contemporani cu două astfel de forţe : invincibila maşină de război germană şi invincibila armată roşie. Am asistat la descompunerea totală a ambelor forţe.

Dacă ne uităm în Vechiul Testament vedem cîte s-au întîmplat numai cu evreii aşa. Şi cu alţii. Dumnezeu nu tolereză pretenţia de invincibilitate şi o sancţionează mortal. Gîndiţi-vă puţin acum, nu ştiu cîţi ani, dar nu sunt mulţi. Eram deja oameni adulţi, sau poate la o vîrstă mai avansată decît adulţii, nu mai ţiu minte cînd a fost asta... Cînd în acelaşi an, au fost năimiţi nişte killeri de elită să omoare două mari figuri ale lumii: pe Papa Woityla şi pe ăsta, preşedintele american, cum îl chema...

L.G.: Reagan

Al. P.: Reagan. Ăştia au fost cei doi oameni care trebuiau suprimaţi ca să poată să se înlăture primejdia pe care o asumaseră agresorii. Care şi-au dat seama că Ronald Reagan, care nu se bucură de mare popularitate în Statele Unite, nici măcar nu e considerat mare om de stat în SUA, a fost cel mai mare om de stat din epoca noastră, fiindcă avea imaginaţie, curaj şi îndrăzneală. El a cîştigat singur Războiul Rece, el a adus prăbuşirea sistemului sovietic, al a cîştigat fiindcă avea inteligenţa să înţeleagă că nu e posibil o chestie ca asta, care e o chestie aşa de inacceptabilă şi neconcordantă cu Sfînta Scriptură. Nu tolerează Dumnezeu lucrul ăsta. N-a tolerat ca să reuşească atentatele contra lui Reagan şi contra Papei. Mi-am dat seama de atunci, de cînd am văzut chestia asta. Dumnezeu nu dă voie, n-o să reuşească. Şi la 11 ani de la alegerea Papei... s-au schimbat riscurile şi şansele omenirii. Adică nu a mers aşa cum au crezut ei. Au crezut şi americanii, cum au crezut şi nemţii, că ei pot să fie invincibili. Au mai crezut ceva, care pentru ei a fost foarte grav. Atentatul de la 11 septembrie 2001 le-a arătat că ei sunt vulnerabili pe propriul lor teritoriu. Au distrus mitul american. Cumplit. Asta a fost marea dramă. Au fost şi victime, sigur, a fost grozav de mare dezastru cu acele atentate, dar mai cu seamă au demonstrat că nu există invincibilitate şi că nu există nici un fel de şansă pentru cei fuduli şi proşti. Fuduli şi proşti, ăştia erau. Acuma m-am răcorit. (rîde).

L.G.: Ştiu că tatăl dvs. , cînd eraţi copil, vă trezea cu Mozart.

Al. P.: Da. E adevărat, da.

L.G.: Cum credeţi că ar trebui crescute generaţiile care urmează ca să fie pregătite pentru lumea în care o să trăiască? Tot cu Mozart?

Al. P.: Eu cred că tot cu Mozart. Eu cred că nu există altă muzică decît Mozart. Unii zic, dom"le, mai frumos, mai profund este Bach. O fi, dar divin e numai Mozart. Extraordinar.

L.G.: Băieţii dvs. tot aşa au crescut, cu Mozart ?

Al. P.: Eu pe băiatul meu l-am crescut...Aveam în casă mult Mozart şi puneam mereu, de dimineaţă. Puneam şi operă şi de toate. Mozart este cea mai completă genialitate umană care a fost, eu aş zice că mai mult decît Shakespeare chiar. Aş îndrăzni să pun ipoteza asta, deşi este imprudentă.

L.G.: Nu se pot face ierarhii totuşi.

Al. P.: Nu, nu se pot face, mai ales în genuri...

Dar pragurile supreme ale geniului uman sunt Shakespeare, Cervantes, Mozart, şi Bach bineînţeles, şi Beethoven, şi Racine, şi Balzac, şi Tolstoi mai cu seamă. Dar sunt anumite lucruri mai presus de care nu se poate trece, şi care readuc lucrul la un numitor comun şi la raţiune şi la cuminţenie şi la înţelegere. De aia mă speriasem adineaurea, şi mă sperii şi acuma , că nu ştiu ce se va întîmpla dacă continuă demenţa asta care a început cu George Bush...Că şi Bush tatăl a fost o mediocritate. Juca golf şi a avut această imprudenţă, cînd era preşedinte, să ţină la Kiev un discurs în care să spună că nu este posibilă despărţirea Ucrainei de Rusia. Şi în trei săptămîni era făcut lucrul ăsta! E catastrofal ca un om de stat, şeful statului zis cel mai puternic, cel mai stăpîn al lumii, să spună că nu va fi ceea ce va fi peste trei săptămîni. Asta era greşit, asta de la un prost, bineînţeles.

