Copleşiţi de mulţimea
veştilor apăsătoare,
unele chiar strivitoare,
din ambientul pe
care-l respirăm zilnic,
trăim uneori cu impresia
că cer senin nu mai există,
că s-a instituit un embargo
împotriva oricăror veşti bune.
Şi mare ne este bucuria când
ne dăm seama că în jurul nostru
se mai petrec şi lucruri bune,
mai ies la iveală şi creaţii de
valoare.
De astfel de bucurii am avut parte
de curând, când, spre exemplu, am
aflat la Centrul Naţional al Dansului
Bucureşti, din chiar gura actualului
Ministru al Culturii, doamna Corina
Şuteu, că după cinci ani de secetă -
adică din momentul în care CNDB
a fost alungat din complexul cultural
al clădirii Teatrul Naţional Bucureşti
– această instituţie vitregită va căpăta
din nou un sediu propriu. Ce-i drept,
peste alţi doi ani – aşa, ca să ne
integrăm tradiţiei celor şapte ani
biblici, ai vacilor slabe. Dar, din fericire,
nu e vorba doar de promisiuni, ci
de cele mai concrete şi certe proiecte
posibile – desigur, în măsura în care
toate lucrurile de pe lumea asta
pot fi certe. E vorba de o locaţie
atribuită prin hotărâre de guvern
CNDB-ului şi de o sumă din fonduri
europene, destinată expres recondi-
ţionării Sălii Omnia, din chiar centrul
capitalei, şi adaptării ei tuturor necesităţ
ilor Centrului Dansului. Aceasta
va însemna săli de spectacol, de
repetiţii, mediatecă destinată studiului,
birouri pentru bravii cercetători
pe care îi are acum Centrul şi chiar
răsfăţul unor terase deschise. Dar
toate aceste lucrări vor dura doi ani.
Să ne dăm deci întâlnire, la începutul
anului 2019, la spectacolul inaugural
al noului Centru Naţional al Dansului
Bucureşti. Putem totuşi să facem
ceva şi în acest moment: să apreciem
marele efort pe care l-a făcut Centrul
Dansului, în timpul mandatului
ultimilor doi directori, Mihai Mihalcea
şi Vava Ştefănescu, pentru a putea
funcţiona fără hiatusuri, în condiţii
precare, pe unde s-a putut şi într-un
spaţiu închiriat şi amenajat cât de
cât pentru spectacole de dans
contemporan. Şi au funcţionat cu
toate motoarele aprinse. Din puţinele
fonduri pe care le-au avut au finanţat
proiecte noi, au dat spectacole de
dans contemporan autohton, dar şi
spectacole ale unor invitaţi străini,
cum a fost recentul Sezon Berlinez
SODA, program curatorial realizat
de Mădălina Dan, în care au evoluat
Allison Peacock, Ivo Serra, Andrew
Kerton, Joshua Rutter. În paralel, au
angajat cercetători de cea mai
bună calitate, care au reconturat şi
reactualizat creaţia a şase mari
personalităţi ale dansului românesc,
Floria Capsali, Stere Popescu, Trixy
Checais, Vera Proca Ciortea, Esther
Maghyar, Ioan Tugearu şi încă două
asemenea demersuri sunt în desfăşurare,
închinate lui Miriam Răducanu şi Iris
Barbura. Spectacolul închinat lui Iris
Barbura şi realizat de coregrafa
americană Beth Soll cu elevii Liceului
de Coregrafie „Floria Capsali”, prezentat
la Bucureşti, pleacă curând şi în
Germania, căci şi acolo se doreşte
o cunoaştere mai detaliată a operei
lui Iris Barbura, care a creat şi în
Germania la sfârşitul anilor ’40, înainte
de a pleca în Statele Unite şi a-i fi
profesoară lui Beth Soll. Despre toate
aceste activităţi creative şi multe
altele am scris de-a lungul anilor
de restrişte, în paginile României
literare. Poate voi mai avea prilejul
să scriu şi după ce zările se vor lumina.
Până atunci CNDB speră să poată
deschide Centre de Dans Contemporan
şi la Cluj (unde există deja un nucleu,
al căror artişti au fost în turneu la
Bucureşti), cât şi la Iaşi şi Timişoara.
Aşa să fie!
Deocamdată însă trebuie să mai
consemnez încă un moment fast, ce
s-a înscris în rândul bucuriilor pe
care mi le dăruieşte dansul. Este
vorba de dansul Vavei Ştefănescu,
din piesa Alcool, pusă în scenă de
Mihai Mănuţiu – un musical de
Ada Milea, inspirat de textele poetului
Ion Mureşan, prezentat pe scena
Teatrului „Nottara”. Mai întâi contextul
în care a evoluat Vava Ştefănescu
era de înaltă clasă, în care recunoşteam
ideile totdeauna ingenioase ale
rezizorului, secondat în demersul
său de toţi participanţii la creaţie.
Mai întâi ambientul relativ strâmt,
creat de scenografia lui Adrian Damian,
dar cu multiple, mari şi misterioase
deschideri, prin care încercau să
evadeze, cu ajutorul elixirului amăgitor
al alcoolului, împreună cu Ada Milea
şi Vava Ştefănescu şi actorii şi
instrumentiştii Ada Navrot, Crenguţa
Hariton, Ioana Calotă, Gabriel Răuţă,
Alexandru Jitea, Bobo Burlăceanu,
Alexandru Neagu, Vladimir Ivanov.
Acele deschideri amăgitoare erau
când splendide vitralii când perete
compact de cărămidă, prin care nu
se putea evada dincolo de cruda
realitate. Urmărind piesa muzicalcoregrafic-
actoricească, primul
sentiment care te învăluia era
acela de certă contemporaneitate,
dar acea contemporaneitate care
poartă în germene fiorul eternului
omenesc. Şi în plus, o contemporaneitate
pe care regizorul a obţinut-o în modul
cel mai firesc cu putinţă, fără îngroşările
sau vulgarităţile care m-au oripilat
la alte montări recente. Este acelaşi
firesc pe care îl regăsim totdeauna
atât în muzica Adei Milea, cât şi în
dansul Vavei Ştefănescă. Silueta
dansatoarei-actriţă se detaşa cu
pregnanţă, modelând adesea mişcările
întregului grup, sau ceilalţi actori
preluînd, ca un ecou, ca un răsunet,
ceva din verva dansului ei. Reuşind
să îşi facă loc într-o lume de dezabuzaţi,
fără speranţă, dansul Vavei Ştefănescu
te făcea să uiţi în ce ambient nefericit
evolua. Adunatul sticlelor goale,
plantarea lor ca a unor ghivece cu
flori, şi apoi dansul ei printre sticle
a fost un moment de maximă împlinire
al spectacolului, într-un stil propriu,
inimitabil. De unde veneau acele
mişcări, suspendate la jumătatea
drumului, greu de spus. Dar oricum
ele veneau din impulsuri fireşti,
naturale. Ce spuneau oare, nu
chiar de mult, nişte dansatori de dans
contemporan, şi anume că le este
teamă că dansul nu le-ar permite să
exprime tot ce ar dori ? Puţin dans
au văzut la viaţa lor! Să persevereze
în a urmări tot felul de creaţii şi să
meargă să o vadă şi pe Vava Ştefănescu,
în această ultimă creaţie a ei. Aflată
în momentul deplinei maturităţi,
dansul Vavei Ştefănescu este un dar,
o bucurie pentru noi toţi, spectatorii.
