Un porumbel cugetând pe o ramură
(En duva satt pa en gren och
funderade pa tillvaron, 2014)
Regia: Roy Andersson;
Cu: Nisse
Vestblom, Holger Andersson;
Genul filmului: Comedie, Dramă;
Durata: 101 minute.
Produs
de: Roy Andersson Filmproduktion
AB;
Distribuitorul internaţional:
Magnolia Pictures.
Un porumbel cugetând
pe o ramură, filmul
lui Roy Andersson
premiat cu Leul de
Aur la Veneţia în 2014,
face parte dintr-o trilogie
despre condiţia
umană alături de Cântece
de la etajul doi (2000) şi Voi,
cei vii (2007).
Informaţia este cu atât mai
creditabilă cu cât apare pe generic.
Filmul este alcătuit dintr-o suită
de episoade legate unele de altele
prin personaje, dar adesea şi locuri,
baruri anoste de cartier invadate
de o lumină anemică. Fiecare episod
privit cu atenţie te face să te gândeşti
la un gen proxim care este teatrul
absurdului. Ce sare în ochi de la
prima vedere se confirmă pe tot
parcursul filmului: personajele
sunt statice, planurile-secvenţă
au ceva din rigiditatea fotografiilor
cu însurăţei de acum un secol,
vibraţii abia sesizabile induc mai
degrabă ideea de iluzie optică decât
de mişcare. Nu întâmplător, primul
cadru este luat într-un muzeu
de ştiinţe naturale unde camera
surprinde doi vizitatori: o femeie
pur şi simplu încremenită ca un
manechin într-o vitrină îşi aşteaptă
docil soţul fixat în faţa exponatelor
cu o demnitate de rigor mortis.
Primele trei episoade având ca
temă moartea rezumă ideea de
trilogie. Variaţiunile pe aceeaşi
temă reflectă principiile după care
se conduce regizorul: cât mai puţină
mişcare, cât mai mulţi vârstnici,
cât mai puţină viaţă, cât mai mult
absurd. Tinereţea se asociază cu
stupiditatea care-şi găseşte o
expresie amuzant-patetică în
superbia belicoasă a unei armate
mobilizate de furor heroicus şi
dembolizate de înfrângere într-un
rizibil sec. Dar să ne întoarcem la
cele trei mici episoade care prefaţează
filmul construind şi o unitate de
măsură a unei Lebensphilosophie
la confiniile cu absurdul şi proximitatea
morţii ca vacuitate şi non-sens.
Primul episod: un bărbat se străduieşte
să desfacă cu tirbuşonul dopul unei
sticle, în timp ce pe fundal o
soţie harnică găteşte ceva. Eforturile
patetice marcate de diferite poziţii
caraghioase conduc la un glorios
infarct. Episodul doi: Fii, fiice,
sexagenari asistă ultimele clipe
ale mamei octogenare (nonagenare?)
care zace la pat strângând la piept
o geantă voluminoasă, geantă în
care ni se spune că sunt bijuterii,
bani etc. Gentoiul stârneşte discuţii
aprinse, aproximând mercantil
paradisul terestru şi unul dintre
fii se străduieşte să i-o ia, moment
în care baba scoate un scâncet
sfâşietor care se accentuează în
intensitate în raport cu efortul
”copiilor” de a-i smulge comoara
în timp ce patul valsează prin
încăperea de spital. Episodul
trei: un client a decedat într-un
restaurant şi chelneriţa constată
că omul şi-a achitat un sandviş cu
creveţi şi o bere rămase neatinse
pentru care caută un doritor.
Din tabloul de clienţi înmărmuriţi
se desprinde timid un doritor care-
şi adjudecă berea. La finele celor
trei episoade putem sesiza un
numitor comun în plus, burlescul.
