Filoanele literaturii noastre fantastice, mai bogate şi mai ramificate decât le credeau marii noştri critici interbelici, de la E. Lovinescu la G. Călinescu, au fost obturate după 1948, când s-a pornit tăvălugul dogmatic. Abaterile de la realism (citeşte: de la realismul socialist) erau socotite delicte ideologice şi atrăgeau asupra comiţătorilor sancţiuni.
Până să se ajungă aici, apăruse însă la Editura Fundaţiilor Regale, în 1946, volumul de povestiri fantastice Omul şi umbra al puţin cunoscutului, azi, Oscar Lemnaru. Este singura carte tipărită de acest prozator neproductiv, şlefuitor la nesfârşit al expresiei, autor şi al unui roman rămas neterminat (Adonis hâdul), al unei piese niciodată jucate, manifestat şi în eseistică. Era reputat în mediile literare mai ales pentru vorbele lui de spirit, neîntrecut compunător de calambururi la cafenea. După război s-a îndeletnicit cu traducerile, înzestrându-ne, printe altele, cu versiunile româneşti ale unor romane masive precum Germinal şi Jean-Christophe.
L-am cunoscut şi eu pe Oscar Lemnaru, în ultima lui perioadă, când putea fi întâlnit seara la restaurantul Casei Scriitorilor, pe vremea legendarei doamne Candrea, de obicei în compania lui N. Carandino şi Eugen Jebeleanu. Puţin la trup, cu părul de un alb absolut, părea cel mai bătrân dintre ei, deşi nu era. Când a murit, în 1968, abia împlinise 61 de ani.
Auzisem de cartea lui Omul şi umbra dar nu izbutisem să mi-o procur. Aş fi vrut s-o citesc îndemnat şi de faptul că, în climatul micii liberalizări de la mijlocul deceniului şapte, se experimenta febril tocmai în zona fantasticului redescoperit, a oniricului. N-am putut totuşi să citesc cartea decât în 1975, când apărea în ediţie postumă la "Dacia", în colecţia "Restituiri", sub îngrijirea şi cu prefaţa lui Mircea Braga. Între timp a devenit şi aceasta o piesă rară. *)
La apariţia primei ediţii au scris despre ea G. Călinescu în "Naţiunea" şi Şerban Cioculescu în "Revista Fundaţiilor Regale". Primul era mai degrabă reticent, nuvelele părându-i-se "dacă nu complet satisfăcătoare, în orice caz interesante". Aprecia "registrul de teme destul de bogat, dovedind meditaţia psihologică şi filozofică, ingeniozitate şi câteodată fantezie". Celălalt critic era mai decis în elogii şi considera că volumul contribuie la "îmbogăţirea sectorului fantastic al literaturii noastre epice". Peste ani, în studiul său amplu consacrat prozei fantastice româneşti, din 1975, Sergiu Pavel Dan argumentează în acelaşi sens, raportându-se de mai multe ori la Oscar Lemnaru şi în special atunci când discută despre "fabulosul feeric" şi despre "fantasticul "voinţei de mister"".
Nota proprie a speciei de fantastic cultivate de Oscar Lemnaru o aflăm, cum s-a observat, în reducerea prezenţei epicului şi deschiderea către jocurile gândirii care pot lua, câteodată, cele mai ciudate înfăţişări. Pe bună dreptate vorbea Mircea Braga, în prefaţa ediţiei din 1975 a cărţii lui Oscar Lemnaru, despre acel "straniu al gândirii care este paradoxul" şi adăuga că "ruptura fantastică" are loc în povestirile lui Lemnaru totdeauna în planul ideilor. Acolo se produce distorsiunea, dislocarea firescului, acolo apare acea spărtură prin care năvăleşte în naraţiune fantasticul. De altfel, toate povestirile din Omul şi umbra sunt centrate pe o idee şi urmăresc ducerea la capăt a unei demonstraţii. Le putem socoti şi fabule pentru că toate au un tâlc, o morală mai mult sau mai puţin vizibilă.
