Constantin Schifirneț este autorul celei mai importante lucrări de sinteză privitoare la fațetele diferite ale teoriei formelor fără fond în istoria culturii române, Formele fără fond. Un brand românesc (2007)1 și deține paternitatea asupra unui concept care include tendințele complexe ale modernizării statelor sudest europene, cel de „modernitate tendențială”.
Plecând de la realitățile modernizării românești – conceptul de „modernitate tendențială” a fost lansat în cadrul anterior amintitei lucrări referitoare la căile modernizării la români (p.205) –, de la nevoia de a sintetiza etapele modernizării, valorile și standardele distincte, specifice fiecărei etape, poziționarea critică de multe ori antagonică în raport cu teoria formelor fără fond, profesorul Schifirneț a adus în prim plan un concept definitoriu pentru manifestarea diferențiată a diferitelor aspecte ale fenomenului.
Acest concept de „modernitate tendențială” s-a dovedit a fi mult mai cuprinzător și aplicabil și în alte contexte decât cele proiectate în lucrarea din 2007. Mai întâi, conceptul și-a dovedit potențialul explicativ în raport cu eforturile modernizării întregii societăți românești, indiferent de calea de raportare la schimbarea socială. O istorie critică a culturii române scoate în evidență trei asemenea căi. Putem vorbi, pe rând, despre o dialectică a închiderii și deschiderii culturale, care a făcut obiectul analizei prin apel la logica conjunctivă sau disjunctivă, apoi despre raportarea la exterioritate – la modelul Occidentului – prin apel la logici diferite în raport cu difuzionismul: preluarea selectivă de forme din exterior (teoria formelor fără fond) sau neselectivă, pentru recuperarea decalajului (teoria sincronismului), iar în cel de-al treilea rând despre o apetență către o Europă care servește deopotrivă drept casă și model pentru dezvoltarea societății și schimbarea culturală la români. Profesorul Schifirneț a simțit imediat potențialul conceptului și a extins aria sa de semnificare la întreaga varietate de forme și standarde ale modernizării societății românești. Mai mult, conceptulumbrelă al „modernității tendențiale” a putut acoperi ulterior alte căi ale modernizării. El a devenit în sine un model explicativ de evoluție societală, de schimbare graduală și tendențială în toate acele state la care se constată un decalaj față de modernizarea occidentală produsă pe cale naturală. În raport cu această formă a modernizării, explicată după cum urmează:
Modernitatea, în sensul originar al termenului – cel de progres sau evoluție lineară, de înaintare nelimitată pe o distanță prestabilită a dezvoltării de către un anumit actor social – a apărut în spațiul occidental și o numim modernitate clasică (occidentală) (p.19), profesorul Schifirneț a redefinit cadrul de aplicare al conceptului: „modelul de modernitate din spațiul occidental s-a răspândit în toată lumea ca tendențialitate” (p.25), publicând în acest sens cartea care face obiectul analizei noastre, Modernitatea tendențială. Reflecții despre evoluția modernă a societății (2016)2.
În acest cadru, modernitatea tendențială poate fi definită în raport cu modernitatea clasică (organică) ținând cont de o serie de asumpții, privitoare la întârzierea primei în raport cu cea de-a doua și la specificitatea primei, la particularitățile formelor sale de manifestare pe coordonate spațio-temporale, în raport cu contextul social-istoric. Dacă modernitatea clasică presupune un parcurs natural, uneori înțeles în limitele unei anumite liniarități, constituind în sine model de dezvoltare pentru societățile nonoccidentale, atunci înseamnă că putem vorbi despre principii și caracteristici ale modernității, respectiv despre aplicarea diferențiată, discreționară, a principiilor în cazul modernității tendențiale și despre tendința de aliniere la amintitele caracteristici. Odată operaționalizat termenul de modernitate, cu formele, principiile și caracteristicile ei, intră în discuție operaționalizarea funcției de aliniere, a modernizării înțeleasă drept „cale către modernitate”:
Modernitatea este un efect al modernizării. Nu există modernitate fără modernizare. Modernitatea este un standard care reprezintă un scop al evoluției societăților, iar modernizarea este procesul de realizare al acestui scop (p.41);
Sociologic, modernizarea este definită ca transformare a societății tradiționale, rurale și agrare, în societate seculară, urbană și industrială, astfel încât comerțul și industria devin dominante ale economiei (p.45).
