Este un loc comun faptul că istoria nu reţine dacât evenimente şi personalităţi pentru că ele sunt cele care îi imprimă cursul. În ceea ce priveşte destinul personalităţilor, atunci când este vorba de un creator, opera este elementul prioritar de studiu. Segmentul biografic devine interesant doar în măsura în care o poate justifica. Cu toate acestea, continuu să cred că istoria "mică", a faptului comun de viaţă, îşi are rolul ei în conturarea unei imagini cât mai clare asupra unei personalităţi.

În acest sens, deşi despre Ion Ţuculescu au apărut, de-a lungul anilor, nenumărate mărturisiri, consider utilă orice informaţie venită din partea celor care au fost în contact cu el.

Cu atât mai importante pot fi depoziţiile unor buni prieteni. Este cazul celor două epistole scrise de dr. Sandu A. Sturdza, personalitate ştiinţifică remarcabilă, cercetător la Institutul Cantacuzino, dintre care publicăm numai una. El l-a cunoscut pe Ion Ţuculescu încă din primul an de studenţie şi, conform propriilor declaraţii, i-a fost sprijin în multe situaţii delicate.

Materialul scris cu puţin timp înainte de a ne părăsi, vine să completeze un profil mai amplu al pictorului făcut în urmă cu mai bine de două decenii: Ion Ţuculescu văzut de un prieten- în Momente din trecutul medicinei, Ed. Medicală, Bucureşti, 1983.

Cele două epistole au un caracter privat fiind date publicităţii acum, din dorinţa Eugeniei Iftodi, destinatarul lor. Ele mi-au fost puse la dispoziţie cu o deosebită generozitate, împreună cu fotografiile ce însoţesc acest text, de Eugenia Iftodi, încă din toamna trecută, iar întârzierea apariţiei lor este o culpă pe care mi-o asum şi o regret, cu atât mai mult cu cât acest "personaj profund, spectaculos şi, de multe ori, incomod" cum o caracteriza Pavel Şuşară, a plecat, de curând, dintre noi.

Fără a cuprinde elemente de spectaculoasă noutate, cele două scrisori contribuie la precizarea unor detalii din biografia artistului, conţinând totodată indicii preţioase istoricului de artă, în configurarea unui portret interior al acestuia.

Nu în ultimul rând "epistolarul" publicat acum, contribuie şi la cunoaşterea dr. Alexandru A. Sturdza şi a Eugeniei Iftodi, fidelă cercetătoare şi prietenă a artistului.



Cătălin Davidescu





20 iulie 1999



Mult stimată şi dragă Doamnă Iftodi,



Am primit cu bucurie şi mare mare interes cărţile care relatează mai mult sau mai puţin biografia despre Jenică Ţuculescu. Doamna Năstase a avut bunătatea să mi le înmâneze. Cu grabă, m-am şi apucat să le studiez.

A le aduce până la mine a fost o sarcină grea (la propriu şi la figurat) pentru doamna Năstase; cărţile erau mari şi grele.

Acum ea are fericirea de a face o călătorie interesantă în Italia. Mult timp nu ne vom revedea. Sunt încântat de a o fi cunoscut.

După acest început, doresc să vă comunic încă o dată câte ceva despre legăturile de colegialitate, mai bine zis de amiciţie cu Jenică Ţuculescu. Relaţiile noastre au fost importante din numeroase privinţe, atât pentru acest prieten cât şi pentru mine personal.

În toate scrierile biografice pe care mi le-aţi trimis nu scrie nimic ,chiar nimic, despre aceste împrejurări foste, atât de importante. Cum poţi face biografii trecându-le cu vederea? Ignorându-le?

În cursul anilor de studii, când ne formam, legăturile dintre noi erau zilnice. După masă, pe la orele 5, Jenică se înfiinţa; deseori mai veneau încă trei patru colegi. V-am mai scris despre asta.

Atunci locuiam în casa bunicului ( "Conu' Mitiţă"). El murise de mult, în 1916, aproape în acelaşi timp cu Regele Carol I. Casa se află şi acuma, la capătul actualei străzi "Pictor Verona". Camerele mari erau închiriate unei societăţi agricole. Fostele locuinţe de servitori fuseseră frumos amenajate pentru mine.Aveam de toate: pat, mobile, pian. Buna mea mamă, avusese grijă...

Era plăcut. Jenică Ţuculescu venea zilnic. Se întâmpla să mănânce la mine. Mă anunţa zicând: " Vin la o conopidă". Pe vremea aceea, cel mai ieftin zarzavat: mi se dădea zilnic conopidă.

În afară de acestea, au fost numeroase împrejurările colegial-amicale în care mă vedeam cu Ţucu. Mergeam cu el la expoziţii, la concerte, la operă etc.

Chiar şi în cursul vacanţelor de vară, eram deseori împreună. În scrierile pe care mi le-aţi trimis, nu se spune nimic despre faptul că Ţuculescu şi-a petrecut vacanţele de vară, de-a rândul a mai mulţi ani de zile la Staţiunea Zoologică din Sinaia. Director era un bătrân savant, profesorul de zoologie Bâznoşanu, o bunătate de om. Pe discipolii săi, asistenţi la Universitatea din Bucureşti, îi îndreapta spre studiul faunei frunzarului de pădure. L-a angajat şi pe Jenică în asemenea lucrări. Eu mă băgasem pe studiul comportării furnicilor roşii de pădure când sunt puse pe o suprafaţă rotativă.

La Staţiunea Zoologică, dormeam în aceeaşi cameră cu Jenică Ţuculescu. Prietenia noastră a fost netulburată. Din contră, cu altii, Jenică Ţuculescu nu se ferea, chiar căuta să aibă conflicte, deseori penibile.

În asemenea prilejuri mă ţineam la o parte. Nu interveneam, deşi, aproape permanent Jenică nu avea dreptate. Violenţa sa era insultătoare faţă de interlocutori. I-am atras atenţia că se punea într-o poziţie greşită, într-o lume de tineri oameni de ştiinţă toţi cu merite mai mult sau mai puţin mari. Acest "mai mult sau mai puţin" l-a înfuriat. Erau deci oameni care nu merită atenţia. Această atitudine a lui era o trăsătură pe care niciodată nu am înţeles-o. Cred că era o greşeală de educaţie de acasă.

Asemenea comportări mă mirau , căci, pe de altă parte, Jenică ţinea să se prezinte bine în public.Uneori a fost îngrijorat de purtarea mea , de modul meu de a mă prezenta. Câştigasem cândva un pariu, care mă îndreptăţea să mănânc la cofetărie oricâte prăjituri iar el să stea cuminte privind. Ajuns la a patra prăjitură, Jenică a exclamat: "Să trecem la altă cofetărie"! De ce, am întrebat? La aceasta Jenică mi-a explicat că mănânc ca un înfometat, iar el , doreşte ca în public să fie prezent în mod decent. Spre norocul meu, în vecinătate se mai afla şi o altă cofetărie; ne-am mutat acolo.

Toate acestea sunt copilării.

Au urmat anii serioşi.Uneori avea nevoie de mijloace de publicaţie şi de prezentare pe care le găsea în laboratoarele mele şi de care el nu dispunea. Ştia că întotdeauna-i fac pe plac (reproduceri grafice, fotografii, tabele, scheme).

La un moment dat (eu lucram atunci la Institutul de Igienă) i se înapoiase din Franţa o lucrare de 154 de pagini (aşa mi se pare), directorul revistei franceze atrăgându-i atenţia că revista lor primeşte (conform regulamentului formulat pe copertă) numai lucrări de 10-12 pagini. Jenică probabil îşi închipuise că pentru el se va face excepţie.A venit la mine cu lucrarea respinsă, cu rugămintea să obţin ca să fie primită în revista Institutului Cantacuzino "Archives roumaines de pathologie experimentale". Înfierbântat, m-a întrebat când voi putea aranja lucrurile, că ar ţine mult la aceasta. I-am spus: "Acum, imediat. Dar trebuie să vii cu mine." Mi-a înmânat pachetul cu lucrarea. Până la Institutul Cantacuzino nu era departe. În 20 de minute am fost acolo, la intrarea Institutului. L-am rugat să aştepte jos, că mă duc la profesorul Mihai Ciucă, unul din directorii Institutului, să-i dau explicaţiile şi rugăminţile necesare pentru a-l convinge de a publica lucrarea. Şi pentru Institutul nostru care era neobişnuit să publice dintr-o dată un text de peste150 de pagini. Era ce se numeşte un memoriu, nu o lucrare obişnuită.Era să plec sus la direcţia institutului . M-a oprit spunând : "Dă-mi puţin pachetul." L-a luat, l-a pipăit, l-a strâns de piept. Se vedea cât îi este de drag. Oarecum enervat, i-am spus: "Hai odată! Dă lucrarea!" Mi-a spus: "Nu ţi-o dau!" Pot să spun că atunci, în acea clipă, s-a terminat, s-a sfâşiat prietenia mea pentru Jenică. Mă suspecta, în mod inexplicabil. Lucrarea lui, nicidecum ar fi ţinut de subiectele obişnuite mie. El ştia asta. Totusi se comporta ca şi cum aş vrea să i-o fur. Brusc m-am hotărât să nu mai am de-a face cu acest aşa zis prieten. Se acrise.

N-am mai avut relaţii cu el. Nici el n-a mai căutat să mă vadă. Între timp lucrarea aceea a fost primită şi publicată de Academia de Ştiinţe din Bucureşti. A fost primită aşa, fără discuţii. Nimeni n-a citit-o vreodată.

După aceste evenimente, mult după aceea am aflat că Jenică ar fi fost grav bolnav. A fost un şoc pentru mine dar nu m-am dus să-l văd.

Acum vreau să termin, afirmându-vă că Jenică, fără să-şi dea seama a avut o influenţă durabilă, asupra anumitor capitole din activitatea mea ştiinţifică. Încă din studenţie îmi atrăsese atenţia asupra problemei comportării animalelor. Era un capitol pe atunci relativ nou în ştiinţă. După ani şi ani de zile am mutat aceste noţiuni studiind un microb numit Proteus. Arătam că această bacterie are comportări destul de complexe: tendinţa de a se deplasa în grupuri; de a înota împotriva curenţilor etc.,etc. Este prima dată că apărea noţiunea de comportare în lumea bacteriană. Ori, baza acestor idei de comportare îmi fusese dată de Jenică }uculescu cu câteva zeci de ani înainte. Se scrie ceva despre aceste lucruri? Nicăieri. Oare cum se face biografia unui om?

Iubită Doamnă Iftodi, în mod inevitabil v-am întreţinut despre anumite lucruri care vă sunt străine, dar l-aţi admirat pe Jenică }uculescu şi veţi primi spusele mele cu multă înţelegere. Rămân al Domniei Voastre devotat,