"Omul care şi-a pierdut tristeţea", povestirea cu cel mai mult epic, este o naraţiune filozofică, trimiţând explicit la nuvela lui Chamisso şi la mitul lui Faust, cu deosebirea că altul decât acolo este aici obiectul tranzacţiei cu diavolul. Acesta îi oferă funcţionarului de stat Ulrich ceva ce îi lipseşte, avere şi veselie, în schimbul a ceva ce-i prisoseşte, tristeţea, căci Ulrich "era omul cel mai trist din oraş". Propunerea Necuratului este făcută în termeni uzuali de contract: "În schimbul veseliei, humorului, râsului şi al bucuriei, pe care i le dau eu, Satana, imperatorul întunericului, Ulrich îmi dă mie, pentru totdeauna, uriaşa sa tristeţe. Recunoaştem prin acest act că ne despărţim conştienţi de bunurile noastre pe care anumite necesităţi ne silesc să le schimbăm. Semnat azi 13 sept. 19... în dublu exemplar". Ulrich acceptă târgul propus de Satana dar aurul obţinut astfel îi jupoaie degetele când îl atinge, iar veselia îl ucide de-a dreptul, nefericitul sufocându-se într-un acces de râs. Piere "sfâşiat de ghearele unei exuberanţe care nu încape în trupul unui singur om". Morala ar fi aceea că cine îşi vinde tristeţea îşi vinde şi înţelepciunea, tristeţea fiind "nedeslipită de înţelept, ca o umbră de trup".
Nu toate povestirile din Omul şi umbra au însă aspect de parabolă, ca aceasta, axată cum este pe o simbolistică morală atât de transparentă. Cele mai multe dau întâietate enigmei, întâmplării ciudate, neverosimile, acelor experienţe şocante care vorbesc despre faptul că există o esenţă secretă a lumii concrete, o a doua natură a lucrurilor, dezvăluită uneori în revelări care contrariază logica şi banalul bun-simţ.
Este frecventă în povestiri postura personajului care se autodistruge încercând să dezlege enigmele, atras pe o pantă fatală de tentaţia elucidării.
Cineva, un singuratic, se priveşte douăzeci de ani în oglindă, "singurul tovarăş, magicul său refugiu", şi ajunge, printr-un "fenomen de transfuzie", să dea viaţă imaginii reflectate, pierzând-o în schimb pe a sa. ("Ochii reflectaţi"). La fel i se întâmplă păzitorului ceasornicului din turn, a cărui inimă ajunge să bată, iarăşi printr-un proces de transfuzie, de substituire, în acelaşi ritm cu bătaia orologiului de care se îngrijeşte de-o viaţă, iar când mecanismul acestuia se defectează şi acele se opresc din învârtit omul moare ("Ceasornicul din turn"). Melidis, alt personaj, îl omoară în duel pe Moar şi, reconstituind scena, după treizeci de ani, se aşează în locul unde căzuse de glonţ adversarul său. Moare la rândul său de un glonţ care-l ţinteşte în inimă din trecut. ("Ochii Fugitei"). Crookes, savantul preocupat de "enigma luminii şi a întunericului", crede că a reuşit să contruiască o maşină producătoare de întuneric, intră în ea şi moare. ("Triumful lui Crookes"). Alt savant, domnul Bronislav, cercetează cu pasiune "problema persistenţei imaginii într-un ochi mort", ajungând la concluzia că numai o emoţie extraordinară resimţită în clipa morţii ar putea determina imprimarea imaginii. Ca subiect al experienţei îl alege pe asistentul său, "tânărul prieten", pe care-l sugrumă apucându-l din spate şi întorcându-l cu faţa spre oglindă astfel încât acela să-l vadă pe gâtuitor şi să aibă astfel şocul surprizei ("Ochiul de mort"). Alt personaj, vizitat de hoţi nu dă alarma, curios de propria reacţie în clipa în care va fi ucis. ("Curiozitatea"). În "Omul şi umbra", povestirea titulară, din nou un caz straniu de transfer de însuşiri. Trupul eroului se dematerializează în timp ce umbra sa dobândeşte consistenţă, carnaţie, astfel că este omorât de piatra căzută pe locul unde "umbra îi contura capul". După o viaţă tumultoasă petrecută pe mări, aventurierul Iani e obsedat de întrebarea "ce e dincolo?". Organizează şedinţe de spiritism cu familia, cu prietenii şi după douăzeci de ani de "sfat nocturn cu stafiile" tot nu e lămurit. Moare de moarte bună sau se sinucide, nu e limpede, dar lasă, în orice caz, o scrisoare în care le cere celor rămaşi în viaţă să continue şedinţele şi să-i invoce spiritul spre a le spune, în sfârşit în cunoştinţă de cauză, ce a aflat. Răspunsul său de dincolo nu lămureşte însă nimic, consemnând un eşec al cunoaşterii: "Nici acum nu ştiu" ("Nici acum").
