Mi-am propus să readuc în atenţie, în mai multe articole, câteva opere epice apărute în intervalul 1945-1948, adică în acei ani de început ai literaturii noastre postbelice în care libertatea scrisului nu fusese încă lichidată. Mai existau publicaţii independente, editori particulari, mai funcţiona încă instituţia Fundaţiilor Regale, cu editura şi revista, cu premiile acordate scriitorilor tineri (pentru poezie, în acei ani, unor C. Tonegaru, Mihail Crama, Geo Dumitrescu), într-un climat de viaţă intelectuală convulsionat, ce e drept, căci răsfrângea situaţia din epocă, totuşi suportabil. Aceasta până la abdicarea silită a Regelui, din decembrie 1947, după care toate s-au schimbat. Pamfletul de tristă faimă al lui Sorin Toma, "Poezia putrefacţiei şi putrefacţia poeziei", de la începutul lui 1948, a dat semnalul unui proces distrugător ce ar putea fi socotit prima revoluţie culturală din România, de inspiraţie sovietică, a doua, de inspiraţie chineză, fiind aceea din 1971, declanşată de tezele din iulie ale lui N. Ceauşescu.
Până atunci fuseseră însă, îndată după război, trei ani de relativă normalitate pentru literatură, perpetuând, după cât se părea, atmosfera antebelică. Manifestarea grupării suprarealiştilor târzii (Virgil Teodorescu, Gherasim Luca, Paul Păun, Gellu Naum), cu oarecare ecou european, ca şi a grupării albatrosiştilor (Geo Dumitrescu, Dinu Pillat, Ben Corlaciu, V. Ierunca) prelungeau spiritul insurgent al avangardei. În critică şi eseistică, apariţiile cele mai semnificative aparţin directivei estetice promovate de generaţia a treia postmaioresciană, în continuare activă. G. Călinescu publică în 1945 Compendiul anunţat la apariţia Istoriei celei mari, iar în 1946 Impresii asupra literaturii spaniole. Şerban Cioculescu tipăreşte în 1945 studiul despre D. Anghel şi în 1946 Introducere în poezia lui Tudor Arghezi. Tot în 1946 Tudor Vianu publică eseul Transformările ideii de om.
În context, proza înregistrează şi ea câteva interesante apariţii dintre care măcar unele, este de presupus, ar fi avut un anumit răsunet în desfăşurările literare postbelice. Aceasta dacă nu s-ar fi produs seismul proletcultist. Aşa însă au fost îngropate în uitare pentru decenii. Blocada de Pavel Chihaia, Frunzele nu mai sunt aceleaşi de Mihail Villara, Moartea cotidiană de Dinu Pillat, Zilele nu se întorc niciodată de Sorana Gurian, Omul şi umbra de Oscar Lemnaru, Euridice de Petru Dumitriu sunt cărţi despre care până în 1990 aproape că nu s-a vorbit. Iar cât priveşte Ferestre zidite de Alexandru Vona, ea a existat până în 1993 numai în manuscris. Doar Întâlnirea din Pământuri a lui Marin Preda, apărută în 1948, umbrită o vreme de scrierile proletcultiste ale autorului însuşi, şi-a normalizat relativ repede statutul, datorită impunerii lui Marin Preda, după Moromeţii, ca figură de prim-ordin a lumii noastre literare, poziţie acceptată şi oficial.
Elanul recuperator postdecembrist a condus, în anii '90-'91, la o sumă de reeditări ale acestor scrieri ca şi pierdute, cu ecouri mai mici sau mai mari, stinse totuşi prea repede. Căci tot repede s-a instalat şi dezinteresarea generală de literatură, sub presiunea evenimentelor politice acaparante. Să admitem că de atunci lucrurile s-au mai schimbat.
Readucerea aici în discuţie a cărţilor amintite, ca şi a altora din acelaşi lot, doreşte să se înscrie în acţiunea largă de restituiri întreprinsă de critica noastră în ultimii ani. Sau de revizuiri, spre a folosi termenul aflat azi pe buzele tuturor, trăind în fapt a doua lui mare carieră, după aceea din vremea când l-a pus în circulaţie E. Lovinescu.
*
Voi începe seria prezentelor restituiri (revizuiri) cu masivul roman Blocada al lui Pavel Chihaia, publicat în 1947 şi republicat în 1991, la Dacia, într-o ediţie desfigurată, din păcate, de mulţimea greşelilor de tipar. Lectura mea a beneficiat de îndreptările făcute de autor pe exemplarul pe care mi l-a oferit.*)
Blocada a fost aşadar urmărită de un destin vitreg şi după 1989. Despre ce s-a întâmplat cu ea la puţin timp după prima apariţie, aflăm dintr-o scrisoare a lui Chihaia adresată, în 1991, lui I. Negoiţescu: "La începutul anului 1948 - când a avut loc înfeudarea sovietică definitivă a României - au apărut despre Blocada câteva cronici puţin convingătoare şi două atacuri marxizante, ale lui B. Elvin şi Al.I. Ştefănescu, care reproşau lipsa de "combativitate" a cărţii, absenţa ideologiei în serviciul căreia se aflau aceşti critici. Cei de la editură mi-au comunicat apoi că Blocada fusese retrasă din librării şi topită, împreună cu alte lucrări considerate indezirabile de către nomenclatura comunistă".
Adevărul este că romanul lui Pavel Chihaia nu promovează o ideologie, ceea ce nu este însă, literar vorbind, un cusur şi un motiv de reproş ci un merit. Modul autorului de a vedea lumea, filosofia lui morală sunt elemente încorporate viziunii epice.
Debutul noului romancier era girat în 1947 de prefaţa neconvenţională a lui Petru Comarnescu. Acesta cunoştea scrierile anterioare ale lui Chihaia, două piese de teatru dintre care una, La farmecul nopţii, fusese distinsă cu Premiul scriitorilor tineri al Fundaţiilor Regale. Prefaţa era neconvenţională pentru că nu era doar elogioasă şi încurajatoare ci şi analitică, semnalând, pe de o parte, ceea ce lui Comarnescu i se păreau a fi, în romanul tânărului de 25 de ani, "momente de intens dramatism", "configurări de mare portretistică", "acţiune socială pasionantă", iar pe de altă parte inabilităţile de construcţie, neverosimilul unor întâmplări, abrupteţea schimbării sufleteşti a unor personaje. O însuşire subliniată apăsat în prefaţă era noutatea tematică şi a lumii înfăţişate de Pavel Chihaia, faptul că în romanul său el spunea "o seamă de lucruri încă necunoscute epicii noastre".
Cititorul are într-adevăr, înaintând în lectura Blocadei, sentimentul contactului cu o insolită umanitate, sau, în orice caz, al contactului cu o umanitate reprezentată mai puţin decât altele în proza românească. Sub alte întruchipări, am întâlnit-o totuşi, ce e drept, în naraţiunile lui Panait Istrati, evocatoare şi ele de lumi portuare, în Europolis a lui Jean Bart, acel "simpatic roman de medii maritime" (G. Călinescu), am întâlnit-o într-un bun roman uitat al lui Radu Tudoran, Un port la răsărit, "acea odisee a litoralului basarabean al Mării Negre" (Vl. Streinu). Ne situăm cu aceste scrieri în extremitatea sud-estică a geografiei româneşti literare, aici plasându-şi şi Pavel Chihaia acţiunea din Blocada, roman al Constanţei şi al stepei dobrogene limitrofe. Marginea dinspre Dunăre a acestui teritoriu literar, cu deschideri către Câmpia Munteană, o vor controla mai târziu Ştefan Bănulescu, Paul Georgescu, Fănuş Neagu.
Înainte de altceva, romanul lui Pavel Chihaia reconstituie cu simţ narativ şi descriptiv o ambianţă, viaţa de oraş cosmopolit a Constanţei de odinioară. O reconstituie în aspectele ei de amestec şi de contraste, de opulenţă şi de sărăcie, de dinamism şi de lâncezeală, de lovituri îndrăzneţe şi de resemnare, de mari izbutiri şi de mari ratări, de culori vesele şi de culori sumbre. Toate acestea sunt de urmărit în roman mai ales în acel concentrat de viaţă constănţeană care este Tomisul, cartierul comercial şi de petreceri "ridicat ca o fortăreaţă" în vecinătatea imediată a portului propriu-zis, aici încrucişându-se cele mai multe fire ale acţiunii romanului. O zonă specială, se poate spune, o rezervaţie adiată de miresmele (şi de miasmele) Orientului: "Pe stradelele sucite, cu ocoluri, ale Tomisului, pe unde suiau în tihnă măgăruşii cu sacale de apă şi oameni încărcaţi cu poveri şi mărfuri - ştofe brodate, fructe tropicale, păsări multicolore de pe insule debarcate odată cu toate seminţiile pământului - se aflau cele mai numeroase localuri din oraş, casele de toleranţă şi magaziile de comerţ al nenumăratelor agenţii, alături de galantarele mărunte , dar prospere ale zarafilor şi negustorilor de mărunţişuri. În miezul zilei, zidurile albe se însufleţeau sub dogoarea orbitoare a soarelui pontic şi l-ai fi crezut un cartier părăsit, dacă praful cerealelor ce se scurgeau din silozuri, aburii uriaşelor maşini sub presiune, focurile de la şantierele navale şi de la bucătăriile ambulante, nu s-ar fi lăţit de jos ca o pâclă nestatornică şi agitată, prin care răzbătea o larmă îndepărtată de port în fierbere, cu strigăte, ciocănituri şi vâjâituri întrerupte de cabestan".
