Inceputurile poeziei lui Dan Damaschin vădesc o mare vitalitate, o învolburare a simţurilor "păgînă", aidoma celor ale lui Blaga sau Ioan Alexandru. Semeaţa izbucnire biologică semnifică un soi de intrare zgomotoasă în arenă, menită nu numai a atrage atenţia ci şi a da curaj eului creator prin sine însuşi, a-l autostimula prin maniera incandescentă de care se arată capabil. Imaginile sunt dionisiace, bolborosesc într-un mediu de constrîngeri şi destinderi senzoriale succesive, ca o bogată virtualitate a unei zămisliri. Asocierile sînt dure, emanînd o energie primară bine regizată.Poetul îşi arată, ca să zicem aşa, muşchii, bicepşii metaforici bine încordaţi: "Pe o blană de lup ne-am desenat sîngele / Cu o dîră de nisip ceresc" (Baladă veche). Sau: "Ca vinele la încheietură, sub zăpezi / Ne-au zvîcnit cărările în labirint" (ibidem). Sau: "Cum după o lungă hibernare simţurile-mi / Se desfrînează la un banchet ceresc" (Aievea). Sau: "Zeii scăpătaţi potcovesc armăsari păgîni" (ibidem). Sau: "Răsufletul meu află funingini de infern" (ibidem). Sau: "ţiţeiul instinctelor se năpusteşte / Cu gîturi de berbeci descăpăţînaţi" (ibidem). Sau chiar: "În numele adîncului peţesc o icoană / Nervii-ţipari sar să vestească nunta" (ibidem). Dar această etapă nu e decît o preparare a celei cu adevărat caracteristice, de natură spirituală. Poate că era necesar în evoluţia acestei creaţii un punct de plecare dramatic, vehement contrastant cu ceea ce avea să urmeze. Dan Damaschin nu întîrzie a se revela ca un "căutător de Dumnezeu", cu atît mai înverşunat cu cît structura sa iniţială se proba a fi terestră, cu cît risipa figurilor de stil învedera un devergondaj aparent greu de stăpînit. Intervine un ascetism liric în subtextul căruia se zbat energiile dominate. Ascetism ce se relevă chiar în seria de dificultăţi pe care le postulează poetul într-un demers ce ocoleşte căile mai lesnicioase ale unor prescripţii de cult, ale unor propoziţii de-a gata. Căci poezia în discuţie e mistică iar nu religioasă. Ea se aşează sub semnul unui Deus absconditus care nu se manifestă decît prin indirectităţi, în sensul înfăţişat de Karl Barth: "Însă Dumnezeu se revelează ascunzîndu-se. Revelaţia chiar implică misterul, fiindcă n-ar mai fi revelaţie dacă n-ar mai fi mister". Concepţie însuşită de autorul nostru, în termeni definitorii pentru programul ce-l adoptă: "Nicicînd divinul nu-şi epuizează semnele / prin care abia se lasă vădit. (...) reînsufleţit în verb, fiorul sacrului / se reîntoarce mereu dinspre obîrşii. / Temeiurile fiecărui poem îşi caută validarea în temeiul iniţial. / În măsura în care mai pot accede la Abis / la pragul primordiilor, mi se oferă / şansa unei întemeieri. / temeiurile poemului: temelii pentru sălaşul zeului ce va să vină./ Insondabil temei al ispăşirii" (Poetul şi semnele timpului. Temeiuri pentru Poem). Această icoană a unei divinităţi ce se ascunde ("Faţa Mea nu vei putea să o vezi", glăsuieşte şi Sfînta Scriptură) îl obsedează pe poet, însufleţindu-l poate tocmai prin categoriile negative ale golului, absenţei, sterilităţii care joacă rolul unor penitenţe paramonahale. Zăvorît în incomunicabil, într-o tăcere "mai cumplit de îndurat decît orişice tunet", conceptul Domnului apare cu precădere raportabil la o astfel de tăcere terifiantă: "eu m-am născut întemniţat