Povestirea este irizată de umor, ca şi altele din Omul şi umbra, de o factură ce pune în evidenţă plăcerea de a şarja a lui Oscar Lemnaru şi atitudinea lui detaşată, lucidă, s-ar putea spune, şi uneori amuzată, în contact cu misterele. De fapt nici nu este vorba peste tot de mistere, ci de exorbitanţa unor comportări care sunt, în unele cazuri, expresii extreme ale patologicului. Doctorul Bronislav, obsedatul de problema persistenţei ultimei imagini pe retina celor care mor, e fără îndoială nebun, comiţând un omor din pură curiozitate ştiinţifică. Încă mai ciudat este cazul nebunului care simulează zece ani normalitatea ("Puterea prefăcătoriei"). Evadat din ospiciu se preface că este perfect teafăr la minte şi o face atât de bine încât este primit să studieze medicina. Obţine bune rezultate, devine medic psihiatru şi ajunge să profeseze chiar în ospiciul unde fusese cu zece ani înainte pacient şi de unde evadase. Hazul este că, medic fiind, simulantul normalităţii se va ocupa, cu mare competenţă, desigur, de depistarea simulanţilor.
Dezechilibrările psihice se află şi în alte povestiri la originea comportamentelor bizare ale personajelor, le explică, până la un punct, manifestarea, menţinându-ne într-un spaţiu al verosimilului, al realităţii posibile, după care suntem însă proiectaţi brusc în ireal sau în absurd. Yorik (nici o legătură cu personajul shakespearean) suferă de amnezie în urma unei operaţii pe creier, a uitat vechile experienţe, printre care şi pe aceea a comportării faţă de imaginea proprie reflectată în oglindă. Se lipeşte de luciul sticlei, ar vrea să treacă prin ea dincolo, de fapt către el însuşi, acţionat de un impuls al căutării simbolice de sine ("Tovarăşul lui Yorik").
Sunt deci comportamente şi întâmplări bizare în privinţa cărora ni se furnizează o motivaţie, cum ar fi, în cazul de mai sus, amnezia eroului, dar alteori nu ni se explică nimic, lăsaţi fiind să ne zbatem în plasa enigmaticului pur. Un deţinut pe viaţă crede a auzi, vreme de şaptesprezece ani, bătăi cu un anume sens în peretele celulei învecinate şi, călăuzit de ele, alcătuieşte cu migală planul unei evadări care îi şi reuşeşte. De fapt însă în celula de alături nu fusese niciodată nimeni. ("Amăgirea"). O "iluzie utilă", spune despre acest caz, glumind, G. Călinescu. Un final deschis, în orice caz, tuturor supoziţiilor.
Fapt este că povestirile fantastice ale lui Oscar Lemnaru se întemeiază mai mult decât pe fantezie pe umor şi ingeniozitate. Prozatorul nu este un imaginativ ci un combinativ, un constructor lucid de enigme, procedând cu o rafinată artă deprinsă de la maeştrii genului şi în primul rând de la Edgar Poe. Între creatorii români de literatură fantastică ocupă o poziţie singulară.
*) Scrisesem acest articol cînd am aflat că Editura Alfa a reeditat, în 2000, ediţia lui Mircea Braga. Între cronicile lăsate la redacţie de regretatul nostru colaborator Z. Ornea se afla şi una consacrată acestei ediţii. O vom publica în curând.
