Nu se poate vorbi despre
Împăratul Traian în tradiţia
populară fără a răspunde
mai întâi la două întrebări:
A. Care sunt limitele
memoriei colective, resp.
care e durata „de viaţă”
a unui produs folcloric? şi B.
Care e locul rezervat tradiţiei
despre împăratul Traian în
enciclopediile recente de
specialitate?
A. Când se vorbeşte despre durata
memoriei colective, cel mai des e
citată opinia cunoscutului etnolog
francez Arnold van Gennep, autor al
lucrării La formation des légendes
(1910, p. 163), după care amintirea
unei personalităţi istorice se menţine
în tradiţie cinci-şase generaţii, adică
între 150 şi 200 de ani. De-ar fi
aşa, atunci n-am avea motive să
vorbim despre amintirea în tradiţia
orală a împăratului Traian, de acum
aproape două milenii! Dar tema duratei
unei opere folclorice a fost discutată
de mulţi alţi specialişti, unii aducând
nuanţări importante. Hermann
Bausinger, Kurt Ranke, Lutz Röhrich
ş.a., au publicat volumul Kontinuität?
Geschichtlichkeit und Dauer als
volkskundliches Problem (1969). Titlul
prevăzut cu semnul întrebării indică
un anumit scepticism privitor la
istoricitatea şi durata fenomenului
folcloric, dar analizele lor aduc mai
multă lumină în această chestiune.
De pildă, Bausinger stabileşte o
„algebră a continuităţii”, pe baza
criteriilor: temă, spaţiu, actori şi
funcţie a unui produs folcloric: constante
rămân tema şi actorii, pe când spaţiul
şi funcţia se schimbă continuu. Regret
că spaţiul prevăzut pentru acest articol
nu-mi permite să exemplific.
B. Cât de cunoscute sunt tradiţiile
despre Traian aflăm din: Encyclopedia
of Religion – ER – (M. Eliade, 16
vol.,1987) şi Enzyklopädie des Märchens
– EM – (Kurt Ranke/R.W. Brednich,15
vol., 1977-2015). În niciuna nu găsim
vreun articol dedicat tradiţiilor traiane,
doar numele Traian e menţionat:
în ER de două ori (persecutarea
creştinilor), iar în EM de nouă ori, în
articole referitoare la alte teme.
Aşadar, pentru enciclopediile recente,
imaginea lui Traian aproape că nu
există în oralitate.
Doi împăraţi de acelaşi calibru,
Alexandru cel Mare/Macedoneanul
(sec. al IV-lea î. de Christos) şi Carol
cel Mare/Charlemagne (sec. al
VIII-lea – al IX-lea după Christos),
sunt trataţi însă diferit: lor li se dedică
articole speciale atât în ER, cât şi
în EM.
Absenţa lui Traian din aceste
enciclopedii se explică printr-o mai
slabă prezenţă a lui în folclorul propriuzis.
Adaug imediat: în colecţiile de
folclor din Romania Occidentală,
nu şi în cele româneşti! Explicaţia?
Pentru francezi, italieni, spanioli,
portughezi, Traian nu reprezintă ceea
ce reprezintă pentru români: e strămoşul
nostru, a cucerit Dacia, a colonizat-o
cu romani, creând un popor, o limbă
nouă şi o cultură nouă. Cel mai mare
act de eroism al lui Traian a fost
cucerirea Daciei, dovadă şi frecvenţa
imaginilor dacice pe construcţiile
monumentale din vremea lui. La noi,
legendele traiane au contribuit la
formarea conştiinţei naţionale, au
întreţinut-o şi înnoit-o mereu.
Slaba prezenţă a lui Traian în
mentalitatea colectivă occidentală
se explică şi prin concurenţa majoră
făcută lui, în Evul Mediu, de Carol
cel Mare. Pe de altă parte, imaginea
lui Alexandru Macedoneanul s-a
menţinut în tradiţia orală datorită
romanului popular Alexandria, care
a pătruns în folclorul european (după
Tony Brill, la noi există peste 20 de
atestări), iar Carol cel Mare a pătruns
în tradiţia orală prin intermediul
epopeilor franceze medievale, în
special prin La Chanson de Roland,
difuzat în tot Vestul şi Nordul Europei,
dar şi în America de Sud (Argentina,
Chile, Brazilia). La noi s-au auzit doar
ecouri abia perceptibile, în colindele
şi baladele care înfăţişează luptele
dintre frânci şi turci, dar sigur, în
toponimie: trei denumiri de localităţi
româneşti poartă numele lui Carol
cel Mare: Cârlomanu (TR), Cârlomăneşti
(GL şi BZ) şi un deal în aporpiere
de Piatra Neamţ. Cârloman – scrie
Iorgu Iordan – este derivat din
Charlemagne.
