Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Cronica Dramatică:
Morfologia crizelor de Marina Constantinescu


Acum mai bine de şapte ani, ideea lui Voicu Rădescu, un ilustru anonim, de a face teatru într-un bar din subsolul Grupului de Dialog Social de pe Calea Victoriei mi s-a părut o vorbă în vînt. Vorba lui Bob Dylan. Una din ideile ce vin şi pleacă sau se consumă într-o poveste: ce-ar fi dac-ar fi. Mi-a plăcut, însă, visul lui, şi am acceptat, întru începuturi, să visăm împreună. Să ne închipuim că acolo, la Green Hours, se poate naşte fenomenul under-ground, că acolo vor coborî artişti importanţi, din toate generaţiile, ca să-şi împrospăteze instrumentele, ca să testeze altfel de contact cu spaţiul, cu spectatorii, ca să caute în ei înşişi, cu un soi de dezinhibiţie, forme şi fonduri în care să-şi exprime momentul, revolta, binele, sinele. Începutul a însemnat un one-whomen-show cu Maia Morgenstern, acompaniată de Dorina Crişan Rusu şi altul, cu Coca Bloos. Am fost, atunci, aproape de frămîntarea tuturor, de repetiţii, de zbucium, de îndoieli. Nu m-am gîndit că drumul va fi lung, că va dinamiza Bucureştiul teatral, că-l va cuceri. Ce mă urmăreşte, ca senzaţie, este zîmbetul protector al lui Voicu Rădescu, astăzi un manager cu morgă. Un zîmbet care degaja linişte într-o imensitate de zgomote. Cred că fenomenul de la Teatrul de Luni, cum s-a numit locul, ar fi trebuit să se dezvolte ca un semn al normalităţii. Ca un semn al căutării, al alimentării artiştilor cu energii proaspete, fără ostentaţie, fără tam-tam, fără iluzia că se naşte teatru mare. Sînt exerciţii, însă, extrem de utile pentru orice artist. Diminuarea anvergurii teatrului de la �suprafaţă� a determinat supralicitarea acestui spaţiu, investirea lui cu atribute mai mari decît cele pe care şi le-a dorit şi asumat de la început. Tendinţa de coagulare şi de formulare a normalităţii, generată de Voicu Rădescu, atît de necesară, a căpătat etichetări diverse, a ajuns să fie investită cu atribute ce o îndepărtează de funcţia ei simplă şi esenţială. Există acest reflex de a minimaliza sau, dimpotrivă, de a gonfla normalitatea. Ca în patul lui Procust. Să o aducem neapărat la dimensiunile dorite de noi. Calmul lui Rădescu, instinctul lui menţin Teatrul de Luni în coordonatele celor ce provoacă ca spectacolul să fie şi o poveste pe care să o înghiţim dintr-o dată cu un pahar de gin tonic. Şi să-i simţim aciditatea pe drum.

Poate voi reveni cîndva pe această temă.

Într-o seară am coborît, iarăşi, la Green. M-a interesat de data asta să văd o altă ipostază a regizorului tînăr Alexandru Berceanu, absolvent de doi ani al U.N.A.T.C., Secţia regie-teatru. Un tînăr preocupat de profesiune, de cărţi şi de citit, de tradus, de generaţia lui strînsă şi în jurul proiectului, al cărui membru fondator este, DramaAcum. Radu Apostol, Gianina Cărbunariu, Alexandra Badea, Ana Mărgineanu, Alexandru Berceanu sînt cîteva nume care m-au atras încă de la examenele din primii ani de şcoală. Se vedea în opţiunile lor o frămîntare reală, şi nu mimată, un spirit individual dar şi de echipă care mustea o nevoie acută şi adevărată de exprimare. De fapt, asta mi-a plăcut cel mai mult, şi în spectacolele lor mai puţin împlinite: că sînt adevăraţi. Alexandru Berceanu a tradus acum un text al unui tip, pe numele lui Frederick Stroppel, probabil american, probabil şi dramaturg, n-am găsit referinţe utilizabile despre el, sub titlul Preludiu prelungit. Un text foarte bun, după gustul meu. Acut, dramatic, cu o tensiune bine structurată, un text amar despre cuplu, despre morfologia crizelor ce angoasează relaţia în doi. O relaţie atît de fragilă, de vulnerabilă, de tainică. Dezechilibrul interior, al indivizilor, se transmite cuplului şi, apoi, societăţii. De regulă, cei doi renunţă să lupte. Este timpul abdicării în vremurile secolului nostru. De aceea, este şi mai incitantă soluţia pe care doi tineri o găsesc şi o pun în aplicare într-o seară, ca pe o încă tentativă de a-şi salva căsnicia. Ineditul şi umorul scot la iveală, în mod plenar, criza. Şi cu ajutorul unui terţ, un amic pămpălău, aflat din întîmplare în acelaşi loc şi în aceeaşi noapte cu ei. Pericolul prezenţei unui al treilea face ca povestea reală să izbucnească, să iasă din matcă. Tînărul Alexandru Berceanu este acompaniat în această propunere, arzătoare la ordinea zilei, de trei actori, deja cunoscuţi, cu lucruri importante făcute la Bulandra sau aiurea. Inclusiv la Green, în spectacolul regizat de Florin Piersic jr., Zi că-i bine, primul pe care l-a făcut şi care a atras imediat atenţia (Gala Tînărului Actor etc.). Este vorba despre Andreea Bibiri, Şerban Pavlu şi Gheorghe Ifrim. De fapt, seara de la Green este compusă din cele două spectacole-coupé, două poveşti diferite, spuse şi jucate altfel, despre criza de identitate a individului şi a cuplului în societatea de consum, devoratoare, în care abia supravieţuim. Ce mi se pare important pentru Alexandru Berceanu este faptul că a înţeles mecanismul din acest spaţiu. Miza este povestea şi apoi carisma actorilor. Fără alte farafastîcuri. Ceea ce se şi recomandă a fi văzut.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara