De o soartă puţin obişnuită a avut parte singurul roman al lui Alexandru Vona, Ferestrele zidite. Scris în trei săptămâni ale anului 1947, a fost publicat abia după 46 de ani, în 1993, când bunul prieten al autorului, prozatorul şi eseistul Ovidiu Constantinescu, deţinător al unei copii a manuscrisului, îl fa va să apară, în sfârşit, la Editura "Cartea Românească". Mai încercase, fără a fi reuşit, în 1948 şi 1971, după cum şi autorul, emigrat în Franţa în 1947, încercase să-l publice acolo, tot fără succes. Textul netipărit îl citiseră mai mulţi, în Franţa Mircea Eliade, Monica Lovinescu, Virgil Ierunca, toţi cuceriţi de el, iar în ţară, printre alţii, Ion Caraion. Acesta îşi propusese, în 1948, să organizeze o colectă în vederea publicării Ferestrelor zidite, iniţiativă lipsită de orice şansă, bineînţeles, în condiţiile de atunci. Dar istoria acestor tentative eşuate cititorul o poate afla, mai în detaliu, consultând Dosarul pe care i l-a consacrat cărţii revista "Apostrof", în 1997, acesta conţinând, printre alte documente revelatoare, şi o parte din corespondenţa dintre Alexandru Vona şi Ovidiu Constantinescu. Mereu vine vorba în ea despre cartea nepublicată. Tot în Dosar putem citi un text al Martei Petreu în care poeta vorbeşte despre "blestemul tainic al amânării, al ne-apariţiei, al ne-publicării" de care a fost urmărit atâta vreme romanul lui Alexandru Vona.
A fost urmărit până în 1993 când totul s-a schimbat. Ieşit la lumină după atâţia ani de existenţă obscură, romanul este întâmpinat cu o explozie de entuziasm, ca o mare scriere a literaturii noastre în sfârşit cunoscută. Cei care mizaseră pe ea înainte au satisfacţia să se vadă confirmaţi. O nouă ediţie apare în 1997 şi, între timp, romanul este tradus, şi bine primit, în Franţa, Germania, Olanda. O traducere spaniolă, aflată în pregătire în 1997, trebuie să fi apărut şi ea. La Roma, în 1995, Ferestrele zidite dobândesc Premiul Internaţional al Uniunii Latine.
Ca şi în cazul altor opere publicate la mult timp după ce au fost scrise şi în cazul acesteia se pune întrebarea: cărui moment literar îi aparţine, celui al scrierii sau celui al publicării?
Cu toată marea distanţă dintre momentul scrierii şi acela al publicării, cartea lui Vona îmi pare că aparţine, precumpănitor, primului moment, prin tot ce a absorbit, ca elemente constitutive ale viziunii artistice, din aerul cultural înconjurător. Nu se poate totuşi spune că nu aparţine şi celui de-al doilea moment, prin faptul că s-a putut înscrie fără dificultate, imediat ce a fost publicată, în mişcarea literară la zi. Critica nu a văzut în ea, la apariţia atât de târzie, un obiect muzeal, dezgropat de sub molozul timpului, ci o operă vie.
Istoricul literar va lega romanul lui Alexandru Vona de momentul scrierii sale şi pentru alt motiv. Dacă nu ar face-o i-ar anula scriitorului câteva merite estetice anticipatoare. Acestea pot fi observate numai de acela care ştie că romanul apărut în 1993 a fost scris în 1947.
Sper să nu fiu considerat, pentru că mă refer la viziunea anticipatoare a cărţii lui Vona, un convertit de ultimă oră la protocronism, după ce l-am combătut, pe cât mi-a fost în putere, în anii lui de glorie oficializată. Atunci era vorba despre efectele unei ideologii, cu miză politică, mistificatoare în mare măsură, forţând prea adesea marginile adevărului, uzând de exagerări care ne aruncau în ridicol. Trebuia deci respinsă. Aceasta nu înseamnă că nu au existat anticipări româneşti de formule creatoare, fie ele şi fără ecouri, şi a le constata este una din îndatoririle istoricului. Ceea ce şi facem în cazul de faţă.
Pe cont propriu şi neştiut, autorul Ferestrelor zidite anticipează spiritul în care vor proceda în anii următori protagoniştii noului roman francez, astfel cum sintetizează acest spirit Alain Robbe-Grillet în Pour un nouveau roman (1963). Acolo el proclama despărţirea de "romanul personajelor", de romanul epocii care adusese în centrul atenţiei individul. Acestuia îi va lua locul insul lipsit de identitate, depersonalizat ("il est certain que l'époque actuelle est plutôt celle du numeró matricule"), ceea ce atrage depersonalizarea eroului de roman, dizolvarea identităţii lui în magma unei expuneri care nu individualizează. Personajul face de-acum parte, după Alain Robbe-Grillet, din lotul "noţiunilor perimate", ca de altfel şi intriga, acţiunea ("histoire"), mesajul, forma şi conţinutul.
Este spiritul în care acţionase pe cont propriu, cum arătam, Alexandru Vona, populându-şi romanul cu fiinţe imprecis configurate, labile, deseori anonime, prezenţe umane imateriale, am putea spune. Însuşi personajul-narator este astfel, căci numele nu i-l ştim, nici profesia (e adevărat că odată cineva i se adresează: domnule locotenent), nici obârşia, nici alte date despre el nu ni se dau, spre a ni-l, putea reprezenta în concreteţea unicităţii lui omeneşti. Tot puţine, tot vagi sunt indiciile despre lumea în care evoluează, despre locul "acţiunii", ca şi despre situarea în timp. Referitor la loc, aflăm că e vorba în roman despre un "orăşel leneş", probabil transilvan, în care "oamenii dispar cu mult înainte de miezul nopţii", punctele de reper cele mai reliefate fiind cafeneaua şi poşta, iar cât priveşte timpul, găsim o sugestie în referirea cuiva la fel cum erau purtate pălăriile "imediat după război" (după primul război sau după al doilea, nu ştim, probabil după primul). Relaţia cu timpul este de altfel în Ferestrele zidite una intens subiectivizată, astfel cum ea îi apare naratorului în proiecţii ale conştiinţei care pot anula prezentul prin reducerea maximă a distanţei dintre trecut şi viitor ("avui acel sentiment care întovărăşeşte anumite povestiri în care distanţa între trecut şi viitor se reduce în aşa măsură că prezentul dispare cu totul").
Dacă proza clasică aşeza omul în centru şi proiecta despre el imaginea unei individualităţi cu trăiri armonizate, guvernată în actele ei de o conştiinţă centrală, ca să numim astfel această instanţă ordonatoare, proza de insolite viziuni a lui Alexandru Vona îşi reprezintă omul ca însumare de părţi, de fragmente, acestea dispunând ele însele, fiecare, de conştiinţă şi chiar de capacitatea de a visa. Aşadar, părţile trupului, braţele, picioarele, gâtul, pot dormi, visa, căci au viaţă proprie, o conştiinţă proprie sau, mai bine zis, o subconştiinţă proprie, ca elemente alcătuitoare ale unui eu descompus. "Nu ştiu ce vis bizar se desfăşurase în braţul meu drept până la capătul mâinii adormite. E curios că oamenii care ştiu că le adoarme câteodată un picior, sau gâtul, sau indiferent ce parte a corpului, n-ar suporta să li se vorbească de visele acestor membre adormite, ba poate chiar ar zâmbi".
Nu doar în legătură cu sine are personajul-narator din Ferestrele zidite această revelaţie a destrămării, a destructurării fiinţei, a desfacerii în fragmente cu viaţă de conştiinţă autonomă, ci şi în legătură cu alte personaje, cu fata vecinei din copilărie de pildă, venită într-o duminică în vizită. Fixând-o cu privirile, naratorul ia act de straniul fapt că făptura fetei se dezintegrează, îşi pierde treptat consistenţa şi "unitatea": "Se aşezase totuşi, imitându-mi exemplul, şi rămăsesem nu ştiu cât timp nemişcaţi, ea pierzându-şi din ce în ce mai mult unitatea, descompunându-se într-un număr de elemente ce pierduseră legătura între ele - puteam să mă uit la ochii ei ca la nişte bile, fără să văd restul - tot pândind indiciile unui cât mai grabnic sfârşit al vizitei".
Această percepere atomizată a făpturii omeneşti şi a lumii se întâlneşte în proza lui Alexandru Vona cu acuitatea surprinderii celor mai fine nuanţe de trăire interioară, a mişcărilor sufleteşti microscopice, a psihismelor abia conturate, a "impulsiilor" sau a "tropismelor", spre a nu evita un termen din recuzita teoretică a noului roman, atât de potrivit pentru a defini câmpul de acţiune predilect al prozatorului nostru. Autoobservându-se, personajul-narator descoperă mulţimea reflexelor care însoţesc evoluţia unui sentiment, creşterea şi descreşterea lui până la stingere sau transformarea lui în altceva decât anunţa la început să fie, în cuprinsul unor procese lăuntrice a căror urmărire îi trezeşte asocieri muzicale. "Nu putusem să desluşesc niciodată ce anume declanşase imaginea iluzorie. În orice caz fiecare sentiment este însoţit la mine încă de câteva, ca un sunet de armonicele sale, numai că vocile celelalte, mai adânci, sunt de multe ori în opoziţie cu sunetul iniţial. De unde rezultă adesea o asemenea confuzie încât cele din urmă nu mai reuşesc să deosebesc sunetul dintâi. Pot să măsor profunzimea la care sunt străbătut de o prezenţă nouă după numărul vocilor din ce în ce mai incerte".
Un "gard străveziu" desparte în roman tărâmul stării de veghe de acela al stării de vis, îngăduind trecerile adesea neanunţate dintr-o parte în cealaltă, atât de frecvente încât nu este prea simplu să spui în care din ele am fost la un moment dat proiectaţi. Naratorului însuşi nu-i este uşor să facă distincţia, atunci când constată că "uneori se creează un climat analog celui din vis", când, altă dată, ne spune că vorbise "din ce în ce mai încâlcit, ca în vis", sau, în altă parte, că "totul se petrecuse natural ca în vis când un personaj e dintr-odată altul". Prea adesea visul dislocă în cartea lui Vona bornele realului, îi îngustează acestuia suprafaţa şi uneori i-o acoperă cu totul. Din trecutul mai îndepărtat, ce îşi aminteşte cel mai bine naratorul este un vis, iar amintirea visului de odinioară survine "tot în somn". Un vis în vis, cu alte cuvinte, mereu repetat, o reciclare perpetuă a visului, pentru care naratorul găseşte potrivită comparaţia cu imaginea răsfrântă la nesfârşit de oglinzile paralele ale frizerului.
Chiar dacă dispune de atâta forţă de erupţie visul rămâne în această proza un factor controlat. Nu ne poate scăpa aspectul construit, elaborat al proiecţiilor onirice ale lui Vona, expresii ale unei fervori imaginative lucide. Ion Pop, într-un comentariu inclus în acelaşi Dosar "Apostrof", după ce pune în relaţie cartea lui Vona cu suprarealismul românesc al anilor '45-'47, al cărui "aer de epocă" Vona desigur că l-a respirat, vede în luciditate un element care îl apropie mai mult pe Vona de programul scriitorilor onirici din anii '70, decât de dicteul automat al suprarealiştilor. Autorii noştri onirici au preconizat într-adevăr construirea visului şi chiar "legiferarea" lui, supunerea la anumite norme. Fără a fi cunoscut, desigur, cartea pe atunci nepublicată a lui Alexandru Vona, aceştia au acţionat în acelaşi sens.
În epica şi simbolistica sa Ferestrele zidite istorisesc un eşec, o dramă a necomunicării şi a imposibilei cunoaşteri. Anonimul narator năzuieşte să priceapă ce se petrece între misterioasa, fantomatica necunoscută şi acela care i se dă drept frate, acaparant şi mereu ostil naratorului, între aceştia şi mama lor (sau e numai a fetei?), la fel de enigmatică, toţi trei locuind în imobilul cu ferestrele zidite în preajma căruia mereu îl duc paşii pe narator. E atras de necunoscută după cum şi ea dă semne că e atrasă de el, ar vrea să o salveze, să o ferească de un rău iminent a cărui natură nu o desluşeşte şi a cărui sursă nu reuşeşte să o afle. Sunt începuturi de înţelegere şi de apropiere, gesturi abia schiţate, tatonări, totul oprindu-se în faţa blindajului simbolic al ferestrelor zidite.
Am avut şi eu la începutul lecturii, ca şi Ion Vartic (v. acelaşi Dosar), senzaţia că m-am întâlnit cu o carte "ostilă", frigidă, nu numai dificilă, dar şi devitalizată, covârşită de abstracţii. Şi, la fel, treptat, această senzaţie a dispărut. Cartea m-a prins, m-a făcut prizonierul ei, cucerindu-mă cu frumuseţile ei glaciale şi stranii.