L.G.: Şi prost informat, nu ?

Al. P.: S-a dovedit că sistemul de informaţii cel mai slab de pe planetă, din istoria informaţiei, a fost cel american.

L.G.: Ce părere aveţi dvs. despre lux?

Al. P.: Luxul e o mare plăcere în viaţă, dacă nu este exagerat. Dacă este exagerat e de prost gust şi mîrlănesc. Dar luxul mijlociu, agrementul de a dormi frumos, într-un pat confortabil, printr-un mobilier plăcut la vedere... Ăsta e un lux minimal pe care-l doresc tuturor oamenilor cumsecade. Care sunt cîţi sunt. Mulţi, puţini, nu ştiu. Dar dacă n-ar fi fost lux pe planeta asta, nu ştiu dacă s-ar putea vorbi de... totuşi marile momente de cultură şi civilizaţie ale pămîntului. Totdeauna acolo unde a fost Montaigne, sau Moličre, sau Racine, sau Mozart era şi lux. Un lux pe care poate mult mai mulţi oameni nici nu-l apreciază şi nici nu-l remarcă. Treaba lor.

L.G.: Aveţi un personaj literar preferat?

Al. P.: Personaj literar preferat... Mă gîndeam exact acum cîteva zile, acum 2-3 zile, dacă am sau n-am. Credeam că n-am Şi pînă la urmă m-am gîndit că îmi plăcea grozav, dar nu-mi dădeam seama că-mi place cel mai mult D"Artagnan. (rîde) Sigur că D"Artagnan !

L.G.: Şi mai aveţi pasiunea din tinereţe pentru Proust ?

Al. P.: Întrebare grea. Mi se întîmplă şi acuma să mai scot o vorbă din Proust şi să mă încînte şi să rămîn cu ea. Totuşi cred că Proust a fost o cale care a dus la o fundătură. De ce zic asta? Am citit Filocaliile traduse de Părintele Stăniloaie, şi am citit acolo, cu mare pasiune, notele lui de subsol. Care ar trebui publicate într-un volum. Notele de subsol ale Părintelui Stăniloaie la Filocalii. Şi acolo spune el... Cred că acolo spune. Spune undeva Părintele Stăniloaie că Părinţii răsăriteni ai Bisericii creştine au fost atăt de subtili şi atît de perspicace, şi atît de inteligenţi, încît de cele mai multe ori citindu-i parcă-l citeşti pe Proust. Spune Părintele Stăniloaie asta. Nu pot să fac citatul, nu ştiu unde este! Dar asta m-a frapat aşa de tare , chestia asta, m-a scurt circuitat! Părinţii Bisericii, Părinţii răsăriteni, sunt de talia lui Proust! Cu deosebirea că Proust debuşează pe snobismul monden din secolul 19, ăştia debuşează ceva mai sus, la ceva mai interesant!

Alexandru Paleologu: Puterea de a plasa informaţia în total, formidabilă. Noi românii am avut cînd am fost o ţară mică sau două ţărişoare şi mai mici, oameni formidabili. Şi cînd am ajuns o ţară mare, am avut mai puţini. Ce mă frapează e că în Enciclopedia Britanică lipseşte totalmente Titulescu, dar nu lipseşte Gafencu, cu o fotografie frumoasă. Ei, cum se explică asta? Titulescu avea talent, vorbea foarte bine, superb, un mare orator, dar ce spunea nu era interesant pînă la urmă. Iar Gafencu a fost o mare figură, mai puţin glorioasă în timpul vieţii, mai puţin strălucitoare şi care să dea omului un complex de inferioritate, dar temeinic. Întîi şi întîi că era, înainte de a fi mare jurnalist şi mare om politic, era un bărbat de o mare frumuseţe şi un bărbat care a trăit plăcut şi inteligent. Şi a fost autorul a două-trei cărţi, nu mai multe, dar excelente toate trei. Pînă la urmă oamenii ăştia care au însemnat ceva în realitate nu se poate să nu rămînă nişte modele pentru cei cîţiva mai deştepţi care vin după aia. Eu am avut o admiraţie colosală pentru Gafencu fiindcă era prieten cu mama mea încă din tinereţe, şi cu tata pe de altă parte, şi fiindcă era foarte frumos om şi era foarte plăcut. Unii spun , a, s-a însurat cu franţuzoaica aia, dansatoarea în Rusia, "la danseuse nue", pe care a adus-o în România, după Revoluţie, generalul Dorşusov, care era amantul ei. Păi a avut gust ! Şi cine a luat-o de la Dorşusov ? Mi se pare că Franasovici. Şi după aia Gafencu. Această Nouchetta Gafencu a fost de o remarcabilă inteligenţă...Cînd Gafencu fondase şi conducea ziarul Timpul, şi ea se ocupa mult de Timpul, de pagina a doua în principal, dar şi de rest, şi ştiu de la nişte gazetari care au murit, dar erau atunci gazetari tineri, că cucoana asta era capabilă să creeze şi să stimuleze o emulaţie profesională pasională în redacţia acestui ziar. Care a fost un mare ziar, foarte bun ziar. Mulţumită în mare măsură ei. Şi lui bărbatu-su. Că mai e şi chestia asta : acest Gafencu a ştiut să se însoare! S-a însurat cu o persoană cu reputaţie proastă, dar foarte isteaţă şi plină de farmec. Asta-i principalul lucru !

Laura Guţanu: În ultimii ani de viaţă a fost implicat în tot felul de discuţii ale exilului....

Al.P.: Fatalmente. Mai ales după ce a murit. (rîdem)

L.G.: Şi păcat că s-au pierdut caietele cu jurnalul lui Gafencu. Sau credeţi că mai există?

Al.P.: E greu să cred că un jurnal al cuiva de seamă dispare pur şi simplu.

L.G.:Argetoianu?

Al.P.: Pentru mine, care eram adolescent la vremea aia...Era cunoscut de toată lumea, era amic cu toţi, vicepreşedinte, ca şi mine actualmente, vicepreşedinte la Jockey Club, şi spune undeva dumnealui : culmea, habar n-am de cursele de cai, nu mă duc şi nu mă interesează, dar sunt vicepreşedinte la Jockey Club...Culmea! Acest Argetoianu, care se ştia că e aviator politic şi că e cinic...Asta pe mine m-a atras. A! E cinic, deci deştept. Fiindcă cinicii proşti se văd imediat că sunt, nu rezistă. Un cinic prost nu poate să fie...Dar un mare cinic, şi un mare cunoscător şi o mare figură, e cineva! Nu se ştia, cît a trăit Argetoianu şi era liber, nu se ştia că scrie! Dom"le omul ăsta e prea deştept, cum poate să nu scrie !

L.G.: Dar a făcut şi el o alegere proastă. Că a rămas în ţară.

Al.P.: N-a rămas, s-a întors.

L.G.: Da, s-a întors din Elveţia.

Al.P.: Eu l-am înţeles. Era bătrîn şi ştia că o să moară. A fost păcălit. Adică au reuşit să-l facă să creadă că va juca un rol politic şi... Poate, nu ştiu, nu iese că un om deştept poate să creadă o aşa prostie. Da" poţi să ştii! Fapt e că a venit, la o vîrstă avansată, a făcut un partid, Muncă şi Refacere, sau cum se chema... Două parale nu făcea un astfel de partid cînd era cu comuniştii care se întăreau şi ruşii care... Şi e cel mai teribil lucru să vezi o figură ca a ăstuia, un om aşa de inteligent, un om care a avut o viaţă aşa de frumoasă, care a trăit splendid, bogat, admirat, formidabil...

L.G.: Puternic.

Al.P.: Puternic...Reputat ca om de spirit...Îmi aduc aminte o singură vorbă de duh care am citit-o în ziar atunci cînd eram puşti. În Parlament un deputat de Gorj care spunea "Pe mine se sprijină tot judeţul Gorj". Şi el, da, are dreptate, dumneata eşti un veritabil soutien-gorge .Adică vine aşa de electric o replică de genul ăsta, nu e chiar de colo. Poate să-i vie şi unui prost, da" nu cred ! În volumele lui Argetoianu, publicate, are o fotografie la puşcărie cu haine de puşcăriaş în bună stare, corecte, bine călcate...E sfîşietor! Are un surîs de o melancolie infinită, care spune: uită-te ăsta am ajuns, cu tot ce am fost eu şi se credea că o să mai fiu, uite, ăsta am ajuns! E de o tristeţe nemaipomenită să vezi cum acest om superb...Era un bărbat foarte frumos fiindcă avea figura lui de cinic şi de genial! Nu că era frumos ca trăsături, era frumos ca spectacol !

L.G.: L-aţi cunoscut?

Al.P.: Foarte puţin. Mă şi intimidam să mă apropii de el. Dar l-am cunoscut. L-am văzut mai des, cînd am intrat la rîndul meu, fiind tînăr, la Jokey Club, şi o vreme mîncam acolo la dejun şi seara, şi vedeam pe Argetoainu, pleca, venea, pleca, juca ce joc o fi jucat, bridge sau altceva...Îl vedeam, îl auzeam, nu îndrăzneam să mă bag fiindcă mă intimida foarte tare. Era o figură colosală !

