Greu de imaginat în urmă cu trei decenii – atunci când lumea muzicală internaţ ională sărbătorea împlinirea unui secol de la naşterea lui George Enescu şi a lui Béla Bartók – promovarea în formatul unui concert unic a lucrărilor majore ale celor doi creatori. Este un concept care – iată! – prinde contur în anii din urmă.
Cu totul recent, Studioul de Concerte Radio a găzduit o asemenea manifestare pe parcursul căreia câteva creaţii importante semnate de cei doi creatori au definit spaţiul aparte ce aparţine zonei central-europene, un spaţiu al unei inconfundabile identităţi spirituale. Au putut fi audiate inclusiv anume lucrări inedite, de tinereţe, aparţinând compozitorului român, lucrări destinate, se pare, unui mediu artistic intim, cel al amatorilor de muzică, cum sunt piesele pentru vioară şi pian la patru mâni. În plus – nu poţi să nu observi –, doi dintre maeştri, pianista Dana Borşan şi percuţionistul Matei Alexandru, şiau cooptat în cadrul acestui proiect mai tinerii lor discipoli, pianistul Toma Popovici şi percuţionistul Alexandru Anastasiu. Au realizat împreună celebrul opus bartokian care este Sonata pentru două piane şi percuţie, una dintre cele mai originale lucrări camerale ale primei jumătăţi a secolului trecut; pianul exultă caracterul percutant al emisiei sonore ce întâlneşte bogăţia coloritului timbral al instrumentelor de percuţie; o sporită precizie ritmică din partea acestora ar fi întărit structura mare a lucrării, marcată de caracterul trepidant, stimulator al mişcării, al ritmului. În realizarea trio-ului „Contraste” pentru pian, vioară şi clarinet am remarcat în mod special stăpânirea abilă a sonorităţilor, aspecte pe care le etalează tânărul clarinetist Adrian Duminică, membru al Orchestrei Naţionale Radio. Remarcabil moment enescian, Sonata pentru vioară şi pian în Fa minor a fost pusă în valoare graţie sunetului cald, expresiv, pe care îl cultivă violonista Cristina Anghelescu. În mod cert, pianista Dana Borşan rămâne muzicianul care marchează acest important eveniment al sezonului muzical actual; mă refer la vigoarea comunicării, la valoarea imaginativă a ideilor ce fructifică aflarea adevărului muzical al partiturii.
Nu trebuie uitat, Enescu şi Bartók s-au născut în acelaşi an, în zone rurale, de-o parte şi de alta a Carpaţilor, pe teritoriul actual al României; au dobândit o educaţie profesională aleasă, în şcoli înalte, în partea de vest a continentului european; activitatea de muzicieni performeri, de solişti concertişti, le-a întreţinut condiţia de creatori; după anii celei de a doua conflagraţii mondiale, atât Bartok cât şi Enescu au călătorit în Statele Unite, muzicianul maghiar stabilindu-se definitiv la New York. Amândoi s-au bucurat de stima, de consideraţia dar şi de sprijinul unui muzician tânăr, aflat pe atunci în mare ascensiune, cel care a fost Yehudi Menuhin. Anterior, în mijlocul anilor ’20, la iniţiativa lui George Enescu, Bartók devine membru de onoare al Societăţii Compozitorilor Români; este invitat la Bucureşti unde i se organizează un concert dedicat în întregime lucrărilor sale. Cu sens de aleasă consideraţie, Enescu însuşi s-a deplasat la Cluj pentru a-şi întâmpina distinsul oaspetele. Cu acel prilej i-a prezentat în primă audiţie bucureşteană cea de a doua Sonată pentru vioară şi pian, partea pianului fiind susţinută de compozitor însuşi. Ne putem imagina, oare, astăzi, cum a sunat duo-ul cameral al celor doi muzicieni? Au fost printre primii care au promovat o viziune pan-europeană în zona căreia fiecare comunitate să-şi dezvolte nestingherit propria identitate naţională.
Cu totul recent în cadrul ultimei ediţii a Festivalului enescian, Orchestra Naţională a Ungariei condusă de eminentul muzician care este pianistul şi dirijorul Zoltan Kocsis, au prezentat un program simfonic dedicat în întregime creaţiei celor doi compozitori.
Săptămânile trecute, în mijloc de octombrie, cu sprijinul Institutului Cultural Român şi al unui important grup de sponsori, International Enescu Society a organizat în centrul capitalei federale a Germaniei, în celebra Biserică Memorială, o suită festivalieră de concerte camerale aflate sub genericul „Enescu Berlin Tage”; creaţii bartokiene majore şi-au gasit locul firesc în contextul programelor dedicate lucrărilor enesciene aflate în contextul valorilor primei jumătăţi a secolului trecut, al maeştrilor sfârşitului de secol XIX. În mod cert, instituţiile bucureştene de concert datorează mult, astăzi, memoriei comune a celor doi mari creatori ai secolului trecut.
Tot în Studioul de Concerte din strada Berthelot – graţie strădaniei unor tineri entuziaşti ce compun grupul „Nectarie Protopsaltul” – sonorităţi noi, în parte inedite, au putut fi auzite zilele trecute sub genericul promiţător „Melosul Bizanţului”. În adevăr, cântarea liturgică, de strană, a urcat pe scenă. Concertul este rodul unui util dialog intercultural susţinut de această dată în plan muzical şi sprijinit de Administraţia Fondului Cultural Naţional. S-au împlinit zece ani de căutări, de tatonări, de ajungeri, de strădanii neobosite ale Asociaţiei „Nectarie Protopsaltul”, privind regăsirea unor filoane aproape uitate la noi, în parte părăsite. Reînnodate cu mari eforturi şi căutări. Este o istorie îndelungată ce porneşte din Bizanţ, din capitala imperială bizantină a lui Constantin. Este o istorie ţesută de psalţi în parte anonimi, animaţi de zelul credinţei puse în texte liturgice, îmbogăţite de meandrele cântărilor melismatice antifonice – cântate de câte două grupuri corale, a cântărilor responsoriale. Este o istorie pe care tinde a o reface astăzi, la noi, Grupul „Nectarie Protopsaltul”, tineri inimoşi conduşi de lectorul Sabin Preda de la Facultatea de Teologie Ortodoxă. Prezentă în strană, cântarea liturgică întăreşte credinţa, stabileşte comuniunea spirituală a fidelilor; adusă pe scena de concert, aceasta trebuie să dezvăluie, pe aceeaşi direcţie, inclusiv valori privind dicţiunea, claritatea intonaţiei îmbogăţite de microtonii savuroase, de un colorit timbral ce rezultă dintr-o impostaţie firească a glasului. Intonarea sobră, dreaptă, monocromă, nu aparţine duhului acestor cântări. Este motivul pentru care colaborarea cu psaltul Ioannis Arvanitis, invitat de onoare sosit de la Atena, se dovedeşte a fi întru totul stimulatoare, preţios orientativă, pentru tinerii noştri psalţi. Arvanitis este un atent cercetător al arhivelor, un om de ştiinţă pasionat care decodifică semne căzute în uitare, aduce în actualitate cântări de strană notate cu neume ce aparţin perioadei imperiale a începutului celui de al doilea mileniu; dispune de o voce baritonală expresivă dar sobră ce dezvoltă valori timbrale importante, voce ce susţine o ornamentaţie funcţională firesc înglobată cursului monodic. Este o bucurie să observi că acest tezaur de valori muzicale, poetice, spirituale, ale trecutului, revine în actualitate; este actualitatea care întâlneşte istoria.
O actualitate care întâlneşte viitorul se dovedeşte a fi, o dată în plus, suita concertelor Orchestrei Române de Tineret. Ultimul, cu caracter de eveniment, a avut loc în luna septembrie, la Sala Palatului, în cadrul Festivalului enescian al muzicii, sub bagheta maestrului Cristian Mandeal. Un altul, cu caracter în parte de experiment, a avut loc cu totul recent, la sfârşit de octombrie, la Atheneul Român, sub conducerea maestrului Christian Badea. Domnia sa apare pentru prima dată în faţa acestui grup al tinerilor colaboratori, studenţi, absolvenţi de dată recentă ai institutelor de învăţământ artistic, tineri muzicieni sosiţi din toată ţara, componenţi ai forum-ului tinerilor muzicieni. Au imens de mult de învăţat de la domnia sa; în ce priveşte constituirea sunetului pe partidele instrumentale, raportul timbral şi cel dinamic dintre sonorităţi, echilibrul acestora, justeţea atacului pe partide, construcţia de ansamblu a opus-ului abordat. În lucrul cu un asemenea ansamblu, de principiu, nu poţi pretinde preţiozităţi timbrale dar poţi urmări, poţi obţine justeţea ritmică, rigoarea structurării părţilor lucrării, poţi dezvolta un anume tip de expresie. O expresie de consistenţă romantică, sobru condusă, a fost realizată pe parcursul uverturii la opera Tannhäuser de Richard Wagner. Cea de a 5-a Simfonie în Mi minor de Ceaikovski a fost inegal realizată; dirijorul – devenit pedagog – a conferit o firească expresie mişcărilor moderate, în secţiunile Andante şi, pe de altă parte, a forţat – până peste limita rezistenţei – momentele cu tempouri rapide ale finalului; a modificat natura stenică a dansului luminos de întremătoare expresie din partea a patra a lucrării, moment ce a capătat de această dată un caracter sarcastic, şfichiuitor, aspect ce depăşeşte programul psihologic al lucrării. Este un experiment personal care se poate face cu o orchestră de rang profesionist. Tinerilor care învaţă comportamentul cântului în ansamblu li se oferă certitudini şi mai puţin situaţii-limită de supravieţuire.
