Un atent şi subtil observator al peisajului uman din România post-comunistă este Radu Pavel Gheo. "Clipurile" sale din volumul Numele mierlei sunt varianta milenaristă a Momente-lor lui I.L. Caragiale. Dacă din schiţele clasicului, cititorii de azi pot intui psihologia socială şi moravurile societăţii româneşti de la începutul secolului XX, cei de mâine vor înţelege din comprimatele de proză ale lui Radu Pavel Gheo care erau dilemele, orizontul cultural, particularităţile de limbaj, felul de a argumenta ale omului tranziţiei din primii ani ai mileniului III. Iar asemănările nu se opresc aici. Inclusiv metodele de abordare a materiei literare sunt identice pentru cei doi scriitori. La Gheo, ca la Caragiale, profilul cultural, psihologia şi identitatea socială ale personajelor se desprind exclusiv din dialogurile pe care acestea le poartă cu alte personaje. Autorul nu analizează şi, în general, se străduieşte să nici nu descrie, cu atât mai puţin să judece. El se mulţumeşte să reproducă frânturi de conversaţie din care se desprind însă limpede o stare de fapt, dar şi profilele sociale, culturale, morale ale celor în cauză.
La prima vedere, să scrii o astfel de proză pare floare la ureche. Nu-ţi rămâne decât să fii cu urechile ciulite la orice zgomot al străzii, sau, mai bine să ţii un reportofon deschis atunci când eşti la berărie şi apoi să transcrii scrupulos tot ce a rămas imprimat în memoria acestuia. Fireşte, în realitate, lucrurile nu stau deloc aşa. Deşi pare aleatoriu şi gratuit, fiecare dialog este relevant într-un fel sau altul (pentru percepţia publică a unor evenimente, pentru anumite şabloane de gândire şi/sau de limbaj, pentru psihologia participanţilor la discuţia respectivă), îi lasă cititorului un spaţiu de meditaţie sau îi stârneşte râsul. Pentru aceasta este însă nevoie ca replicile să sune pe deplin veridic şi să producă revelaţia unor tipuri umane recognoscibile (sau măcar credibile) în viaţa de zi cu zi. Pariul este, din perspectiva autorului, mai riscant decât pare. Orice notă falsă, orice ispită moralizatoare, orice clin d'oeil ostentativ către cititor pot să tulbure iremediabil un echilibru foarte fragil şi să transforme porţelanul în ţăndări. Din fericire, urechea lui Radu Pavel Gheo funcţionează perfect, este setată pe acordul fin, înregistrează cu precizie maximă zgomotele din spaţiu public (în mod firesc, autorul şi-a descoperit în vremea din urmă şi vocaţia de dramaturg) şi ştie să le selecteze pe cele apte să producă revelaţii artistice.
Cu o terminologie împrumutată din show biz, autorul îşi distribuie clip-urile în cinci LP-uri: LP 1 - Cotidiana, LP 2 - Balcanice, LP 3 - Vârste şi vremi, LP 4 Zoon Politikon, LP 5 - Pozne. Denumirea grupajului sugerează miza tematică a prozelor care îl compun. Astfel, secţiunea Cotidiana - de departe cea mai caragialiană a volumului - conţine instantanee de tranziţie, discuţii banale sau relevante despre lumea de azi. Dacă acum 100 de ani berăria era un loc mitic, mustind de viaţă, replici savorase şi bună dispoziţie, astăzi peisajul este dezolant. Comunicarea a devenit monosilabică şi absurdă, iar scriitorului dispus să înregistreze ecoul vieţii adevărate nu-i rămâne decât să îşi înfunde căştile iPod-ului în urechi: "La o altă masă, în spatele meu, doi tineri - un el şi o ea - îşi şopteau ceva, acoperiţi de zgomotul petrecăreţilor de mai înainte./ - Mişto chestia! zicea el./ - Da, mişto. Dar aialaltă zău c-a fost naşpa! îi răspunse ea./ - Naşpa de tot! Recunoaşte totuşi că atunci a fost mişto.../ - Ei, nu! Tot naşpa m-am simţit. Mişto a fost atunci, dincolo.../ (...) Avea dreptate amicul meu. Viaţa adevărată e ceva complicat. Trebuie să-i mai asculţi vibraţia din când în când, altfel, uite, rişti să nu mai pricepi nimic din ea. E drept, deocamdată mi-a ajuns. Mi-am pus iar căştile pe urechi şi ascult altă vibraţie". (pp. 13-14) Dacă în această schiţă miza este pusă pe deficitul de comunicare şi lipsa de substanţă (inclusiv lingvistică) a relaţiilor dintre oameni, în următoarele sunt scoase în evidenţă moravuri ale tranziţiei şi "caractere" specifice vremii noastre.