Roman de atmosferă, cum ne apare în fragmentul evocator de mai sus, Blocada e totodată roman de tensiuni epice şi de intrigă stufoasă, cu întorsături neaşteptate şi chiar cu excedent de evenimente tari, neocolind, în unele puncte, senzaţionalul. Încăierări, sechestrări, omoruri, naufragii provocate în scopul jefuirii, contrabandă, comerţ cu narcotice sau comerţ cu femei, acestea sunt fapte de care cartea nu duce lipsă, ba putem spune că le conţine din plin şi câteodată cu asupra de măsură. Exprimă totuşi spiritul locului, manifestări ale unei lumi neocolite de excese în care Petru Comarnescu vedea, în amintita prefaţă, "un fel de Americă românească, plină de patimi şi interese, de elanuri şi grozăvii".
Dar să ajungem şi la personaje, la exponenţii acestui climat de trăiri învolburate, aprinse.
Este în primul rând Hemcea (nume de erou principal rău găsit, nememorabil), omul contradicţiilor, începând cu aceea dintre înfăţişarea de bărbat impunător, "cu braţe muşchiuloase de fermier şi spate de taur", şi nehotărârea de care permanent este ros. Acest Hemcea la 35 de ani îşi părăsise îndeletnicirea de fermier într-un sat din Dobrogea, Caraomer, descinzând pe cheiurile Constanţei cu gândul să se îmbarce pe vreun vas comercial "cu care să întreprindă călătorii răsunătoare pe mările îndepărtate ale lumii". Social momentul era favorabil oamenilor întreprinzători, în Constanţa prosperă a anilor de după primul război mondial, de înflorire a comerţului şi a tot felul de afaceri şi Hemcea vrea să profite de împrejurări. Dar în tot ce încearcă nu reuşeşte, banii câştigaţi la Caraomer îi termină repede şi perspectiva de a îngroşa rândurile "sutelor de rataţi ai porturilor" devine o realitate. E o disproporţie totdeauna între ce îşi pune în gând Hemcea să facă şi ce poate să facă, mult mai puţin şi prea adesea nimic. Mânat de iluzii, de "exaltările-i aventuroase", de acea "chemare a drumurilor fără pulbere", s-ar vrea navigator cu rang mare, căpitan de cargou, resemnându-se însă până la urmă cu slujba modestă de cambuzier, modestă şi prozaică pentru că "nu prea cerea calităţi marinăreşti". O îndeplineşte cincisprezece ani în perfectă anodinitate şi sărac lipit, după care însă "o întâmplare fericită" îl propulsează către altă condiţie. O veche cunoştinţă din Tomis, persanul Vasi, pontiful cartierului, zaraf şi negustor de obiecte de artă, mânuitor de afaceri şi licite şi ilicite, are ideea de a-l introduce pe Hemcea, ca om al său, în reţeaua traficanţilor de droguri şi a exportatorilor de prostituate. Cu inima îndoită, cu părerea de rău că "viaţa îl îndepărtase de fostele idealuri", Hemcea acceptă ce i se propune fiindcă e sătul de sărăcie şi de veşnicele eşecuri. Iar roadele acceptării se arată curând: omul lui Vasi se umple de bani, devine în cartier cineva, patronul varieteului de lux "Comandorul", frecventat de marinarii străini şi de capii locali ai lumii interlope.
Dar ne aflăm de-acum în anii celui de-al doilea război mondial şi totul se schimbă în oraş odată cu instituirea blocadei. Turcii închid strâmtorile şi Constanţa se vede "sugrumată de la sute de leghe depărtare".
Până în acest punct, istoria este în roman o dimensiune la care se fac puţine trimiteri, o vagă referire la conflictul din Abisinia şi încă două sau trei la alte evenimente care marcaseră anii '40. Odată cu blocada, raporturile cu istoria dobândesc altă greutate, reflex al împrejurării că acum, în vreme de război, soarta oamenilor şi a oraşului-port depinde mai mult decât altădată de ce se întâmplă în lume. Constănţenii urmăresc veştile despre mersul războiului şi de pe cheiuri iscodesc cu aviditate orizontul în aşteptarea unui semn că nenorocita blocadă s-a ridicat şi că vor veni iarăşi vapoare. Că vor intra mărfuri şi toate celelalte. Trei ani aşteaptă însă în zadar, răstimp în care totul decade, moare. Bogaţii sărăcesc, săracii pier. Nu e asediu, ci e blocadă, adică nu se dau lupte pentru oraşul înfrânt prin uitare. Inutile, fortificaţiile, cazematele, tunurile îndreptate degeaba spre larg sunt antrenate şi ele în procesul general de depreciere: "Şi toate tranşeele, tancurile înţepenite în nisip, tunurile cu gura spre mare ruginiseră de umezeală şi de roua dimineţilor pontice, dar nici un vas, nici o şalupă inamică, nici un naufragiat englez măcar sau vreun erou argonaut nu rătăcea spre uitatul port al Constanţei". Apariţia accidentală în port a unei mici ambarcaţii suedeze, o goeletă (adică un vas cu pânze) strecurată cine ştie cum prin barajul Bosforului, stârneşte un imens entuziasm fără bază, căci nu fusese ridicată blocada, cum se crezuse. Deziluzia nefericiţilor tomitani va fi cu atât mai amară.
I. Negoiţescu a vorbit despre "parabola" din Blocada, înscriind cartea lui Chihaia, tipologic, în seria acelor romane ale veacului XX care comportă un înţeles figurat şi a căror substanţă narativă se adună toată în jurul unei mari metafore. Astfel sunt oricare dintre scrierile lui Kafka, astfel este Ciuma lui Camus, sau Deşertul tătarilor al lui Buzzati, sau Pe falezele de marmoră a lui Ernst Junger, scrierile evocate de Negoiţescu în comentariul său pentru a defini, prin raportare, factura romanului din 1947 al lui Pavel Chihaia. Putem să distingem, într-adevăr, dacă ţinem să o facem, o metaforă structurantă în Blocada (aşteptarea), fără ca ea să concureze totuşi perspectiva realistă. Proza lui Chihaia este esenţial realistă cu irizări lirice şi simbolice.
Nu am intrat, comentând cartea lui Chihaia, în toate hăţişurile unei epici extrem de ramificate, cu multe devieri de la firul principal al naraţiunii, de la firele principale, mai bine zis, căci sunt mai multe, spre a vorbi despre drama Cristinei, fiica lui Hemcea părăsită de copil şi apoi regăsită, îndrăgostită orbeşte de aventurierul lipsit de scrupule Şandru, care-i va omorî tatăl, pierind apoi şi el de gloanţele poliţiştilor, despre tribulaţiile strângătorului de aur şi bijuterii Marcu, mereu oscilant în felul cum îl vede pe Hemcea, căruia i-ar încredinţa comoara ascunsă în tunel dar pe care îl şi dispreţuieşte, despre uneltirile Braiei, "castelana" proxenetă învârtitoare de afaceri dubioase, fire miloasă totuşi căci o creşte pe micuţa Cristina, despre manevrele perfide ale şiretului Vasi, singurul care traversează cu bine criza blocadei, despre apariţia, spre final, a bunului Andrei, fermierul onest care-i oferă adăpost şi ocrotire nefericitei Cristina, după uciderea lui Hemcea, sau despre multe alte evenimente crescute rebel din marele trunchi epic al acestui roman baroc, astfel cum bine a fost caracterizat de I. Negoiţescu. Blocada, aflăm de la autor, a fost gândită ca prim volum al unei trilogii închinate lumii Dobrogei, din al doilea volum Chihaia izbutind să scrie o sută de pagini, iar al treilea rămânând numai în stadiul de proiect. "Am regretat toată viaţa, mărturiseşte Pavel Chihaia, că destinul nu mi-a permis să desăvârşesc şi să public decât Blocada". Nu mai puţin au de regretat această neîmplinire cititorii şi proza românească.