Spre deosebire de mediile care
au propagat imaginea celorlalţi doi
împăraţi în oralitate, Traian a pătruns
în mentalitatea colectivă prin aşanumita
Bildpropaganda – propagandă
cu ajutorul chipurilor (basoreliefuri,
statui, monede), în care romanii erau
mari maeştri încă din vremea lui
Augustus şi care a atins punctul
culminant sub Traian (Renate Scheiper:
Bildpropaganda der römischen
Kaiserzeit…, 1982). Pe construcţiile
ridicate în perioada lui: Podul peste
Dunăre, Forum Traiani, Columna lui
Traian, Tropaeum Traiani, Arcul
lui Traian de la Benevento, ca şi pe
numeroasele statui ori basoreliefuri,
figurează imaginea lui, dar monumentele
nu dispun de forţa de propagare pe
care o are literatura despre Alexandru
sau Charlemagne. Ele nu pot fi difuzate,
ca operele literare, care ajung în mâna
oricărui ştiutor de carte.
Acestea sunt, aşadar, cauzele
pentru care Traian lipseşte din folclorul
romanic occidental şi, în consecinţă,
din enciclopediile de specialitate.
Dar dacă Traian lipseşte din colecţiile
contemporane de folclor ale Romaniei Occidentale
în Antichitate şi în Evul
Mediu circulau, în schimb, variante
ale unei legende intitulate Traian
şi văduva din Roma. A fost atestată
încă prin sec. al VIII-lea de Paulus
Diaconus, al IX-lea, de Johannes
Diaconus, în sec. al XIII-lea de Jacobus
de Voragine şi de alţii, în cronici,
în scrieri cu caracter istoric, juridic,
în literatura de colportaj ori în exemplele
date de pe amvon; o găsim şi în
Antología de leyendas de la literatura
universal, (V. García de Diego, 1955,p.
719-720), preluată, probabil, din vreun
izvor medieval. O cunoştea Dante,
dovadă Purgatorio X, 73-94 şi Paradiso
XX, 44 sq., şi Petrarca, dovadă Epistolae
metricae (2,5). Tema a pătruns şi
în pictură, la Noël Hallé, Eugène
Delacroix, Raoul Duffy ş.a.
Acţiunea legendei se petrece în
clipa în care Traian, aflat călare în
fruntea oştirii, era gata să dea semnalul
de plecare la război – se zice – împotriva
lui Decebal. Ei bine, în acel moment
apare o biată văduvă din Roma,
cerându-i să-i facă dreptate pentru
uciderea, fără vină, a fiului ei. Împăratul
zice: Îţi voi face dreptate după ce mă
voi întoarce din război, dar văduva
continuă: Şi dacă nu te vei mai întoarce?
Traian vrea să o consoleze: Îţi va face
dreptate succesorul meu, dar văduva
nu se lasă: Şi dacă nu-mi va face
dreptate nici el? Crezi că succesorul
tău îşi va asuma o sarcină pe care
n-o îndeplineşti tu? Tu eşti dator
să-mi faci dreptate. Traian înţelege
că e obligat să îndeplinească cererea
văduvei, descalecă şi îşi ia rolul de
judecător; el constată că fiul văduvei
a fost ucis de propriul său fiu. Atunci
o întreabă pe văduvă: ce preferi: să-l
condamn la moarte pe vinovat sau
să ţi-l ofer în locul fiului tău? Ea se
decide pentru a doua soluţie.
O splendidă poveste despre spiritul
de dreptate impus, între romani,
de către împărat. Dar ea nu se opreşte
aici. După o jumătate de mileniu,
trecând prin Forum Traiani, papa
Grigore cel Mare (590-604), vede
această scenă reprodusă pe un basorelief
şi e foarte impresionat de gestul
acestui „pagano virtuoso”, cum avea
să-l numească mai târziu Thomas de
Aquino (1224-1274), căci, fiind
nebotezat, sufletul lui Traian se găsea
în Infern. Papa se retrage în biserica
Sfântului Petru şi se roagă atât de
fierbinte pentru eliberarea lui din
chinurile veşnice, încât rugăciunea
lui a fost ascultată. Papa pune să
fie deshumat şi constată că limba lui
era intactă – semn că el n-a rostit
niciodată neadevăruri. Traian e botezat
retroactiv, iar sufletul lui e ridicat la
cer. E sarcina teologilor să analizeze
dacă rugăciunile unui papă pot salva
pe cineva de chinurile iadului.
Prima parte a legendei trebuie să
fi apărut încă în timpul vieţii lui Traian
sau la scurtă vreme după moartea
lui; a circulat oral şi în opere de
artă timp de cinci secole, până la
pontificatul lui Grigore cel Mare, care
i-a favorizat trecerea din registrul
profan în cel creştin, prelungindu-i
viaţa cu încă un mileniu. E un convingător
exemplu de continuitate şi de evoluţie
a operelor folclorice. În vremea noastră,
variantele medievale ale legendei au
devenit obiect al cercetării ştiinţifice
la Gaston Paris (1878), Giacomo Boni
(1906), A. Graf (1923), Claus Riessner
(1980).
Spuneam că legendele traiane se
bucură de mare trecere în folclorul românesc, unde s-au menţinut aproape
două milenii la nivelul oralităţii, fără
să fi fost încreştinate (vezi: Ramón
de Bastera: La obra de Trajano. Madrid
1921 (ediţie românească 2011);
Ion Taloş: Gândirea magico-religioasă
la români. Bucureşti 2001, p. 172-173;
Id.: Petit Dictionnaire de mythologie
populaire roumaine. Grenoble 2002,
p. 192-193; Alexandru Madgearu:
L’immagine di Traiano nel folklore
sud-est europeo. În: Quaderni
della Casa Romena di Venezia 2,
2003, p. 28-35). Ca realizare artistică
ele pot fi aşezate alături de povestea
antică şi medievală din Romania
Occidentală. Legendele româneşti
pot fi sistematizate în următoarele
opt cicluri tematice
1. Cucerirea Daciei de către Traian.
După eşecul primei încercări de a
cuceri ţinuturile Daciei, în primii ani
ai sec. al II-lea, Traian propune
viteazului Decebal să fie prieteni şi
să sărbătorească împreună acest
acord: o dată la Roma, a doua oară
la Sarmizegetusa. La Roma, unde
dacii au fost oaspeţi, sărbătorirea a
decurs fără incidente. La Sarmizegetusa
însă, unde romanii au fost găzduiţi
în casele dacilor, Traian a poruncit
ostaşilor ca, la miezul nopţii, să-şi
omoare gazdele de sex masculin,
ceea ce au şi făcut. Prin aceasta Traian
s-a expus însă revoltei femeilor dace
şi, ca să le împace, a adus din Roma
cei mai frumoşi bărbaţi, cu care le-a
căsătorit, pacificându-le. E mai puţin
reuşită această poveste decât cea cu
văduva din Roma?
2. Sinuciderea lui Decebal.
Simţindu-se trădat, regele dacilor
s-a sinucis, împreună cu apropiaţii
lui. Colegul meu de la Universitatea
din Köln, istoricul Werner Eck, confirmă
gestul dacilor, ba chiar adaugă că o
mare parte din populaţia Daciei s-a
sinucis, pentru a nu fi supusă sclaviei
romane. Eck mai scrie că romanii,
prin Claudius Maximus, l-au decapitat
pe Decebal mort, predându-i capul
lui Traian, care l-a trimis spre a fi
expus pe treptele Gemone (scalae
gemoniae) din Roma – locul execuţiilor
şi al expunerii cadavrelor celor executaţi.
Sunt scene cu trăsături biblice, rar
întâlnite în folclor, care pot fi văzute
şi pe Columnă (scena CXLVII).
3. Bogăţiile lui Decebal. Regele
Dacilor şi-a ascuns imensele bogăţii
pe fundul râului Strei (sau Ceremuş), după ce a schimbat mai întâi cursul
acestuia şi a săpat adăposturi pe
care le-a acoperit cu pietre de râu şi
a readus râul pe vechea albie. Cei care
au săvârşit lucrarea au fost ucişi, pentru
ca ascunzişul să nu poată fi trădat
nimănui. Totuşi, unul dintre oamenii
de încredere ai lui Decebal, pe nume
Bicilis – nume consemnat în literatura
istorică –, a fost prins de romani şi
obligat să destăinuie ascunzişul comorilor,
care au ajuns în mâinile romanilor.
Ascunderea comorilor pe fundul
unui râu e un motiv atestat încă
înainte de Christos (Scarlat Lambrino
şi I. I. Rusu), deci e vorba de un „motiv
călător”, aplicat de tradiţia populară
lui Decebal, dar istoricii (Werner Eck),
îi acordă valoare de document istoric.
4. Cerul şi pământul păstrează
amintirea împăratului Traian. După
unele povestiri, Traian a trimis
prizonierii daci în închisori romane:
pe sclavi într-un car mic, pe nobili
într-unul mare, lucru care se reflectă
pe cer, în constelaţiile carul mare
şi carul mic. Pe Arcul lui Traian din
Benevent apar într-adevăr prizonieri
daci nobili, încătuşaţi, duşi de carpenta
trase de cornute spre Roma (A. S.
Stefan: Les guerres daciques de
Domitien et de Trajan, p. 686).
Unii sclavi au reuşit să evadeze
şi s-au întors în Transilvania, mergând
exclusiv noaptea şi orientându-se
după calea lactee, care – spun legendele
– duce de la Roma, direct în Ardeal.
De aceea, calea lactee se numeşte
şi „Drumul lui Traian”, „Troianul
cerului” sau „Calea robilor”. E vorba
de un motiv internaţional: orientându-se
după Calea Lactee a ajuns şi Carol cel
Mare la Santiago de Compostela. Dar
imaginile îl ridică pe Traian la cer,
ca pe un zeu, aşa cum apare şi la unele
popoare slave (Cântecul lui Igor).
Şi Pământul a păstrat amintirea
lui Traian: aşa-numitul „Drum al Oii”,
care duce din Carpaţi până la Dunăre,
a fost denumit în popor „Drumul
lui Traian”, iar în apropiere de Zlatna
se află „Câmpul lui Traian”, unde
romanii au sărbătorit victoria asupra
dacilor. Numeroase localităţi din
judeţele Iaşi, Bacău, Neamţ, Constanţa,
Brăila, Tulcea, Ialomiţa, Teleorman,
Olt, Mehedinţi şi chiar în Satu
Mare şi din Basarabia poartă numele
lui Traian.
În Descritio Moldaviae (1716), D.
Cantemir vorbeşte despre FOSSA
TRAIANI IMPERATORIS – „brazda
(sau: valul) lui Traian”, care, după
unele tradiţii populare din sudul
României, „ar fi apărut când Traian
mergea trăgându-şi sabia după el,
cu vârful atingând pământul, sau:
Traian ar fi tras brazda cu un plug
enorm dus de urieşi. Pe monede
romane, Traian apare ca fondator al
unor cetăţi în noua provincie, marcând
cu plugul tras de cornute vatra acestora
(A. S. Stefan, Op. cit., p. 691).
Pe alocuri, povestirile despre Traian
se contaminează cu cele despre Sfântul
Gheorghe şi cu Iovan Iorgovan: el
a ucis balaurul cu şapte capete, pe
râul Cerna, dar acesta a reuşit să
se refugieze într-o grotă, înainte
de a-i fi retezat ultimul cap, din care
ies, în fiecare primăvară, muştele
columbace, periculoase pentru oameni
şi animale.
5. Traian agricultor. Poezia
pluguşorului arată că „Bădica Traian”
ar fi fost primul plugar în Dacia.
Întocmai ca un ţăran, el se duce în
ţarină, pentru vedea „grânele de
coapte”, apoi recoltează, treieră, duce
la moară şi coace pâinea. Pentru
aceasta, românii „nu-l vor uita”
niciodată – spune un informator. Şi
nu e lipsit de importanţă să arăt că
pe una dintre monedele bătute în
vremea lui Traian e reprezentat
într-adevăr împăratul, cu un plug
tras de o pereche de corunte (Renate
Scheiper: Bildpropaganda der römischen
Kaiserzeit, p. 242).
6. Traian este arhitect al unei ţări
în curs de modernizare. El e cunoscut
pentru ridicarea podului peste Dunăre
la Drobeta ( lung de 1135 m. – una
din culmile ştiinţei arhitectonice a
romanilor. A vrut să schimbe cursul
Dunării între Clisura şi Porţile de
Fier, a desecat o mlaştină şi a construit
albia râului Mera spre Dunăre, dar
şi multe drumuri.
