Împliniri majore
Se împlinesc ceva mai mult de două decenii de la apariţia uneia dintre foarte puţinele cărţi de psihanaliză de la noi din anii comunismului, ce cuprindea scrierile lui Freud despre literatură şi artă. Traducătorul, Vasile Dem. Zamfirescu, va avea satisfacţia un an mai târziu de a-şi vedea publicată o altă traducere, de această dată "în coproducţie" - şi de filosofie: Critica facultăţii de judecare.
O atare coincidenţă a unor premiere româneşti nu putea rămâne, biografic cel puţin, nesemnalată şi nebănuită. Autorul Filosofiei inconştientului are într-adevăr formaţia unui filosof - şi încă a unuia imprevizibil care, în ciuda Păltinişanului, pare la un moment dat că se separă definitiv de filosofie spre a se ocupa (un mistic, s-a zis) cu o ştiinţă "suspectă". Cât de definitivă a fost această "despărţire" se poate constata o dată mai mult astăzi. Cu totul ironic, Zamfirescu părăseşte Spania doar spre a-i "anexa" Lumea Nouă.
Ne amintim că în volumul I al lucrării autorul îşi centra eforturile pe ideea de impuritate a spiritului - pe cât de freudiană, pe atât de şocantă, rupând cu o întreagă tradiţie filosofică. Dispoziţia lui Vasile Dem. Zamfirescu este cea a unui analitic documentat şi rămâne neschimbată, dar o dată cu volumul al II-lea conceptul privilegiat va fi cel de inconştient - prin referire îndeosebi la trei mari momente: Freud, Jung şi Blaga. Un capitol vast - Antropologia psihanalitică, în care psihanaliza este circumscrisă drept "cea mai radicală şi mai fundamentată dintre orientările hedoniste", deschide volumul ca o punte către cel anterior; un alt capitol, final, Epistemologia psihanalizei, aşteaptă încă pentru o ediţie ulterioară, care ar îngloba monumental cele două părţi.
Capacitatea de sinteză şi de interpretare ce dă substanţă acestei întreprinderi era parcă de mult aşteptată, sau presimţită, dar la drept vorbind neobişnuită ca dimensiuni şi ambiţii pentru experienţa editorială a psihanalistului român, esenţialmente un bun practician (cu excepţia, în ceea ce priveşte prima coordonată, a istoriei din 1994 a nepsihanalistului G. Brătescu); ea este totodată profund nefamiliară tematic filosofiei româneşti (exceptându-l pe Blaga). Cu atât mai mult surprinde vigoarea unei intenţii precum cea a edificării sistematice a unei filosofii a inconştientului. într-o genealogie locală a proiectelor şi a orgoliilor, se face joncţiunea la un nivel superior între două capete de afiş interbelice: mult editata monografie a lui Ion Popescu-Sibiu şi studiul despre Eminescu al doctorului C. Vlad (minus impreciziile entuziaste şi involuntarele imprecaţii ale celui din urmă); căci se conciliază creator şi se sincronizează punctual informaţia cu speculaţia, astfel încât cartea reprezintă un salt solitar, fiind de departe şi probabil pentru multă vreme demersul critic românesc cel mai aplicat şi mai consistent într-un domeniu contemporan de vârf, de o sută de ani aflat într-un trafic intens cu realitatea. Vasile Dem. Zamfirescu, Filosofia inconştientului (vol. II), Editura Trei, 2001, 262 p.
Transhumanţa ideilor între Blaga şi Băncilă
"Bărăganul este o realitate psihică certă", se încredinţează Vasile Băncilă în Spaţiul Bărăganului - volum a cărui alcătuire după notiţe a căzut în sarcina editorului anului 2000, autorul neavând şansa să-şi dezvolte notiţele până la botezul tiparului. Ideea l-a urmărit însă vreme de decenii, primele însemnări recuperate datând încă din 1921.
Replică şi complement al celebrului Spaţiu mioritic, faţă de care comparaţia se interpune irezistibil şi generos (şi, evident, de la un punct, facil), volumul de faţă ţine, în liniile lui fundamentale, la această familiaritate contagioasă. Nu întâmplător Blaga îl va fi calificat călduros pe Băncilă (el însuşi pe jumătate un ardelean) drept primul interpret serios al operei sale; şi nici nu se va fi fermecat degeaba de "Dunărea împărătească", într-o călătorie pe ape la invitaţia şi cu premeditarea prietenului brăilean. Spengler şi Frobenius pot fi întâlniţi, ne argumentează Vasile Băncilă, mai mult sau mai puţin incognito şi pe drumurile prăfuite ale Bărăganului - deşi, paradoxal, într-un sens mai literar.
Pe o asemenea urzeală de împrejurări şi concepte autorul însemnărilor îşi transpune propriile ipoteze de lucru. Pasiunea sa este genuină, proteică şi longevivă. Propensiunii gospodăreşti la sistem el îi opune, cu o mai fluvială vioiciune şi nestatornicie, fragmentul aluvionar. Nu e lipsit de temei să presupunem că forţa risipită a cărţii semnifică nu ratare ori irosire, ci voia firii autorului - chiar peste voia lui. Consecinţele bune ale acestei "strategii" sunt un ton liber asumat, curgător, absenţa salutară a mizanscenei şi transparenţa confortabilă a bibliografiei. Vasile Băncilă, Spaţiul Bărăganului, Editura Muzeul Literaturii Române şi Editura Istros - Muzeul Brăilei, ed. îngrijită de Dora Mezdrea, 2000, 305 p.
O uitare prea manifestă
Un alt brăilean, Sorin Pavel, rămâne un autor în genere necunoscut. Necunoscut, căci uitat. Crud rezultat pentru iniţiatorul a două texte interbelice bulversante, dintre care primul a reuşit să inflameze opinii şi să nască o polifonie a controverselor! Cel care semna în 1928, alături de Petre Pandrea şi de I. Nestor Manifestul "Crinul Alb", iar în 1935, împreună cu Petre Ţuţea, Ioan Crăciunel, Gheorghe Tite, Nicolae Tatu şi Petre Ercuţă Manifestul Revoluţiei Naţionale, a avut o soartă iremediabil grea după instaurarea democraţiei populare. Dar poate cel mai rău este că astăzi nici nu se mai ştie despre existenţa sa.
Este meritul implacabilului îngrijitor de ediţii Marin Diaconu de a fi selectat din Biblioteca Academiei şi din biblioteci personale materialele necesare alcătuirii acestui volum consistent. El cuprinde lucrarea dedicată filosofului Petre Andrei (căruia Pavel i-a fost asistent la universitate), Krinonis sau treptele singurătăţii, cele două manifeste, o lucrare introductivă la teza de doctorat - şi multe altele. Descoperim astfel un autor al sugestiilor, chiar şi în locurile comune ori mai puţin inspirate. Intuiţiile sale desfăşoară în permanenţă un război de gherilă cu cantitatea. Importantă mi se pare însă înaintarea constantă şi erudită a gânditorului către un filon al reflecţiei personale.
Indiferent de scopul (sau de scopurile) pentru care va fi scris, Sorin Pavel s-a plasat de timpuriu la nivelul unei hibernări auctoriale. Cu rare excepţii, el a fost radiat din orice fel de referiri. Mă întreb dacă nu şi refulat. Pe fondul contextului istoric nefavorabil şi al cotaţiei sale modeste la bursa valorilor naţionale, mai contează drept cauză şi narcisismul moştenitorilor spirituali ai epocii atât de violent înfierate de către autor. S-ar putea spune că uitarea în care s-a cufundat este şi ultimul manifest sau ultimul denunţ al lui Sorin Pavel. Sorin Pavel, Krinonis sau treptele singurătăţii, ed. îngrijită de Marin Diaconu, Editura Crater, 2001, 488 p.
Secretul filosofic de stat
Dacă ar fi să se întocmească vreodată o istorie a cărţilor ratate din cauza a ceea ce Jung numea "inflaţie" (în cazul nostru: inflaţie a autorilor), din acea exagerare febrilă a propriilor puteri în stare să compromită ideea, atunci volumul al II-lea al cărţii lui Bogdan Mihai Mandache Filosofia - aventura unui discurs şi-ar găsi o foarte bună utilizare antitetică. în cazul acestei cărţi, proiectul este perfect congruent cu realizarea şi rămâne citeţ şi frapant şi în paginile finale. Simplitatea filigranată a ideii - radiografierea preocupărilor unor filosofi francezi (ori de limbă franceză) ai momentului - şi cea a mijlocului de concretizare - interviul - susţin ca premise elementare şi limpezi, carteziene, dificultăţile şi apriorismele discursive ale celor 18 filosofi abordaţi pe parcursul a cca. 200 de pagini.
îi lipsesc din păcate cărţii, iritant, minime explicaţii cu privire la contextul şi la epoca realizării interviurilor, precum şi asupra motivaţiilor autorului (presupun că ele există într-un volum I la fel de slab difuzat ca şi cel de faţă). Titlul mi se pare de asemeni nemeritat de prost ales, lax şi impersonal, din specia hibridă a caligrafiei pe bonul de casă şi a limbii de lemn.
Chiar şi într-o haină atât de proletară, volumul lui B.M. Mandache funcţionează ca un veritabil buletin de filosofie care aduce la zi cunoştinţele selecte ale cititorului autohton - cu o privire, în linii mari, concentrată şi cuprinzătoare. Asemenea apariţii sunt, nu-i un secret, foarte rare în România. Prezenţa lor contribuie în schimb, ca şi economia de piaţă şi protecţia socială, la - cu o sintagmă la modă - siguranţa naţională (ar fi vorba deci de o "protecţie culturală"). Bogdan Mihai Mandache, Filosofia - aventura unui discurs (vol. II), Editura Cronica, Iaşi, 2000, 191 p.
Misiune dificilă
O dată cu Palimpsestul identităţii româneşti. Reflecţii asupra fundamentelor culturale ale filosofiei, Constantin Aslam îşi recunoaşte o dublă calitate: de istoric al ideilor şi de hermeneut. Sarcina sa se dovedeşte în acest fel şi ea dublă, nefiind oricum uşoară, din varii motive - precum abundenţa lucrărilor consacrate temei ori pasiunile iscate în jurul acesteia.
Deşi s-ar părea că urmează un drum de mult asfaltat, asfixiat şi supus la tot felul de restricţii de circulaţie, autorul Palimpsestului îmi lasă, dimpotrivă, impresia împrospătării unor idei mai vechi printr-altele noi. El îşi stabileşte de altfel obiectul, priorităţile metodologice şi finalităţile cu siguranţa şi responsabilităţile celui care ştie în avans ce are de spus. Ideea directoare a cărţii, evidentă chiar din titlu, este cea a discontinuităţii dintre diferitele etape de emancipare a culturii româneşti - altfel spus, a tentaţiei permanente de a o lua de la capăt. Aslam pare să renunţe prin urmare la obsesia integrativă, de înţeles, dar neputincioasă, care cere ca rezultat o tradiţie unică şi nefisurată.
Autorul se dovedeşte astfel cu adevărat productiv. E de discutat de altfel dacă această detaşare critică nu reprezintă şi singura posibilitate, aparent indirectă, de atingere a scopului înscrierii într-o continuitate mult sperată.
Problematica volumului este prea complexă spre a putea fi sugerată în câteva rînduri. Singura sugestie cu adevărat importantă care poate fi făcută este cea de a deschide volumul cu un creion în mână. Constantin Aslam, Palimpsestul identităţii româneşti. Reflecţii asupra fundamentelor culturale ale filosofiei, Editura Crater, Bucureşti, 2000, 314 p.
