Dan Grigore de vorbă cu Dia Radu, Lumea în Si bemol, Editura Polirom, Iaşi, 2016, 214 pag. Subiectul lecturilor mele libere din acest număr: o carte în care un artist român contemporan, marele pianist Dan Grigore, ne vorbeşte despre el şi despre lumea în care i-a fost dat să existe, captivându-ne prin sinceritate, prin umor şi prin tranşanţă. O carte de convorbiri realizată de jurnalista Dia Radu. În urmă cu şapte ani, mai avusese o întâlnire cu Dan Grigore, tot pentru un interviu, luat însă, acela, cam prea în grabă. Acum a rezultat o carte născută din „bucuria reîntoarcerii şi a regăsirii”, o carte venită, cum e încredinţată autoarea, la timpul cel mai potrivit. Acum, nici mai devreme şi nici mai târziu, deci acum se cuvenea să avem de la Dan Grigore această carte de mărturisiri: „Cu atât mai mult era nevoie de această carte acum, la vârsta la care întâmplările pot fi povestite cu francheţe şi detaşare”. Franche- ţea este incontestabilă în tot ce ne împă rtăşeşte Dan Grigore. Nu aş spune acelaşi lucru despre detaşare. Sunt situaţ ii, sunt personaje despre care vorbeş te într-adevăr detaşat, alb. Dar sunt şi altele, parcă mai multe, în a căror evocare pune suflet, iubire neascunsă ori netă respingere, afecţiune sau ironie dusă până la sarcasm. Tocmai variaţia de tonalităţi este unul din elementele care fac convorbirea dintre Dia Radu şi Dan Grigore mereu atrăgătoare, incitantă de la prima până la ultima pagină a cărţii. Întrebările Diei Radu ţintesc în multe direcţii, dar mai cu seamă în două : relaţia lui Dan Grigore cu muzica, ce impulsuri lăuntrice l-au îndreptat spre ea, şi relaţia pianistului cu lumea în care a trăit, în care a învăţat, cu lumea în care trăieşte şi se manifestă ca om social şi ca artist. E un prilej să descrie medii, să vorbească despre familie, să evoce oameni de toate felurile care au însemnat ceva pentru el şi pentru societatea românească a ultimei jumătăţi de secol. În ce priveşte raporturile cu muzica mărturisirile trimit la ceea ce putem numi caracterul existenţial al acestora, răsfrângere, desigur, a vocaţiei, a marei înzestrări. Au fost şi sunt pentru Dan Grigore un constituent al fiinţei interioare, un dat natural. De foarte multe ori ceea ce trăieşte are un corespondent muzical, stările sufleteşti au un „echivalent sonor” şi Dan Grigore, privind în urmă, poate să afirme cu deplină îndreptăţire: „La mine, muzica a venit înainte de vorbire”. Configurat sufleteşte astfel, muzica devine pentru el o realitate acaparatoare, confiscantă („Orice emoţie pe care o sim- ţeam trebuia pusă imediat pe muzică”), aceasta întâmplându-se încă din copilărie. Când avea cinci ani este dus de părinţi la Mamaia, vede marea pentru întâia dată, prilej, desigur, de a reacţiona prin recursul la muzică. „Nu pot uita impresia covârşitoare pe care mi-a dat-o întinderea nesfârşită a mării, culorile şi foşnetul ei, linia mereu schimbă toare dintre cer şi apă. S-a înmagazinat în mine într-o mare de sunete, pe care, întors la Bucureşti, le-am redat imediat la pian”. Spuneam că dialogul Diei Radu cu Dan Grigore trece şi dincolo de relaţia acestuia cu muzica, prin referiri numeroase la cadrul familial şi social, la oameni care în copilărie ori mai târziu au însemnat pentru el mult. Întâi deci în familie unde toţi cei mai mari au aplecare spre muzică, şi bunicul matern („Moşu”) care-i găseşte nepotului prima profesoară de pian, şi mama, cu „sensibilitate muzicală excepţională” şi tatăl care însă nu ezită să-şi ironizeze fiul atunci când acesta- i mărturisise că se află într-o stare de depresie. „Dacă te sinucizi, îi spune, intri în istoria pianisticii”. Dincolo de spaţiul familial, întâlniri tot cu muzica şi cu protagonişti ai acesteia, unii figuri de prim ordin ale lumii muzicale şi nu doar ale acesteia. Evocarea lor pune în lumină harul de portretist al lui Dan Grigore, un aspect care le procură cititorilor cărţii poate satisfacţiile cele mai mari. Mihail Jora, Mihai Andricu, Florica Musicescu, Anatol Vieru, Cella Delavrancea şi încă alţii din aceeaşi mare serie sunt, în reprezentările lui Dan Grigore, personaje fără aură, ca să vorbim astfel, adică desolemnizate, astfel cum evocatorul lor le-a cunoscut în împrejurări de toate zilele. Iată relaţia, începută din copilărie, cu Mihail Jora: „Avea o casă superbă, cu un portal la intrarea în curte, pe unde pe vremuri intrau trăsurile. Şi un salon minunat cu biblioteci pe toţi pereţii, unde era şi pianul. Când intram, îl găseam tronând la biroul lui vechi. Se întorcea spre mine şi-mi zâmbea: «Dănuţule, bine-ai venit!» Dar dacă greşeam la temele de armonie mă sancţiona sever. Îşi ridica pe cap ochelarii de pe nasul lui coroiat şi începea să pufăie: «Mai baieţi (aşa spunea el, cu a) şe-ai făcut aişi?»”. Iată şi portretul, deloc idealizat, al Floricăi Musicescu: „Deşi era trecută de 60 de ani, ţinea să i se spună «domni- şoară». Îşi bătea groaznic elevii – legenda spune că şi pe Dinu Lipatti l-a bătut cu rigla peste degete. A avut noroc că a scăpat la timp de ea, a plecat să studieze cu Alfred Cortot. Însă continua să-i trimită scrisori pline de recunoştinţă. Îi spunea «scumpa mea maestră» (...) Odată era să mă bată şi pe mine. Fusese înaintea mea la lecţie o colegă pe care tocmai o bătuse...”. Relaţii prieteneşti cu venerabile scriitoare mai avusese Dan Grigore, dintre care cea mai de durată fiind aceea cu Cella Delavrancea. O considera „o faclă vie”, recunoscându-i, în ce-l priveşte, calitatea de „formidabil factor catalizator”. Îl încânta vioiciunea de spirit şi umorul prietenei sale vârstnice şi faptul că în anturajul său putea întâlni lume veche, distinse doamne care odinioară îi fermecaseră pe toţi din jurul lor: Lily Teodoreanu, Georgeta Cancicov („o drăgălăşenie de femeie”), Emilia St. Milicescu (biografa lui Delavrancea), Tutu Georgescu (soţia dirijorului George Georgescu). Mai era sensibilă şi la tinerii bărbaţi arătoşi Cella Delavrancea, printre cei care-i treceau prin casă aflându-se, în ultimii ani, şi Mircea Iorgulescu. Tânărul critic literar îi apărea ca „un hidalgo, ceva mai scăpătat”. Amintirile despre anii din urmă ai Cellei Delavrancea îl duc pe Dan Grigore cu gândul la casa acesteia din strada Eminescu, unde adesea o vizitase. „Era o casă veche românească, cu un gard de fier forjat...” Impunătoarea veche clădire există şi azi, dar „în paragină, iar înăuntru e un restaurant chinezesc”. Confirm, pentru că trec prin faţa ei în fiecare zi. Alt subiect deseori atins în convorbirile cu Dan Grigore este acela al raporturilor sale cu scriitorii, cu lumea acestora care în multe puncte se interferează cu a sa. Vara, în sala de muzică de la Peleş, Dan Grigore cântă la „pianul vertical” şi observă că în auditoriu se aflau Matei Călinescu, Nichita Stănescu, Adrian Păunescu. După cum şi în alte împrejurări se va întâlni cu aceştia sau cu Breban, cu Dan Laurenţiu, cu M.H. Simionescu, cu Mircea Ivănescu, cu Mihai Ursachi. I se pare însă că amicii săi scriitori nu prea sunt ataşaţi de muzică, faptul considerându-l „o ciudăţenie” când se gândeşte că I.L. Caragiale sau M. Sadoveanu fuseseră melomani. Ceea ce nu-l împiedică să lege prietenii cu scriitorii, mai ales cu Sorescu şi cu Brumaru, pierzându-i însă dintre prieteni pe aceia care scriseseră în sinistrul volum de omagiere a preşedintelui. Între aceştia şi Nichita Stănescu despre care nu ezită să spună că, printr-o astfel de participare, l-a dezgustat. Ar mai fi de vorbit despre monarhismul lui Dan Grigore (consideră „o răsplată dumnezeiască” numirea sa de către Rege drept pianist al Casei Regale), despre convingerea că „fără spirit critic, patriotismul e nul”, despre reputaţia sa de „gafeur” ca efect al impulsului de a spune adevărul în orice împrejurare, despre încredinţarea că legea morală are întâietate în raport cu orice. Sunt teme care, alături de altele, cum am încercat să arăt, dau substanţă acestei admirabile cărţi.