L.G.: Tot acolo l-aţi cunoscut şi pe Pallady, nu?

Al.P.: A, da ! Da, sigur. |la nu mă intimida. El umbla să intimideze lumea, dar nu reuşea. (rîde)

L.G.: Dar reuşea cu foarte mulţi...

Al.P.: Poate, cu mulţi reuşea...Pe mine nu reuşea, pentru că eu aveam un unchi care era foarte prieten cu el, pe care Pallady îl domina, bineînţeles, fiindcă ăsta era un domn distins care nu ştia decît să joace cărţi, şi Pallady îl domina. Am primit cadou de la această rudă a mea....Adică cînd a murit mi-a lăsat, bastonul lui Pallady, care acum e la Paris, lăsat de fiul meu la cineva şi s-a dus să îl ia, să îl aducă în ţară, un baston frumos, dar incomod, al lui Pallady, şi cîteva desene. Atîta. A, şi mai era un tablou care l-am vîndut din păcate, constrîns de împrejurări, acum cîţiva ani. Dar Pallady era un om care putea fi abordat cu uşurinţă, fiindcă, în ciuda faptului că era ciufut, şi avea replici necruţătoare, era un om foarte sociabil şi foarte plăcut. Şi un om în realitate foarte amabil şi politicos şi bine crescut. Avea replici de astea, tăioase, care erau vorbe de spirit luate de lume drept răutăţi. Nu erau răutăţi, erau vorbe de spirit. Era personagiu formidabil ! Mai întîi este unicitatea aspectului lui, că avea totdeauna o haină ori de culoare cărămizie şi cam prea lungă, dintr-o stofă cam prea groasă, cu pantalon pepit, ori o haină gri, mai subţire. Era aşa de elegant în costumul ăsta al lui improvizat, de el inventat, care nu corespundea cu nici o modă... Aşa de fermecător şi de boier... Într-adevăr cîţiva oameni am cunoscut care se vedea din prima clipă şi din fiecare gest, din cel mai neînsemnat gest reflex, cît de mari boieri erau. Fenomenul ăsta nu e aşa de frecvent. Sunt mai mulţi decît credem, dar nu aşa de mulţi cum s-ar putea crede, fiindcă ar putea să pară că nu e greu să ai această aparenţă. Nu e greu, dar nici nu e posibil. Numai dacă o ai. Iar el era foarte plăcut. Eu am avut la 26 de ani... 27 de ani aveam..

Împrejurarea a făcut că mi s-a propus să ţin o conferinţă la Fundaţia Carol, într-un ciclu despre pictura română modernă, despre Pallady. Şi am acceptat. Adică Eugen Crăciun, care era cronicar plastic al ziarului Adevărul, mi-a trecut mie această rubrică. Eu n-am apucat s-o umplu fiindcă, pînă să dau primul articol, a desfiinţat guvernul Goga-Cuza ziarul, că era jidovit. (rîde) Dar conferinţa am ţinut-o. El a fost foarte alarmat, că un tînăr care n-avea atunci nici un fel de faimă, de nici o natură, decît o oarecare influenţă mondenă, abordează un astfel de subiect, care el îl credea foarte greu. Şi, am aflat asta prin socrul meu de atunci, şi m-a convocat să stăm de vorbă, la Automobil Club. M-am dus şi luasem cu mine...Eu conferinţa o scrisesem pe o hîrtie, deşi am vorbit-o liber, dar ca să am textul. Şi m-am dus la această întîlnire : maestre, asta e scris pe hîrtie, vedeţi dacă vă convine. Dar am şi stat de vorbă cu el, de ce îmi place pictura lui, ce văd eu în ea, ce înţeleg dintr-însa...Şi a acceptat conversaţia şi i-a făcut plăcere. Chiar i-a spus unui prieten comun, în aceeaşi seară, la Automobil Club " Cet jeune homme n"est pas un con!" (rîde) Şi cînd am ţinut conferinţa, el şi-a trimis nişte emisari în sală, care după conferinţă au plecat imediat la Jockey Club care era aproape. "Ca c"est trčs bien.". Conferinţa a fost un succes, într-adevăr. Şi din clipa aia am cîştigat credit la Pallady şi stătea de vorbă cu mine despre pictură, ceea ce nu accepta cu nimeni. Şi era foarte drăguţ, un bătrîn generos faţă de tineri, şi un bătrîn foarte naiv ! El avea aceeaşi pasiune extraordinară pentru Mallarmé şi pentru pictura franceză şi pentru Baudelaire, cum o aveam şi eu la vîrsta aia, adică la vîrsta mea de-atunci, şi el la a lui de atunci, care avea 70 de ani...

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara