A afirma acum, cînd toate sînt în criză – şi ţara,
şi lumea, şi cultura, şi agricultura – că receptarea
lui Liviu Rebreanu (a se înţelege: opera lui)
este în criză ar putea fi un gest salvator şi confortabil pentru
spiritul critic. Asta-i lumea şi ca lumea sînt şi eu – ar putea
spune critica literară. Dar, cînd e vorba de literatură,
raţionamentele nu adorm niciodată într-un pat confortabil.
Fie şi consumată la nivelul convenţiei, receptarea lui Rebreanu
nu este în criză, nu-i îngheţată în improbabil şi imposibil.
Scriitorul este editat, este studiat în şcoală. Este vorba de o
receptare firească şi strict convenabilă, lipsită însă, poate,
de sarea creativităţii în actul receptării. Această logică o
putem mişca avansînd o altă afirmaţie: Rebreanu este sau
ar putea fi proteic. Lăsată într-o anumită ambiguitate,
afirmaţia poate funcţiona destul de bine. Nu, însă, fără
disfuncţii de apreciere. Dacă se face trimitere la ediţiile
rebreniene şi la receptarea contextualizată de şcoală, putem
afirma că scriitorul este proteic. Proteismul acesta, care nu-i,
totuşi, puţin lucru, este unul pasiv. Dacă introducem în
relaţie impactul prozatorului asupra scrisului tînăr – perpetuu
tînăr – atributele acestui proteism se susţin mai greu. Mai
mult, cînd prozatorul este pus în condiţia modelor, observăm
că Rebreanu nu produce şi nu hrăneşte mode literare. (Deşi
impactul său asupra instanţelor existenţei nu este greu de
recunoscut.) A afirma sau a accepta că Rebreanu este un
scriitor demodat ar fi nedrept şi, mai mult, neproductiv
pentru literatura română pe termen mediu şi lung.
Scrisul lui Liviu Rebreanu nu este agresiv (în sensul
„modern“ al termenului), nici scriitura – spectaculoasă, cum
am fi înclinaţi să credem că solicită grila receptării moderne.
Şi asta chiar dacă prozatorul acoperă subspecii diverse ale
romanului, ilustrează aspecte noi ale acestuia şi, mai ales
– demers eminamente modern –, scrie ficţiune şi confesiune
deopotrivă, cu propensiuni ce trec peste limitele speciilor…
Şi totuşi… În vreme ce, în anii 1920, apar un Mihail Bulgakov,
Joseph Conrad, John Dos Passos, William Faulkner (1929,
Zgomotul şi furia), Francis Scott Fitzgerald, Graham Green,
I. Hasek, Hermann Hesse, James Joyce, Franz Kafka (1922,
Castelul), Sinclair Lewis (1920), André Malraux, Thomas
Mann, Robert Musil, Y. Kawabata (1926, Dansatoarea din
Izu), St. Zweig, Marcel Proust, V. Nabokov etc. – scriitori
care, fiecare în parte, revoluţionează romanul pe urmele lui
Cervantes, Liviu Rebreanu se lansează în scrierea unei
literaturi de primă inspiraţie rurală, mizînd pe „obiectivitatea“
penei. Ce poetică serveşte un asemenea demers?
Observînd că prozatorul îşi probează rezistenţa prin
romanele şi nuvelele sale conduse de o poetică explicită
extrasă din articole, interviuri, mărturisiri, se cuvine
spus şi că modelul Rebreanu, în ceea ce acesta are amplu
şi revelator – revelator şi proteic pentru cultura română –,
trebuie căutat în altă parte, într-o poetică subiacentă, ce dă
suflu şi susţine edificiul operei.
Despre ce este vorba? În ciuda modelor şi
tentaţiilor, acest spirit european, Rebreanu,
care, vorba lui Mircea Muthu, aspiră să edifice
o operă/ lume „rotundă“, merge pînă la capăt – în mod absolut
– în ilustrarea formulei promovate de evoluţia literaturii
româneşti şi a lumii ce l-a dat literaturii, încercînd să
pună într-un acord perfect formula aplicată a creaţiei sale
şi lumea evocată/ creată. Îşi pune în abis – sau în mit –
existenţa şi credinţa în literatură şi scrie conform datelor
creatoare proprii, identificîndu-se plenar cu o lume evocată
şi creată în acelaşi timp, încercînd să fie egal cu sine şi cu
spiritualitatea ce l-a zămislit. Are un corespondent în
Eminescu. Merg amîndoi, într-un fel, împotriva modelor şi
a timpului şi urmează coordonate „ascunse“ ale unei existenţe
reale, ale unei deveniri netrucate. Desuetudinea sau inadecvarea
sunt suprafeţe înşelătoare ale unei mize esenţiale. Dacă ar
fi încercat o „sincronizare“ deliberată, artificială, „cu“ o modă
a timpului, prozatorul ar fi pierdut suflul proteic, ar fi dat
o operă ne-terminată. Rezistă şi se afirmă prin perfecţiune.
Depăşeşte limitele într-o epocă manieristă, încă aflată sub
reflexele perioadei de aur a literaturii, dar care nu mai poate
fi prelungită. Are un contraexemplu în Al. Macedonski, al
cărui roman, Le calvaire de feu / Thalassa, n-a avut de cîştigat
nici din instalarea într-o poetică a timpului (literar), nici din
utilizarea unei limbi de circulaţie universală. Rebreanu a
gîndit într-un univers/ sistem rotund şi complet şi a servit
un asemenea demers. El rămîne, asemeni lui Eminescu sau
Coşbuc, „romantic“, fertil într-un „model“ care înaintează
spre dobîndirea deplinătăţii, chiar dacă o asemenea evoluţie
pare „desincronizată“. Modelul lui Rebreanu poate cîştiga
noi propensiuni în impactul cu un prezent aşteptat, revelat,
prezent a cărui deplinătate literatura română încă o caută
şi de care are multă nevoie.
