Svetlana Cârstean respectă, de la primul text, regula de aur a poeziei autohtone de succes. Poem transformat, după mai bine de zece ani, în volum, Floarea de menghină se alătură, ca sintagmă titulară, unui şir greu de urnit din reflexele mentalului literar românesc. Ştim de pildă din şcoală cum cel dintâi autor de versuri al dinastiei Văcăreştilor rimá cu destulă dezinvoltură în jurul unei indecizii cu implicaţii botanice cam transparente alegoric. Sau cum, în urma unor epuizante călătorii în Orient, Bolintineanu scoate la iveală un grupaj de poeme purtând cu ele toată candoarea crudă a strâmtorii Bosforului. Cei doi sunt, de bună seamă, departe de a fi singuri. Când, undeva după mijlocul secolului al XIX-lea, Maiorescu supunea recursiv tendinţa generalizată către asemenea ierbare de imagini unor foarte acide ironii, era deja un pic prea târziu. Apăruseră, pe un mal al Atlanticului, Florile... lui Baudelaire, în vreme ce, pe celălalt, Whitman cultiva, în linişte, Firele sale de iarbă. Din obiect estetic natural, adică cumva predefinit, ele devin produs final al unei întregi poetici a artefactului. Trec sub tăcere, ca implicit, cazul reprezentat, în deceniul al patrulea al secolului trecut, de teribilul opuscul al lui Arghezi, ca să ajung din nou, după o buclă cam amplă dar strict necesară, la subiectul cronicii mele.
Absolventă meritorie de Litere, într-una din faimoasele promoţii imediat postdecembriste, membră de prim plan a cenaclului condus de Mircea Cărtărescu, prezentă (alături de Sorin Gherguţ, Răzvan Rădulescu, Cezar-Paul Bădescu, Mihai Ignat şi T.O. Bobe) în volumul colectiv Tablou de familie, Svetlana Cârstean nu putea trece chiar indiferentă, la data când şi-a redactat poemul, pe lângă lista restrânsă, de bun renume, a acestor titluri celebre. Care, chiar dacă nu au influenţat-o tranşant în timpul scrierii, trebuie s-o fi ghidat, ulterior, în momentul, nemilos întârziat, al procesării. Tonică prin evidenţa talentului, poezia cuprinsă în Floarea de menghină nu se dispensează complet de o anume specie de livresc. La fel cum nu o fac, de altminteri, nici poemele, încă rezistente, din Arta Popescu, din Ieudul fără ieşire sau din Jucăria mortului, toate pactizând, într-o măsură mai mică sau mai mare, cu un model imaginar de receptare.
Beneficiari ai ramificaţiilor destructurate ale libertăţii de opinie, aceşti autori ce par să asigure transferul de prestigiu dinspre triumfătorul optzecism către beligerantul milenarism fac apel mai curând la elementul analitic conjunctural decât la fidela reproducere, nu întotdeauna marcată, a citatului cultural. Intertextului clamat de antecesorii lor, ei îi preferă, într-un limbaj specializat, metatextul. Iar literaturii propriu-zise - notele de subsol. Aşa se explică opţiunea pentru priza directă la psihologia cotidianului, care nu aparţine, prin viteză, atât genului tacticos al poeziei, cât mai degrabă numeroaselor tipuri de comentariu.
Astăzi, în plin 2008, poezia fermă a Svetlanei Cârstean nimereşte, s-ar zice, într-un sol fecund, lângă manifestele neîncetate ale lui Marius Ianuş, lângă deconturile ostentative ale lui Dan Sociu ori lângă eticismul autoflagelant al lui Claudiu Komartin. Cu asemenea concurenţă incandescentă, schelele metalice din trupul Florii de menghină par să se înmoaie succesiv: "Dimineaţa era de toamnă. Careul ne aduna pe toţi în curtea din spate. Tovarăşa Popescu, directoarea noastră, făcea inspecţia, ca-n fiecare zi. Cele care nu aveau panglica albă pusă frumos, în aşa fel încât fruntea să fie liberă, cele care îşi îmbrăcau picioarele în ciorapi negri, lucioşi, bine strânşi pe pulpe, băieţii cărora le lipseau numerele cusute impecabil pe piept sau pe mânecă. Aceştia erau acuzaţi, certaţi, discutaţi în careul de dimineaţă, care avea întotdeauna aspectul unui şir lung lipsit de culoare. Numai în cea mai mare tăcere tovarăşa Popescu putea să ne observe amănunţit, cu privirea nevăzută, ascunsă după ochelarii cu lentile mari, fumurii. Ştiam demult însă cum arată ochii ei micşoraţi de cearcăne adânci care atârnau ca nişte podoabe preţioase şi de aceea prea grele. Nu de cearcănele ei ne era frică, aflaserăm o mulţime de poveşti despre ele. Ci de lentilele puse ca o pavăză ameninţătoare. Până nu-i auzeam vocea anunţând, cu aceeaşi intonaţie, eroii şi condamnaţii acelei dimineţi, nu puteam şti nimic despre soarta noastră." (Amintiri, pag. 33)