Era însă foarte aspru cu oamenii:
pentru construirea drumurilor a
obligat pe fiecare om să contribuie
cu nouă pietre sau 13 cărămizi,
gravidele chiar de două ori pe-atâta,
adică şi pentru foetus.
7. Traian personaj mitic. Tradiţia
populară nu pune preţ pe cronologia
faptelor şi evenimentelor povestite.
De aceea, ea supune imaginea lui
Traian când unui proces de arhaicizare/de
mitizare, când unuia de modernizare.
Prin urmare, nu e de mirare că unele
povestiri îl prezintă în luptă cu canibalii,
alungând uriaşii din Dacia, purtând
războaie cu Alexandru cel Mare
sau cu tătarii şi având ca ortac pe
uriaşul Novac.
8. Traian – îndrăgostitul. Evantaiul
tematic al povestirilor traiane n-ar
fi fost complet, dacă nu ar fi inclus
şi o dimensiune erotică. Asemeni lui
Carol cel Mare sau a ţarului sârb
Duşan, Traian e prezentat ca dornic
de incest cu sora sau cu fiica lui.
Acestea procedează ca Luna din
celebra baladă românească Soarele
şi Luna, cerându-i să ridice un pod
peste Dunăre, în speranţa că nu va
reuşi, dar îndrăgostitul reuşeşte
(povestiri din Vlădaia-MH, Elisa
Stoeneşti-IL, Slătioara-VL, Petreştii
de Jos-GJ). După ce a îndeplinit
condiţia pusă de ele, Traian le invită
la o plimbare pe podul pe care urmau
să treacă mirii şi convoiul nupţial
spre cununie. Ele acceptă plimbarea,
dar, în locul unde Dunărea era mai
învolburată, se aruncă în marele
fluviu. Împăratul îşi cheamă slugile
şi ostaşii, poruncindu-le să se arunce,
să le caute, sare şi el însuşi în apă,
dar n-a fost chip să le găsească. Traian
pare aşadar predestinat să dorească
incestul cu sora sau cu fiica lui,
legendele înnoindu-se prin contaminare,
odată cu balada, a doua oară cu basmul
(AT/ATU 510 B în tipologiile basmelor
europene).
Erotismul împăratului nu este însă
numai unul bolnăvicios, ci se manifestă
şi în legătură cu fiica regelui învins,
Decebal. Pe arcul lui Traian din
Benevent, Dacia apare într-adevăr
ca o tânără frumoasă, în genunchi,
Traian şi mai mulţi bărbaţi romani
manifestă blândeţe, Traian îi dă chiar
mâna, să se ridice (Mario Becker,
Egon Schallmayer: Traian und die
Militärgrenzen des Römischen Reiches.
În: Annette Nünnerich-Asmus: Trajan,
ein Kaiser der Superlative…, 41-48,
imaginea la p. 45). În literatura noastră
e cunoscut poemul lui Gh. Asachi
„Traian şi Dochia”, apreciat de
G. Călinescu drept unul dintre cele
patru mituri esenţiale ale noastre:
mitul etnogenezei. S-a considerat că
poemul lui Asachi ar fi o invenţie,
dar el prelucrează o tradiţie mai veche,
atestată de bunicul lui B. P. Hasdeu:
neîmpărtăşeşte dragostea cuceritorului,
Dochia se retrage în Munţii Ceahlău,
Traian o urmăreşte, dar ea, pentru
a nu fi necinstită de el, se roagă lui
Zalmoxe să o prefacă în stâncă sau
în ciobăniţă. Înrudită este legenda
după care o frumoasă femeie din
Dacia a decis să fie ciobăniţă. Traian
s-a îndrăgostit de ea şi, până la urmă
a reuşit s-o convingă să-i fie soţie,
ea aducându-i turme de oi şi capre,
şi întreg muntele Ceahlău. Dacă
păstoriţa a fost fiica lui Decebal şi
a refuzat iniţial să fie mireasa celui
care i-a ucis tatăl, ne gândim imediat
la cântecul epico-liric medieval Jimena
pide justicia, în care Rodrigo Diaz de
Vivar decapitează pe „condele Ordoño”,
tatăl Jimenei; Jimena cere regelui
să-l pedepsească pe ucigaşul Rodrigo,
dar, când regele îi propune să se
căsătorească cu viteazul Rodrigo, ea
acceptă, devenind soţia ideală a celui
care i-a ucis tatăl.
