Marius Iosif, O ecologie a sacrului.
Ipostaze literare ale experienţei
spirituale, prefaţă de Virgil Podoabă,
Editura Tracus Arte, Bucureşti, 2014,
422 pag.
Pe Marius Iosif, născut la
Timişoara în 1953, îl pot
aşeza în rîndul privilegiaţ
ilor, graţie răsturnării
de perspectivă de care
a avut parte de timpuriu,
în cursul stagiului militar,
cînd, scos din mediul familial
şi aruncat într-un mediu aspru,
a trăit ceea ce îndeobşte numim
o „experienţă spirituală“.
Expresia în sine e plată, de o
serbezime ce nu poate surprinde
mutaţia pe care o astfel de trăire o
cere. E vorba de o smucire lăuntrică
cîntărind cît o traumă, cauza stînd
în schimbarea bruscă a regimului de
existenţă: obişnuinţele din care e
făcută carnea unei zile dispar spre a
lăsa loc unor convenţii în aerul cărora
tînărul respiră anevoie. Şirul gesturilor
uzuale care îi umpleau cu rutină
timpul încetează, iar criza de adaptare
îi provoacă suferinţă. Mai mult, la
durere se adaugă nesiguranţa, Marius
Iosif intuind că se află la cheremul
întîmplărilor. Are revelaţia contingenţei
crase în care omul îşi duce zilele, fără
ca un impuls de necesitate să-i ghideze
destinul. Tînărul se simte o scamă
în bătaia vîntului, dar o scamă ale
cărei simţuri se deşteaptă acut sub
sentimentul periclitării.
Intuieşte că nici un zeu nu-i va
sări în ajutor şi că nici un înger păzitor
nu-i veghează deasupra capului. Izbit
de absurditatea vădită a clipelor,
Marius Iosif cunoaşte disperarea.
Decorul se năruie, colegii îi apar ca
nişte umbre, iar în urma unui accident
îşi pierde pentru cîteva minute
conştiinţa. Cînd se trezeşte, îşi dă
seama că timpul cît fusese inconştient
echivala cu o moarte. Atunci are
revelaţia scurgerii ciclice a toate cîte
sunt în univers, moartea fiind ca
un întuneric în care conştiinţa încetează
să mai pîlpîie. Ce e remarcabil în
acest tăvălug de revelaţii e că totul
se petrece în absenţa cuvintelor. E
o năvală de impresii venind peste
el fără ca mintea să le filtreze cu
ajutorul lexicului. Marius Iosif primeşte
cutremurările fără să le gîndească în
noţiuni. Lumea i se pare opacă, deasă,
cu totul indiferentă la ce i se întîmplă,
iar cortegiul de iluzii din care îşi
trăgea liniştea se risipeşte ca un fum.
Şi acum se petrece „ruptura de
nivel”: deschide ochii asupra realităţii
ca pentru prima oară. Îşi dă seama
că între el şi lucruri nu se mai interpune
brîul de protecţie al amăgirilor. Tînărul
dă nas în nas cu realul, pe care îl vede
direct, fără deformări venite sub
influenţe culturale. Iar ceea ce
vede e ritmul ciclic al vieţii, cu o
revenire inexorabilă căreia nu-i poţi
găsi un sens. Transcendenţa, dacă
e, e intangibilă, iar zeii, dacă sunt,
sunt insesizabili.
Tînărul capătă o viziune cvasibudistă
cu efect tonic, căci ceea ce
pînă ieri îi părea rece şi găunos devine
acum plin şi coerent. Clipele stupide
şi opace devine mirabile şi pline de
miez. „O nouă sensibilitate se născuse
în tine. Te bucurai de frumuseţe şi
te puteai bucura de farmecul unei
fete pentru clipa aceea în care trecea
prin faţa ta, fără să te mai gîndeşti a
o mai duce în castelul tău de visuri.
Urmarea a fost că nu te mai plictiseai,
că, ajuns acasă, puteai să te plimbi
prin aceeaşi pădure mereu şi mereu,
pentru că fiecare moment era unic.
Nu peisajul te încînta, ci misterul
existenţei, clipa unică încărcată de
frumuseţe.” (p. 36)
Dintr-un naufragiat căzut la
marginea lumii, tînărul devine centrul
unor înfiorări pe care le trăieşte ca
pe tot atîtea plinătăţi misterioase.
„Plinătăţile” nu au numele unui
Dumnezeu şi nu ascultă de dogmele
unei religii. Ele răspund doar la atenţia
unei minţi care observă paroxistic
fiecare detaliu, spre a preface în taină
orice lucru pe care îl priveşte. Tainei
îi putem spune „unul şi unicul” sau
putem să nu-l numim, important e
că întîlnirea cu el nu se face prin
cuvinte. De altfel, Marius Iosif nu-şi
povesteşte experienţa, ci doar o
sugerează prin cîteva amănunte. Sunt
trăiri a căror esenţă stă în neputinţa
de a le exprima. Cine nu a fost pe
punctul de a trăi ceva asemănător
va străbate O ecologie a sacrului
cu ochii închişi. E nevoie de o minimă
afinitate cu genul acesta de răsturnări
în spirit ca să-l poţi înţelege pe autor.