Nu altfel stau lucrurile cu cititorii Florii de menghină. Cu tonalităţi, la urma urmelor, egale, independente de limitele prozodice ale poemelor, Svetlana Cârstean expune, pe rând, dimineţi proletare, vise infantile, colegi simpatici, tovarăşi detestabili, poveşti teologice primitive, încheieri în trepte, idile gastronomice îndepărtate, promisiuni îngrozite făcute părinţilor sau emailuri solitare dezactivate. Iată, pentru început, dovada asumării testamentare a fiorilor livreşti: "Eu, cel care am inventat cu atâta bucurie şi entuziasm floarea de menghină, lucrând cu spor în atelierul meu, eu, nefericitul inventator, vreau să mărturisesc acum suferinţa şi umilirea mea. Aşa cum de la început le-am presimţit. Căci gândul, mintea şi sufletul meu nu-şi mai pot găsi locul decât între petalele ei în nenumărate culori, între aripile ei mai mult zbuciumate decât îmblânzite. Din strânsoarea lor nu mă mai pot desface şi mă văd stând între ele ca o altă floare presată, neputincioasă. Pândesc ca un hoţ, ca un vinovat fără salvare, clipele ei de odihnă, de bunătate, ca să mă strecor şi să scap pentru totdeauna. Altfel, eu, care am sădit-o şi am îngrijit-o, am aşteptat cu nerăbdare să crească şi să dea roade, voi rămâne pe veci prizonier al aripilor ei, ca o sămânţă neînsemnată, aruncată în umbra ţesuturilor ei delicate." (Al doilea sfârşit al Florii de menghină, pag. 48)
E, fără posibilitate de negociere, unul din cele mai frumoase poeme din carte. Şi e aşa, într-o măsură, şi datorită întregii cărţi care-l înconjoară. Căci, după planul - pe cât de detaliat, pe atât de incert - al atelierului şcolar, asemenea rezultate, plimbate pe graniţa ad hoc dintre împlinirea tehnică şi revelaţia poetică, sunt în stare să uluiască. Aici stă de fapt, condensată, formula datorită căreia scrisul Svetlanei Cârstean sfidează atracţia - aproape gravitaţională - exercitată în permanenţă de contextul istoric recent. Atât cât e necesară - fiindcă, sincer vorbind, nu prea e - bibliografia acelei lumi de crepuscul comunist e minimală. Iar efortul de acoperire a ei nu trece de banala foiletare.
Cât de sigură e identificarea dintre atelierele care crescuseră, obligatoriu, în curţile tuturor şcolilor dintr-o ţară multilateral dezvoltată şi apăsătorul loc în care, la capătul multor zile, a răsărit, unică, Floarea de menghină ? Personal, tocmai pentru că o consider pe Svetlana Cârstean în primul rând o poetă a elevaţiei, suspectez de fragilitate toată această echivalare grăbită. Nucleul poemului nu e denunţul unui univers, ci geneza unei comunităţi. Altminteri ar putea pe bună dreptate frapa - la treisprezece ani de la publicarea Tabloului de familie - decizia de a reproduce un text scurt, evident conjunctural, în volumul acesta de sine stătător:
"Eu cu cine voi merge şi cu cine voi sta ?/ Cu mama, cu tata, cu mămica, cu tăticu,/ Cu Cezar,/ cu Răzvan/ cu Corina,/ cu Teo,/ cu Adina,/ cu Cristi,/ cu Mihaela,/ cu Bârzoieş,/ cu Roxana,/ cu Adi Cartaleanu,/ cu Chiribuţă." (Tablou de familie, pag. 36) Unii sunt, reconstituiţi cu atenţie, colegii de copertă ai Svetlanei Cârstean. Alţii, colegii de pagină ai vocii joase care caută din nou, în volum, mulţi ani după, forfota metalică a sălii de maşini. Numai că, aşa, intercalaţi, între cei dintâi şi cei din urmă diferenţele tind să se estompeze. Din perspectiva Svetlanei Cârstean atelierul nu e mai mult decât un prilej de a invoca, fără nostalgii gratuite, cenaclul. La fel cum, înaintea ei, făcuseră poeţii lunedişti, iar după ea aveau s-o facă neastâmpăraţii fracturişti.
De ce n-am citi în felul acesta Floarea de menghină, lăsându-l, o vreme, deoparte pe Nicolae Ceauşescu de dragul lui Raymond Queneau? Şi planurile de industrializare completă de dragul grupului OULIPO? De ce să căutăm, chiar şi-n poezie, sămânţa stinsului scandal istoric?