La sud de Carpaţi, pe Valea Oltului,
sunt cunoscute alte legende despre
nefericitul îndrăgostit. Acolo se spune
că Traian, a cărui reşedinţă se afla
în Carpaţi, avea o iubită tocmai la
Dunăre, în Celei. Dar el nu era din
acelaşi aluat ca toţi oamenii, ci era
un om de rouă şi orice contact cu
razele soarelui, i-ar fi produs moartea;
pentru orele lui de desfătare trupească,
Domnul de Rouă avea nevoie de un
drum rapid între cele două reşedinţe,
drum pe care l-a construit obligând
oamenii la robotă şi făcându-se urât
de aceştia; pentru a sosi în Carpaţi
înainte de răsăritul soarelui, se scula
în Celei la primul cântat al cocoşilor.
Cunoscându-i taina şi vrând să se
răzbune pentru suferinţele lor, oamenii
au omorât toţi cocoşii din localitate,
pentru ca el să nu se trezească la
timp şi să-şi piardă viaţa pe drum.
Într-adevăr, Domnul de Rouă se
trezeşte cu întârziere, porneşte, totuşi,
dar, de frica răsăritului de soare se
ascunde sub un pod din localitatea
Potopin (astăzi în j. OT); podul
avea însă o fisură, prin care au pătruns
razele solare şi l-au uscat, cum usucă
roua de dimineaţă. În acest fel, marele
împărat a devenit victima celor pe
care i-a asuprit.
Tema Domnului de Rouă a avut
importante ecouri în literatura cultă,
începând de la Bolintineanu şi
Alexandru Pelimon, până la Al. Vlahuţă,
Ion Barbu, Radu Gyr, Vasile Rebreanu
ş.a. (vezi excelentul studiu al lui Petre
Florea: Domnul de Rouă. Studiu
monografic. În: Memoriile Comisiei
de Folclor VII, 1993, p. 89-127).
Câteva concluzii
Marele nostru folclorist Ovidiu
Bîrlea, de la a cărui naştere vom
sărbători anul viitor o sută de ani,
scria că, spre deosebire de amintirea
lui Alexandru cel Mare, care „a fost
copios alimentată de faimosul roman
popular, cea a lui Traian a dăinuit
numai pe cale orală şs. meaţ şi mai
cu seamă pe o perioadă excesiv de
lungă, de aproape două milenii”
(Folclorul românesc. I. Bucureşti:
Minerva 1981, p. 131).
Importanţa acestei constatări a
lui Bîrlea n-a fost relevată până acum.
Validitatea ei sporeşte dacă facem
câteva precizări: sintagma amintirea
lui Traian, cum se exprimă Bîrlea,
cuprinde toate ciclurile tematice
prezentate aici, dar nu toate au aceeaşi
vârstă. E necesară separarea acelor
legende, care au suferit contaminări
cu motive de mare răspândire şi
nu sunt specifice lui Traian (incestul,
Calea Lactee, Domnul de Rouă, uciderea
balaurului). Ele nu pot fi puse pe
acelaşi plan cu cele care se dovedesc
a fi apărut în epoca lui Traian, şi
anume, cele despre felul în care
împăratul a cucerit Dacia: uciderea
bărbaţilor daci, sinuciderea lui Decebal
şi a apropiaţilor lui, căsătorirea femeilor
dace cu colonişti romani, însuşirea
comorilor lui Decebal, constelaţiile
carul mare şi carul mic. Veridicitatea
unora dintre ele a fost confirmată de
studii ale istoricilor şi, în orice caz,
nu se găseşte nici o dovadă că ele ar
fi circulat (şi) prin scris.
Constatarea lui Bîrlea deschide
calea pentru a face un pas mai departe,
şi anume, de a susţine că acele legende
traiane care îşi au originea în epoca
marelui împărat, epocă ce nu se
încheie odată cu moartea lui, survenită
în anul 117, – subliniez: acele legende
care îşi au originea în epoca lui Traian
sunt dovada existenţei unei tradiţii
literare în limba română, încă din
perioada de formare a ei, din Antichitate
şi din Evul Mediu, până la primele
scrieri româneşti (sec. XVI-XVII). Ele
s-au dezvoltat paralel cu evoluţia
limbii, fiind transmise prin mediile
de comunicare existente de-a lungul
timpului. Prin urmare, legendele
despre Traian şi Decebal aduc lumină
în multele secole tăcute ale istoriei
noastre culturale şi ţin locul documentelor
scrise, care ne lipsesc.
