Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Plecând de la cărţi:
Modestul scrib al marilor nenorociri (I) de Mihai Zamfir


Plecînd de data asta de la o carte de mari dimensiuni - două volume format înalt a cîte 800 de pagini fiecare -, sîntem nevoiţi să măsurăm, încă o dată şi încă o dată, bizareria "destinului cărţilor" şi să vedem cît de mult se poate substitui o singură carte autorului ei.

Despre Victor Klemperer s-a mai amintit în paginile României literare. Văr al celebrului dirijor, profesor de filologie romanică la Universitatea din Dresda, discipol al lui Vossler (cu care şi-a susţinut teza de doctorat), specialist reputat în culturile franceză şi italiană, Victor Klemperer ar fi rămas toată viaţa doar un notabil romanist german (dar au fost aşa de mulţi!) şi s-ar fi şters cu totul din memoria urmaşilor dacă...

Dacă n-ar fi întreprins, ani la rînd, un exerciţiu pe cît de bizar, pe atît de periculos în epocă: a notat aproape zi cu zi ce i s-a întîmplat lui, ca persoană, în perioada ianuarie 1933 - iunie 1945. Să fie vorba de un jurnal intim, cum avem atîtea? Nici pe departe! Victor Klemperer nu şi-a consemnat, meticulos, existenţa zilnică doar pentru că ar fi psedat un ego inflamat şi obsesiv. Profesorul universitar, înconjurat de toate onorurile pe care societatea germană tradiţională le atribuia funcţiei, ofiţer combatant decorat în Primul Război Mondial, realizează brusc, o dată cu venirea la putere a lui Hitler, că este evreu. Legile rasiale încep deodată să acţioneze cu o precizie şi cu o indiferenţă matematice.

Pînă atunci, lui Klemperer îi fuseseră perfect indiferente chestiunile etnice ori cele religioase; om de cultură germană şi europeană, spirit cosmopolit, el se considerase cu toată sinceritatea german sută la sută. Iată însă că noii guvernanţi decideau altfel. Aruncat fără voie într-un grup etnic pe care pînă atunci mai degrabă îl evitase, profesorul observă că, de la o zi la alta, devenise cetăţean nici măcar de categoria a doua, ci de a treia sau a patra.

Şi atunci se petrece cu el un fenomen neaşteptat. Nu din răzbunare, ci din obligaţie de conştiinţă, Klemperer renunţă la activitatea academică ori ştiinţifică pentru a se transforma în istoric modest, aflat pe treapta cea mai de jos a istoriei documentale, şi pentru a nota, cu meticulozitate maniacală, tot ce i se întîmplă evreului Klemperer şi, prin ecou, întregii comunităţi a evreilor germani. S-au născut astfel volumele cu titlu explicit Ich will Zeugnis ablegen bis zum letzten (Vreau să depun mărturie pînă la capăt), revărsare impresionantă de însemnări punctuale, concrete, uneori derizorii, dar pline de substanţă tragică, lugubră ori sordidă. Este cel mai viu document al epocii din preajma şi din timpul celui de al Doilea Război Mondial.

Autorul urmăreşte frustrările, ameninţările şi, în cele din urmă, persecuţiile cărora le-au fost supuşi evreii germani, chiar şi cei din înalta burghezie, precum autorul însuşi. însurat cu o "ariană", pianistă celebră şi de familie bună, Eva, căsătoriţi în biserica protestantă, continuînd una dintre cele mai pure tradiţii culturale germane, eroul va fi totuşi obligat să coboare, treaptă cu treaptă, spre un infern inimaginabil: mai întîi, scoaterea de la catedră, apoi interdicţia de a publica, obligaţia de a purta steaua galbenă şi de a nu mai ieşi din casă decît la anumite ore. Urmează şirul persecuţiilor cu adevărat cumplite: confiscarea automobilului, unica "oază de libertate" a celor doi, gonirea din căsuţa pe care şi-o construiseră, cu imense sacrificii, la marginea Dresdei, suprimarea telefonului şi a postului de radio, ridicarea maşinii de scris, îngrămădirea soţilor Klemperer, împreună cu multe alte familii, într-o casă comună, Judenhaus, ghettou sordid şi ucigător. Profesorul va fi obligat la muncă forţată, timp de 14 ore pe zi, ca muncitor manual într-o fabrică de papetărie. Avea peste 60 de ani. în timpul războiului, umilinţele ating pragul demenţei: evreii nu mai au voie să vorbească la cabinele telefonice, să cumpere ţigări ori săpun de ras, să intre în locurile publice (precum restaurantele) sau să aibă pur şi simplu contacte cu "arienii", adică să se adreseze pe stradă non-evreilor. Cercul se strînge. între timp, aproape toţi evreii germani fuseseră trimişi spre lagărele morţii.

Hazardul a făcut ca Victor Klemperer şi soţia sa să scape cu viaţă ca prin minune. Cu o zi înainte ca ultimii 174 de evrei din Dresda să fie arestaţi şi duşi la Auschwitz, un pustiitor bombardament american distruge oraşul; în debandada cataclismului, soţii Klemperer reuşesc să se piardă în peisaj şi să se ascundă pînă la sfîrşitul războiului.

Cînd totul s-a terminat, un impresionant manuscris de peste cinci mii de pagini aştepta să fie editat. Această capitală mărturie va vedea lumina tiparului abia în 1995 (sic!), multă vreme după moartea memorialistului şi abia atunci cînd comunismul se va fi prăbuşit în Germania de Est, unde autorul îşi trăise ultimii ani. Acest fapt spune mult despre natura regimului instalat de sovietici în fosta R.D.G.

"Nu mă interesează marile fapte - scria Victor Klemperer în Ťochiul ciclonuluiť, în 1942 - ci apăsarea de zi cu zi, cea care va fi cîndva uitată. O mie de înţepături de ţînţari sînt mai rele decît o lovitură de măciucă. Eu urmăresc şi notez înţepăturile ţînţarilor".

Păcat că nu avem un document similar despre "epoca de aur" ceauşistă!

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara