Spuneam în articolul anterior din această serie că în primii trei ani postbelici libertatea scrisului încă nu fusese lichidată în România, drept care au şi apărut, în scurtul interval, câteva opere epice de indiscutabil interes, meritând să fie readuse în atenţie. Aşa este, dar trebuie să mai spun că aceste opere, chiar dacă au apucat să apară, mai toate au avut parte de un început de carieră accidentat, în împrejurări care prevesteau lăsarea în curând a nopţii dogmatice. Am văzut ce s-a întâmplat cu Blocada, romanul lui Pavel Chihaia. Primit cu ostilitate de critica marxizantă, după cum autorul depune mărturie, a fost retras din librării şi dat la topit. Acest fapt se petrecea la începutul anului sumbru 1948.
Mai înainte, în 1946, avusese loc alt incident, ca să vorbim eufemistic, la apariţia romanului Frunzele nu mai sunt aceleaşi de Mihail Villara. Atunci nu fusese în cauză propriu-zis cartea, ci identitatea autorului.
Mihail Villara era numele literar al lui Mihail Fărcăşanu, şeful organizaţiei liberale de tineret, lucru ştiut în acel moment numai de patru persoane, după cum vom afla mai târziu de la una din ele, Virgil Ierunca (v. vol. Subiect şi Predicat, Humanitas, 1993). Secretul fusese bine păstrat pentru că Mihail Fărcăşanu era deja, în momentul apariţiei cărţii, un proscris politic, un om care trăia ascuns şi care peste puţină vreme va reuşi să evadeze din ţară. Lider extrem de activ, până atunci, al opoziţiei anticomuniste, popular printre tineri, publicist de anvergură, director al oficiosului liberal "Viitorul", Fărcăşanu fusese implicat de autorităţi în aşa-zisul proces al "sumanelor negre". Era taxat drept "duşman al poporului", cea mai grea învinuire ce i se putea aduce cuiva în epocă, expunându-l şi celei mai grele puniţiuni, adică exterminării fizice, la care comuniştii instigau public. Virgil Ierunca îşi aminteşte: "Şi într-o zi m-am pomenit citind pe zidurile Bucureştiului, ba chiar lipite în capul şi în coada tramvaielor, afişe pe care sta scris: "Moarte duşmanului poporului Mihai Fărcăşanu!"".
Nu întâmplător m-am referit la mărturia lui Virgil Ierunca. A fost unul dintre protagoniştii "incidentului" creat la apariţia cărţii lui Mihail Villara despre care, cum spuneam, numai el şi încă trei persoane ştiau că fusese scrisă de Mihail Fărcăşanu, "duşmanul poporului" intrat în clandestinitate. Până una alta, un juriu al Editurii Cultura Naţională conferă cărţii semnate Mihail Villara premiul pentru roman, iar Pompiliu Constantinescu îi consacră la radio un comentariu elogios, difuzat în ziua de 4 mai 1946. Probabil că este ultima cronică redactată de critic, care peste cinci zile murea în urma unui infarct. Redactor la "Lumea" lui G. Călinescu, Virgil Ierunca reuşeşte să introducă în revistă un comentariu la Frunzele nu mai sunt aceleaşi, o cronică în care saluta ivirea din necunoscut a unui mare scriitor ("Un mare scriitor: Mihail Villara"). Atât că între timp se aflase cine era noul mare scriitor descoperit de Virgil Ierunca şi scandalul, izbucnit a doua zi după apariţia cronicii, fu imens. Una din urmări: cu tot militantismul ei "progresist", publicaţia condusă de G. Călinescu a fost interzisă. La fel se întâmplă, bineînţeles, şi cu romanul. Mai târziu, după perioada dogmatică, se va mai vorbi când şi când despre el, fără a se face însă trimitere la identitatea reală a autorului, devenit unul din liderii exilului nostru politic, apropiat al generalului Rădescu, director o vreme al departamentului românesc de la Free Europe. În volumul 5 al Scrierilor lui Pompiliu Constantinescu, din 1971, este inclusă cronica acestuia la Frunzele nu mai sunt aceleaşi, dată ca articol inedit al criticului cum şi rămăsese, fiind vorba despre un text numai citit la radio.
În 1997, aşadar după 51 de ani de la prima publicare, este reeditat romanul lui Mihail Villara la Editura Fundaţiei Culturale Române, cu un substanţial studiu introductiv de Adrian Anghelescu, însoţit de un bogat şi extrem de util tabel cronologic al aceluiaşi. De acolo am şi luat unele informaţii folosite mai sus.
Născut în 1907, adică în acelaşi an cu Mircea Eliade şi Mihail Sebastian, Mihail Villara, manifestat mai târziu decât ei cu aproape două decenii, face parte nu doar biologic din aceeaşi generaţie literară cu ei. Sunt preocupări, teme, situaţii umane şi atitudini sufleteşti care leagă singurul său roman de literatura scriitorilor amintiţi, ca şi de a altora pe care Pompiliu Constantinescu, în cronica la Frunzele nu mai sunt aceleaşi, o aşază sub semnul noului romantism european de după primul război mondial. Criticul vorbeşte acolo despre "primatul autenticităţii", despre "ruperea limitelor raţiunii", despre "goana mistică după felurite trăiri", despre "vitalismul frenetic, agonismul şi experienţialismul cel mai divers", trăsături neoromantice prezente la exponenţii generaţiei "care singură s-a numit de la 1928" şi care ajung, "ca o mărturie întârziată a aceleiaşi perioade", şi în romanul lui Mihail Villara apărut în 1946. Este drept că acţiunea lui, menţionează criticul, se desfăşoară în anii anteriori izbucnirii războiului al doilea mondial.
În studiul introductiv la ediţia din 1997, Adrian Anghelescu distinge la rândul lui câteva elemente de afinitate literară, puse în evidenţă de romanul lui Villara, printre care şi aceea cu Mateiu Caragiale. Nu doar cu Mateiu Caragiale autorul Crailor, ci şi cu autorul scrisorilor către amicul N.A. Boicescu, tânărul dandy agitat de "frenezii dionisiace", căutător de "senzaţii rare" şi de "ponturi" pe malurile Spreei, ca şi eroul din Frunzele nu mai sunt aceleaşi. Aceste raportări la alţi autori şi la alte opere nu indică vreo dependenţă de modele a cărţii lui Mihail Villara. O circumscriu numai unui curent mai larg de experienţe artistice şi existenţiale de care nu a fost ruptă.
Nu ştiu dacă Mihail Villara/ Mihail Fărcăşanu a trecut vreodată pe la Sburătorul, cum ar fi putut s-o facă în deceniul al patrulea, dar avem motive să credem că romanul său s-ar fi bucurat de o bună primire în cenaclul lovinescian. L-ar fi satisfăcut, putem presupune, pe E. Lovinescu, cel puţin din punctul de vedere al orientării generale. Se înscria pe linia acelui proces pe care criticul l-a încurajat totdeauna, urmărind intelectualizarea romanului nostru şi scoaterea lui decisivă din ruralism. În direcţia aceasta romanul lui Villara mergea foarte departe, căci plonja fără urmă de inhibiţie în ambianţa unor mari oraşe europene, a Londrei şi a Berlinului anilor '30-'40, cu naturaleţe deplină şi perfectă familiarizare. Era una din cărţile care se smulgeau îndrăzneţ din autohtonie, din localismul nu o dată paralizant.
Am spus deja unele lucruri, indirect, despre eroul cărţii lui Villara, când am vorbit despre afinităţile cu lumea eroilor mateini şi cu Mateiu Caragiale însuşi, astfel cum ne apare el ca personaj din corespondenţa de tinereţe cu N.A. Boicescu. Un juisor, un tânăr dedicat cu frenezie experienţelor amoroase, voluptăţilor cărnii, schimbând zeci şi zeci de partenere, de fapt neschimbându-le totdeauna pentru că le frecventează şi concomitent, practicând un libertinaj care îi refuză femeii "grimasa tragică" şi aspiraţia la "un stagiu de constanţă". A găsit şi un verb pentru a denumi felul în care procedează: a casanoviza. "Femeile în general sunt pentru grimasa tragică, pentru cuvântul "totdeauna" şi stagiu de constanţă. Eu sunt însă pentru arderea etapelor şi pentru tonul de badinaj superficial. Iubirea serioasă şi convinsă m-ar încătuşa, luându-mi voluptatea de a dormi singur. Vreau să fiu liber printre femei ca în apa sărată a mării unde înot cât vreau şi ies când vreau. S-ar putea totuşi să vină furtuna. Până atunci să casanovizăm".
Adeptul filozofiei lui Casanova (o filozofie pusă în practică!) ne apare drept cinic, individualist şi egoist, nepăsător de ce va fi mâine ("Mâine nu exista pentru noi. Trăiam într-o necontenită prezenţă"), sarcastic, bântuit de accese de mizantropie. Ce îl deprimă mai mult este "raritatea tipului uman reuşit". Cuceritor în serie de femei, pe o scară de variaţie ameţitoare, este totuşi, în alte planuri, şi mai ales în planul social, un adept al pasivismului ("acumularea de pasivităţi"), preferând "sinecura" şi "viaţa de margine" (boema), ca garanţii mai sigure ale libertăţii decât cariera şi avuţiile inşilor "plini de grăsime interioară".
În spirit gidian, eroul, ca şi companionii săi de boemă, londoneză şi berlineză, pun preţ pe experienţele dezinhibatoare, pe decomprimarea instinctelor şi pe trăirea mereu la limita "crizei". Punerea lor în paralel cu "huliganii" lui Mircea Eliade nu este lipsită de relevanţă. Aceia cultivau "experienţa huliganică", un mod al afirmării viguroase, virile, "creatoare" pentru faptul că înlătura ideile primite, prejudecăţile inerţiale despre respectarea normelor instaurate în numele bunului simţ. Sunt anarhici şi absolutizanţi, eroii eliadeşti, pentru că nu vor să lase nimic în picioare, nici o construcţie, socială, morală sau estetică.
Eroii lui Villara sunt oarecum altfel. Se lasă şi ei purtaţi de instincte, sunt şi ei agitaţi de revolte, dar preţuiesc valorile artei, ei înşişi artişti, literaţi. Kusper e "pianist rafinat", iar John, personajul povestitor, "îl citeşte pe Thucydide în original". Numai arta le putea da "senzaţia reînvierii morale", iar în Berlinul nazificat sunt izbiţi de "prostul gust violent, caracteristic masselor" şi indignaţi de măsura suprimării prin circulară a criticii de artă.
Am vorbit până acum despre eroul cărţii lui Mihail Villara în termeni care nu pot, totuşi, să-l individualizeze. Hedonist, estet, egolatru, uneori cinic, cuceritor performant de femei, cine este el la urma urmei? Ca date de identitate civilă mai mult nu aflăm decât că răspunde (femeilor) la apelativul John, că a împlinit 30 de ani, vârstă la care deja simte "rarefierea rezervelor de viaţă", că este balcanic şi, poate, român. Spun poate pentru că puţine sunt în roman elementele care să-i ateste românitatea, nici unul explicit, ci numai câteva trimiteri la întâmplări în care apar români şi mai ales la unele escapade bahice de culoare românească, petrecute însă în decor parizian, în compania unor Lupu şi Mânzu, începute pe la 7 seara la "Greci", unde se mânca "viţel de la rinichi" şi se bea "vinişor" şi sfârşite în zori cu ciorbă de burtă în hale (în halele Parisului!). Pare un itinerar din Craii desfăşurat însă în alt spaţiu decât cel matein, adică bucureştean. Altfel, John se prezintă odată unei femei drept francez, redactor la "Figaro", detaliu lipsit totuşi de importanţă în mediile cosmopolite prin care trece, la Londra sau la Berlin. La Londra frecventează lumea literar-artistică, dar şi pe cea politică, acceptând să redacteze cuvântările unui politician, nu din convingere, ci din nevoie materială. Putea astfel să se dedice în linişte, în timpul ce-i rămânea, lecturilor din Platon şi, bineînţeles, aventurilor cu femei. La Berlin scrie "o istorie socială a revoluţiei germane", frecventând asiduu biblioteca publică unde îl putea întâlni zilnic, ca cititor disciplinat, pe Oswald Spengler, loc de reculegere şi de studiu, dar şi de întâlniri galante cu Wilhelmina, cu Margotte, cu Katia, cu Johanna, cu Ria, cu Mio, cu Suzanne, cu Minuşka, cu Leni, cu Hermiona, cu Luiza şi cu încă alte domnişoare studioase care cad pradă farmecului său masculin. Şirul e încheiat de Soledad, de firava şi docila Soledad, evreica spaniolă "visătoare şi palidă", debusolată şi devitalizată, care poate tocmai pentru că este astfel izbuteşte să-i înfrângă cinismul, să-i înduplece "ultimele egoisme". Iubirea, iubirea şi compasiunea îi încolţesc întâia oară în suflet lui John, întâia şi ultima oară, pentru că Soledad moare în urma operaţiei de avort, aducând, odată cu sfârşitul ei, şi sfârşitul romanului.
Tonalitatea jovial-cinică a celor mai multe pagini din carte, susţinută de verva ironică şi autoironică a personajului, care observă lucid ce se întâmplă în jurul său şi cu sine, devine dramatică în final, când moartea singurei femei iubite pune capăt experienţelor tumultuoase ale tinereţii. Intrase în alt anotimp, sufletesc şi moral, astfel cum îl avertizează Soledad chiar înainte să moară: "- Vai, cum s-a schimbat totul John, - şopteşte ea. Frunzele nu mai sunt aceleaşi".
Debut "remarcabil din toate punctele de vedere", spusese Pompiliu Constantinescu, neurmat, din păcate, şi de alte opere. În emigraţie Mihail Fărcăşanu, decepţionat de evoluţia politică de după război, treptat s-a însingurat închizându-se în sine. Ar fi fost de aşteptat, în aceste condiţii, să se întoarcă la literatură, un fapt care însă nu s-a petrecut, după cât avem ştiinţă până acum. Murind în 1987, era timp destul pentru a ieşi la lumină vreun manuscris literar tăinuit, uitat, rătăcit al lui Mihail Villara. Surprizele nu pot fi excluse, dar până se vor ivi el rămâne în literatura noastră ca autor al unei singure cărţi. (Nu punem desigur la socoteală eseistica social-politică semnată Mihail Fărcăşanu). Cazuri asemănătoare au mai fost în epocă, după cum vom vedea.