în miezul ei încăpător ca un mormînt / mi-a trebuit mult timp să te recunosc în semnele cele mai neîndoielnice: absenţă, secetă, eclipsă, / să desluşesc în amuţirea ta apelul cel mai poruncitor ce mi s-ar putea adresa". Această "muţenie" a Demiurgului n-ar fi decît un mod de încercare a credinţei, un spaţiu ambiguu în care albul şi negrul se amestecă, în care se ivesc solicitări diverse, demonice ispite cu o mişcare centrifugă. Natură complicată, reverberînd formula umanităţii generice, Dan Damaschin nu plonjează într-o adoraţie totală, nu se fixează în luminiscenţa extazului, împrejurare ce-l duce la transcrierea unor stări frămîntate, la mărturisirea unor contradicţii. Ele au funcţia unor examene pe o cale iniţiatică. În consecinţă, poetul traversează momente în care se confruntă cu Răul, acel "impuls misterios şi necunoscut", conform unei definiţii baudelairiene, cu atît mai primejdios cu cît nu semnalează doar o absenţă a Binelui (Plotin, Augustin, Toma d'Aquino), ci instituie un tip de spiritualitate inversă, un prestigiu bizuit pe concepţia diavolului ca simia Dei. Pornind de la arhetipul divin, demonul îl copiază cu sarcasm, îl parodiază în aşa fel încît fosforescenţele contestării pot deveni atractive. Simulacrul uzurpă meritele originalului, le exploatează în beneficiul său. Reflexelor normale li se substituie un paralelism al pornirilor deviante, asociate cu cruzimea, dictate , spre a-l cita din nou pe autorul Florilor Răului, de "geniul perversităţii", întrucît "mlaştinile pierzaniei licăresc mai seducător decît argintul străvechi al cumpătării" (vorbele lui Dan Damaschin din Kaspar Hauser). Fascinaţia Răului poate isca o voluptate de natura masochismului şi exhibiţionismului: "darea în vileag a daimonului, numirea atîtor plăgi ale spiritului / nu cunoaşte nimic din voluptatea ce o încearcă cineva înfăţişîndu-şi părţile ruşinoase ale sufletului" (ibidem). Şi nu se află în chestiune doar Răul meschin, cel de toate zilele, uşor identificabil şi recuzabil, ci şi Răul major, acea teribilă energie a distrugerii şi a autodistrugerii care e apanajul lui Lucifer, Înger al tenebrelor, greu de stăvilit în lucrarea sa ce se insinuează în destinul nevolnicei făpturi omeneşti. Un Rău grandios, ireversibil, deoarece şi-a adjudecat autoritatea originarului măsluit: "Din răsputeri străduindu-te să înţelegi esenţa Răului; / Cu respiraţia oprită să te apropii de matca obscură a seminţelor sale cît nişte grăunţe de mac; / Să desluşeşti izvodirea întîiului strop de venin în guşa puiandrului de aspidă; / Cum îşi sporeşte tăria apoi, cum se găteşte pentru ieşirea în lume. / O, steaua celui prin naştere menit să slujească înfricoşătorului; / Via tenebrosa aşternîndu-se celor mai tineri paşi ai săi; /O, vîrsta fărădelegii cînd nimic nu-l mai poate opri să-şi înceapă lucrarea. / demonul pierzaniei pe care Învăţătorul îl citeşte în inima lui Iuda / nu mai poate da îndărăt din acea clipă, căci însuşi Răul / a fost stîrnit prin darea în vileag a adevăratului său nume" (Les puissances des tenebres). Deşi poate că "adevăratul nume" al Princepelui pierzaniei nu poate fi niciodată "dat în vileag" pe de-a-ntregul, cum nici numele Domnului nu poate fi, poetului revenindu-i misia de-a le aproxima, precum o "respectare" a unei "promisiuni" absconse, conţinute în chiar vocaţia sa...