Al doilea LP aduce în prim plan impactul dintre gândirea tradiţională şi mutaţiile produse în contextul integrării europene. Şocul civilizaţiilor este unul devastator, iar efectele lui se văd la tot pasul. Fie că este vorba de noul mod de viaţă al ţăranilor din ce în ce mai adaptaţi la rigorile turismului rural şi ale economiei de piaţă, fie că vorbim de relaţiile cu investitorii străini sau de isprăvile conaţionalilor noştri în străinătate, este limpede că nimic nu mai este ca înainte, iar schimbarea de paradigmă existenţială a românilor are, privită din afară, efecte cât se poate de hilare. Dacă prozele din ciclul Cotidiana stăteau sub semnul lui Caragiale, aici se simte mai degrabă un umor cu accente de comedie bufă, cu trimitere la rădăcinile etnice, de tipul celui practicat în cinematografie de Emir Kusturica sau, la noi, în filmul lui Cristian Nemescu, California Dreamin'.
Din punctul meu de vedere, cele mai bune proze ale volumului sunt cele din LP 3 - Vârste şi vremi. Dacă în Balcanice era vorba de un şoc pe orizontală, dat de relaţia dintre noi şi ceilalţi, aici ne aflăm în faţa unui ciocniri pe verticală între modul de viaţă în comunism şi cel din perioada de tranziţie. Este singura secţiune în care, dincolo de umor, paginile sunt străbătute şi de un fior existenţial. Cea mai elaborată proză a volumului Numele mierlei mi se pare a fi Trucaje, un soi de Nuovo Cinema Paradiso al lui Giuseppe Tornatore, în viziunea lui Radu Pavel Gheo, povestea plină de umor, dar şi grea de nostalgie a cinci puştani dintr-un sat bănăţean care aşteptau noaptea de vineri, pentru a vedea la televizor filmele porno, difuzate de televiziunea iugoslavă. Povestea lor este a tuturor oamenilor din vestul ţării, un amestec de naivitate şi candidă perversitate. Trezit din somn în mijlocul acţiunii, bunicul gazdei comentează grozăviile de pe ecran într-o manieră care, după mai bine de două decenii, este încă proaspătă în mintea povestitorului. Astăzi, efortul unor puşti de a fixa o antenă pentru a distinge ceva între "puricii" şi dungile de pe ecranele televizoarelor alb-negru stârneşte râsul. Acum două decenii, lucrurile stăteau însă cu totul altfel. Aceste gesturi făceau parte din normalitate, emisiunile televiziunilor din Belgrad (în care puteau fi văzute cele mai noi clipuri ale Madonnei, reclame la Coca-Cola, filme de ultimă oră, meciuri de fotbal de vis şi, nu în ultimul rând, filmele porno de la ora 2 noaptea) erau aşteptate cu însufleţire şi emoţie, mai ales că receptarea lor era destul de serios influenţată de condiţiile meteorologice. Finalul, oarecum atipic pentru scrisul lui Radu Pavel Gheo, este unul încărcat de nostalgie. "Moş Gheorghe a rămas convins că filmele la care se tot înghesuiau puştii ăia, prietenii lui Dorinel, în fiecare vineri noapte sunt trucaje şi nimeni nu a putut să-i schimbe vreodată părerea. Cum să transmiţi la televizor aşa ceva de-adevăratelea? Nu după multă vreme au dispărut şi Ceauşescu şi televiziunea iugoslavă, dar cam tot pe atunci a dispărut şi moş Gheorghe. Iar puştanii de odinioară au aflat care e legătura între culoarea părului de pe cap şi a părului de jos la femei. Au golit şi ei sute de sticle de Coca-Cola. Lucrurile astea, ca şi multe altele, au început să li se pară normale şi, inevitabil, mult mai puţin interesante decât trucajele văzute atunci, în camera înghesuită a lui Dorinel" (p. 128).
Dintr-o panoramare a vieţii românilor în tranziţie nu putea lipsi, fireşte, circul politic. Al patrulea LP îi este consacrat. Abordările mai mult sau mai puţin hazlii se întemeiază, în general, pe fapte reale, cunoscute din emisiunile informative ale televiziunilor şi din presă.
Secţiunea Pozne, din care face parte şi proza care dă titlul volumului (Numele mierlei) este cel mai fantezist, dar şi cel mai plictisitor, mai ales că nu prea intră în logica volumului. Personal nu prea îi văd rostul în această carte.
Scurte, uşor de citit şi adesea pline de haz, povestirile lui Radu Pavel Gheo pot fi un excelent companion pentru călătoriile urbane cu mijloacele de transport în comun. Numele mierlei este o carte lejeră, dar fermecătoare despre România de azi şi oamenii ei.