Înțelegând procesul de modernizare ca fiind o funcție, matematic definită ca admițând asimptote, putem lua în calcul un număr pozitiv oricât de mic, , tinzând spre zero, care va exprima decalajul dintre modernitatea clasică și cea tendențială. Excepționala înțelegere și explicare a conceptului sinteză de „modernitate tendențială” constă tocmai în această asociere a modernizării cu funcțiile care admit asimptote. Profesorul Schifirneț face trimitere la „modernizarea modernității” ca proces continuu propus de Ursula Beck, mai exact: „Modernizarea modernității exprimă caracterul dinamic, permanent regenerativ, asimptotic al procesului de modernizare” (p.60), ceea ce înseamnă că modernizarea poate fi înțeleasă doar tendențial, în dinamică, nu în încercarea de clarificare a unor conținuturi. Conceptul sociologic „tendențial”, caracterizând procesul modernizării, necesită de asemenea o operaționalizare în limitele lucrării, iar trimiterea profesorului Schifirneț este evidentă, raportându-se la același termen utilizat într-un alt sens, mai restrâns, de sociologul român Dumitru Sandu:
Sensul dat de Dumitru Sandu termenului tendențial – reducerea diversității la caracteristica esențială –, se intersectează, în anumite contexte istorice, cu termenul modernitatea tendențială. Tendențial, din exemplele date de Sandu, se referă la trend, la orientare generală. Eu vizez sensul asimptotic al termenului tendențial: tinde către ceva sau se apropie de un reper, dar niciodată nu-l atinge (p.91).
Înțelegerea modernității tendențiale ca rezultat al unei funcții care admite asimptote – fie, în cazul simplu, luând în calcul liniaritatea modernității clasice, fie construind o asimptotă la care să se raporteze modernitatea însăși, ca în modelul Ursulei Beck – este cheia înțelegerii concepției lui Constantin Schifirneț asupra unei realități, descrisă de rezultatul planificat și de procesul aferent, de modernizare și modernitate, care nu a putut fi înscris până acum sub un alt conceptumbrelă. Chiar dacă evoluția tendențială este probabilistică, „conceptul de modernitate tendențială nu se referă la dimensiunea sa statistică” (p.95), ci la un parcurs sub semnul unui mereu prezent , oricât de mic, capabil să permită descrierea funcției în raport cu asimptota pe care o admite. Din această perspectivă este simplu să înțelegem de ce profesorul Schifirneț consideră că „noțiunea tendențială semnifică neîmplinirea, amânarea, zigzagarea tendinței” (p.90) – prin ultima parte prefigurând descrierea traseului schimbării sociale/culturale după traiectorii diferite, posibil de descris și în termenii unui regim tranzitoriu, oscilant, în raport cu un variind în valoare și semn –, respectiv de ce modernizarea tendențială presupune neîncheierea proiectului, neînfăptuirea lui în integralitatea „dimensiunilor și principiilor proceselor de modernizare” (p.93).
Lucrarea profesorului Constantin Schifirneț este complexă și tratează, pe capitole, teme fundamentale ale așezării temeinice a conceptului în câmpul de dezbatere științifică: Modernitatea; Modernizarea, calea către modernitate; Tipuri de modernitate; Modernitatea tendențială; Elitele, între retorica și realitatea modernă; Spațiul de dezvoltare modernă; Modernizarea ruralului; Statul – producător de modernitate, pentru a înclude concluziile sub umbrela tendențialității universale a modernității. Fiecare dintre aceste capitole necesită o analiză consistentă, dar în limitele acestei semnalări important este să scoatem în evidență complexitatea, valabilitatea și universalitatea conceptului de „modernitate tendențială” care schimbă radical proiecția gândirii critice românești asupra căilor de schimbare socială și culturală, atât ale societății românești, cât și ale unui spațiu sud-est european mai extins. Merită reținute deschiderea și flexibilitatea de care dă dovadă Constantin Schifirneț în analiza acestui concept, atâta vreme cât, spre deosebire de o modernizare în raport cu un model occidental liniar prezentată la începutul cărții sale, odată analizând modelele multiple de modernitate, este dispus să redefinească însuși conceptul (prin lărgirea ariei de aplicare), astfel: modernitatea tendențială începe să „exprime înclinarea unor actori sociali în a imita și prelua conduite și concepții din afara spațiului lor național” (p.161). Pentru înțelegerea frământărilor actuale ale societății românești recomand ultimele patru capitole ale cărții, în special Elitele, între retorica și realitatea modernă. Lucrarea Modernitatea tendențială. Reflecții despre evoluța modernă a societății a profesorului Constantin Schifirneț este fundamentală în într-un câmp larg de arii disciplinare, din proximitatea alianței interdisciplinare a lui Aaron V. Cicourel, incluzând sociologia, antropologia, lingvistica și filozofia, în jurul unei antroposociologii uzând de instrumentarul științelor comunicării, constituind spațiul în care conceptul novator propus în urmă cu zece ani prinde contur operațional.

______
1 Constantin Schifirneț. (2007). Formele fără fond, un brand românesc. București: comunicare.ro
2 Constantin Schifirneț. (2016). Modernitatea tendențială. Reflecții despre evoluția modernă a societății. Bucharest: Tritonic.