Ciudatele Memorii ale lui Victor Klemperer (aproximativ 2 000 de pagini format mare, două volume masive), în care autorul a notat aproape zilnic ceea ce i s-a întîmplat lui, ca evreu german, între ianuarie 1933 şi iunie 1945, dincolo de oroarea halucinantă a amănuntelor, cuprind şi un secret ce se lasă cu greu dezvăluit. întrebarea legitimă: "De ce oare n-a plecat Klemperer din Germania?" începe să se insinueze după primele sute de pagini, pentru a deveni apoi obsedantă, pe măsură ce cruzimea sordidă se abătea asupra unui biet om.
Profesorul de romanistică, figură proeminentă a lumii academice germane, s-a transformat de bună voie în scrib de tonalitate aproape medievală, cronicar resemnat al unei epoci nenorocite; devine astfel autor al unei singure opere, a "jurnalului din anii ciumei" brune. în fond, Victor Klemperer, discipol al lui Vossler, prieten cu Benedetto Croce şi Stefan Zweig, avînd doi fraţi mai mari fixaţi deja în Statele Unite ca medici prosperi, văr cu marele dirijor, poseda el însuşi un statut ştiinţific şi profesional comparabil cu cel, să zicem, al lui Leo Spitzer, marea figură a stilisticii; de ce a rămas totuşi Klemperer în Germania, de ce nu a emigrat? Pînă la începerea războiului, adică pînă în 1939, Germania putea fi uşor părăsită, iar profesorul de la Universitatea din Dresda era suficient de lucid pentru a-şi da seama spre ce se îndreaptă lucrurile. Atunci?
Există un răspuns simplu: eroul se considera, cu toată sinceritatea, drept german adevărat şi nu voia să-şi abandoneze ţara, oricît de rău i-ar fi fost în ea. Expatrierea ofiţerului combatant, decorat în Primul Război Mondial, ar fi echivalat în ochii lui cu o dezertare ce i-ar fi dat dreptate lui Hitler atunci cînd îi considera pe evrei un corp străin, ostil Germaniei.
Poate fi însă vorba şi de un alt răspuns, de data aceasta paradoxal: Victor Klemperer a fost atras, printr-o fascinaţie morbidă, tocmai de oroarea ce se înfăptuia sub ochii lui şi a vrut cu tot dinadinsul să o consemneze în scris. Oroarea atrage uneori la fel de puternic ca şi fericirea. în cazul profesorului nostru, ea l-a captivat, în ciuda imenselor suferinţe personale îndurate; i-a mobilizat superlativ energiile. Renunţînd la activitatea ştiinţifică (altă renunţare gravă şi dureroasă!), Klemperer s-a transformat în martor umil al tragediei. Şi-a descoperit fără voia lui un talent sui generis de prozator, capabil să transforme suferinţa măruntă, meschină şi zilnică într-un fel de literatură, extraordinară şi terifiantă.
De aici, cele 5 000 de pagini formate din astfel de notaţii:
"Joi 14 octombrie 1943. De duminică, Eva lupta cu boala, zăcea la pat. N-am dreptul să chem pentru ea un medic evreu; dată fiind însă steaua mea galbenă, nu m-ar primi la el nici un medic arian. Tremur fără încetare, caloriferele sînt reci; pe drumul îngheţat de dimineaţă, am văzut azi chiciura sclipind sub strălucirea lunii pline.
Miercuri 20 octombrie 1943. Chiar acum, alarmă aeriană; nu pot ieşi din bucătărie înaintea încetării alarmei. în urmă cu o oră, am văzut jocul reflectoarelor şi un avion argintiu prins în fasciculele lor. Cred că şi de data asta Dresda va fi cruţată. Ştiri în general bune de la Eva /aflată în spital/, de ieri nu mai are febră. Foame mereu, nimic de mîncare. Am dormit o jumătate de oră pe canapea, păzit de ceasul deşteptător. La 3,30 dimineaţa, scularea; la 6, plecare pe întuneric. Am găsit jos o sută de grame de salam pe care "un domn" le lăsase pentru mine. Fără îndoială, o atenţie caritabilă a lui Stern."
Şi tot aşa, lună de lună, an de an. Scăpat cu viaţă ca prin minune, Victor Klemperer a reuşit să-şi salveze cea mai preţioasă dintre comori, manuscrisul jurnalului. Am spune, o victorie spectaculoasă asupra istoriei - însă o victorie doar pe jumătate. Ca locuitor al Dresdei, apoi al Berlinului de Est, cu sentimente anti-fasciste viscerale, profesorul de romanistică avea să trăiască pînă la sfîrşitul vieţii, în februarie 1960, în zona de ocupaţie sovietică a Germaniei. Aş da mult să ştiu ce va mai fi notat memorialistul Klemperer între iunie 1945, dată la care prezentul Jurnal se încheie, şi 1960: ce-o mai fi notat de data asta, ca cetăţean al R.D.G., copleşit de onoruri în calitatea lui de fost "luptător antifascist", dar spectator al unei epoci la fel de sinistre, chiar dacă nu în aceleaşi proporţii de criminală, ca spectator al unui regim sub care n-a îndrăznit sau n-a putut să-şi publice manuscrisul.
în ceea ce mă priveşte, e poate mai bine să nu o aflu niciodată: aş avea, cine ştie, sumbra revelaţie a unui nou Sadoveanu ori Arghezi trăind în R.D.G. în istoria culturii europene, rolul lui Victor Klemperer se încheie ferm odată cu războiul, în anul 1945, cu ultima pagină a consemnării numite Vreau să depun mărturie pînă la capăt: concomitent jurnal, istorie, operă de morală şi comentariu politic, această scriere va fi tot mai mult citită, probabil, ca roman, chiar dacă autorul ei nu s-a considerat nici o clipă prozator. Fapt explicabil: conţinutul terifiantelor pagini va fi din ce în ce mai mult receptat de către cititor drept o ficţiune neagră, petrecută într-o lume inventată, greu de imaginat.