Condiţia umană, aşa cum ni se
relevă în short-gagurile lui Andersson,
nu are acces la sublim. Există însă
premisele apariţiei sublimului, dar
ele sunt deturnate spre grotesc cu
un accent încă şi mai apăsat. Un
bătrânel rememorează vremurile
bune din 1943 în ritmul unui cântecel
care aduce cu soldăţescul Lili
Marlene, dar în loc de Marlene
Dietrich evoluează la bar şi printre
mese o suedeză căloasă cu aer
de infanterist la care fac coadă
să o sărute emfatic cu un entuziasm
prostesc soldaţii care urmează
să plece la război. Un butoi de metal
care seamănă cu o cameră hiperbarică
dotată însă cu pâlnii este burduşită
cu sclavi africani de către soldaţi
îmbrăcaţi în uniforme coloniale
care aprind focul sub butoi. Acesta
se roteşte pe măsură ce se încinge,
iar muzica produsă de urletele
nefericiţilor arborigeni este „sublimată”
într-un fel de zumzet de instrumente
de dinaintea unui concert. Spectacolul
este privit de o sumă de domni
şi doamne din înalta societate,
cu toţii trecuţi de 60 de ani, cu toţii
placizi, ţinând cupe de şampanie
într-o poză de grup. Saltul în epoci
istorice diferite are şi un al treilea
episod, reiterând ideea de trilogie
unde soldaţii unei armate cu aer
imperial invadează o locantă evacuând
violent femeile şi organizând intrarea
maiestuoasă călare pe cal a regelui
Charles al XII-lea al Suediei care
cere o apă minerală şi îşi manifestă
sec pulsiunile homoerotice. Aceeaşi
armată învinsă oferă un spectacol
jalnic cu un rege care are nevoie
la toaletă, dar găsind-o ocupată se
complace în explicaţiile penibile
ale aghiotantului cu privire la eşecul
penibil al campaniei sale. Războiul
a fost întors pe toate feţele lui şi
a fost găsit lamentabil împreună
cu microsocietatea care întreţine
ideea. Însă prezenţa cea mai marcată
în film este a unui cuplu care
rivalizează cu celebrii Stan şi Bran
sau personajele degeminate din
Aşteptându-l pe Godot, piesa lui
Beckett, doi comis-voiajori care se
recomandă ca făcând parte din
industria de divertisment, vânzând
dinţi de vampir, o pungă cu râsete,
un fel de ghiorţăieli scrâşnite şi
o mască grotescă de plastic a lui
Moş Un-Dinte. Variaţiunea pe
aceeaşi temă a cuplului de serioşi
funcţionari ai râsului care gravitează
cu fiecare gag în jurul ofertei lor
de măscărici falimentari evidenţiază
însă dimensiunea ensoriană a
„tablourilor” lui Roy Andersson.
Ceea ce e static la Roy Andersson
nu vine atât din tablou sau din
fotografie, ci din mască. Încremenirea
ţine de rigiditatea inevitabilă a
măştii pe care brutalitatea, scleroza,
plictiseala, vanitatea belicoasă,
idioţenia, alienarea, disperarea
mută şi în cele din urmă moartea
o aşază pe chipurile personajelor
sale. Există o singură scenă care
contrastează cu toate acestea în
mod programatic, un tablou cu
tineri îndrăgostiţi pe malul mării,
aşezaţi pe un pled, însoţiţi de un
câine care se aşterne cuminte lângă
ei, aflaţi probabil la preludiul unui
moment erotic totuşi nedecis. Scena
are viaţă prin firesc, ei, tinerii nu
au eşuat încă, povestea lor poate
începe sau doar continuă, fără
aşteptări grandioase, fără un sfârşit
anunţat, pur şi simplu. Altfel,
gagurilor lui Andersson le lipseşte
un fapt esenţial, râsul; oricât de
caraghioase par personajele, râsul
nu se află la el acasă în mizanscenele
cu aspect de salon al canceroşilor
pe care le construieşte regizorul.
O tristeţe scheletică apasă toată
această umanitate care se mişcă
au ralenti, parcă din inerţie, iar cei
doi comici à rebours au ceva din
seriozitatea unor funcţionari de la
pompele funebre.
Într-o poezie absurdă povestită
de un copil cu handicap pe scenă,
dar nu publicului, ci pedagogului
la un fel de serbare lămureşte titlul
filmului cu o explicaţie suplimentară
a nevoii de reflecţie aviară:
porumbelul care medita pe o creangă
nu avea bani de buzunar să
ajungă acasă. Iată o parabolă despre
viaţă în toată complexitatea ei!
Avem în Roy Andersson o combinaţ
ie de Kafka scandinav cu Danil
Harms, asezonaţi cu Beckett şi
Ionescu nu fără o idee de Harold
Pinter şi Tom Stoppard.