Şi dacă dramul de afinitate există,
atunci nu poţi decît să-l invidiezi:
graţie rupturii de nivel prin care a
trecut, a fost scutit de efortul de a
mai căuta salvări prin cultură.
Dar tot acum în Marius Iosif se
iscă o dramă: un intelectual a cărui
minte a trecut printr-o ruptură de
nivel percepe întreaga cultură ca pe
o uriaşă contrafacere. Patrimoniul e
un strat de plăsmuiri pioase cu
care oamenii acoperă realitatea. E ca
un manşon de protecţie, alcătuit
îndeosebi din prejudecăţi încurajatoare,
cărora istoria le-a conferit un statut
de autoritate. Tot ce numim tradiţie
(religie, metafizică, artă, ştiinţă) e
chiar manşonul de minciuni în
lipsa cărora omenirea şi-ar pierde
imunitatea în faţa lipsei de sens a
existenţei. Dar cînd manşonul se
rupe, absurdul ne loveşte sub forma
unei evidenţe dureroase. Urmarea e
că luciditatea cu care Marius Iosif
priveşte lumea îl înstrăinează de
semeni. În plus, pentru el nu mai
există credinţe, ci doar evidenţe. Căci
credinţa e amăgirea pe care ţi-o
întreţine plăsmuirile pe care le-ai
primit pe calea tradiţiei.
Dar problema gravă e alta: cum
să împărtăşească altora concluziile
la care a ajuns? Cum s-o facă fără să
fie categorisit drept dezaxat, eretic
sau debusolat? Cum să le spui semenilor
că trăiesc într-o cultură a cărei falsitate
n-o percep decît iniţiaţii? Ideal ar fi
să dăm timpul înapoi şi să ne întoarcem
în preistorie, cînd sacrul era trăit
spontan, fără deformările aduse de
valul de mitologii ulterioare. Cum
acest pas e imposibil, reţeta e una
singură: să treci printr-o scuturarelimită
în urma căreia ochii ţi se deschid
asupra realităţii. Se vede că soluţia
e individuală, niciodată colectivă.
Pentru cei mulţi, manşonul de credinţe
va înlocui mereu mănunchiul de
evidenţe.
Aici e drama lui Marius Iosif: asistă
la o contrafacere a cărei divulgare
i-ar aduce votul de blam al
contemporanilor. Ar deveni un intrus
pe care apropiaţii l-ar execra pe motiv
de ţicneală. Şi atunci cum să procedeze?
Soluţia găsită: să scrie o teză de
doctorat în care ruptura de nivel să
fie folosită drept criteriu de selecţie
a argumentelor. Cartea O ecologie a
sacrului e chiar denunţarea contrafacerii
la care e martor, atîta doar că autorul
o face cu stil, sub convenţia unei
lucrări culte, preîntîmpinînd astfel
acuzele. Deşi mefient faţă de tradiţia
literelor, Marius Iosif caută rupturi
de nivel în literatura lumii. Le găseşte
în Epopeea lui Ghilgameş, în Antigona
lui Sofocle, în piesa shakespeariană
Richard al II-lea, în opera lui Dostoievski
şi Tolstoi, în cărţile lui Kafka şi Camus,
în eseurile lui Cioran sau în piesa
Regele moare de Eugen Ionescu.
Comentariul fiecărei opere se mişcă
în jurul situaţiei-limită în care nimereşte
unul sau altul din personaje, cu ivirea
mutaţiei interioare. Dar pilonii de
bază ai volumului stau în „Argumentul”
de la început, unde autorul invocă
răsturnarea inexprimabilă din
adolescenţă, şi în capitolul final „Sacrul
sintetic”, unde sunt întărite concluziile
prefigurate în „Argument”, anume
că trăim într-o butaforie postişă
din cauza căreia ne-am pierdut antenele
pentru divin. Iată cum erudiţia e pusă
în slujba unei intuiţii iniţiale, cu efect
subminator. Dar cu adevărat convingător
e tonul cu care, în „Argument” e
sugerată experienţa-limită. E tonul
unui ins care nu născoceşte nimic,
punînd pe hîrtie o trăire pentru care
merită să fie invidiat. Cred că în secret
oricine îşi doreşte să treacă prin
aşa ceva. Unde nu-l poţi urma pe
autor e în dezicerea de tradiţie, în
care vede o piramidă de fantasmagorii
ce ne îndepărtează de trăirea sacrului.
Religiile sau metafizicile sunt mreje,
constructe înşelătoare, al căror efect
e că ne separă de numen. Cult, Marius
Iosif respinge cultura, erudit, blamează
erudiţia. Volumul O ecologie a sacrului
e o mărturie iniţiatică camuflată într-o
teză de doctorat. Mărturia te cucereşte,
dar concluzia ei te înspăimîntă. Dacă
ea e adevărată, atunci s-a isprăvit cu
saga omenirii. Mi-aş dori să nu
aibă dreptate, dar asta o vom afla
peste puţin timp, în clipa morţii.
Oricum, un volum cu miez sapienţial
de aleasă ţinută speculativă.
