În 2 octombrie Miron-Radu Paraschivescu ar fi împlinit 90 de ani. Găsim potrivit prilejul pentru a face cunoscute cititorilor două scrisori ale poetului adresate unuia din pontifii ideologici ai anilor '70, secretar al C.C. al P.C.R. Publicăm scrisorile (de fapt ciornele lor) cu acordul dlui Andrei Paraschivescu, căruia îi mulţumim.
Scrisorile aduc mărturia disidenţei lui Miron-Radu Paraschivescu, împinsă până la decizia înapoierii carnetului de partid. Calitatea de disident a fost deseori incorect atribuită, extinsă asupra tuturor acelora care, într-un fel sau altul, au comis acte de insubordonare faţă de puterea constituită. Or, disidenţa presupune acţiune din interior, despărţirea politică a cuiva de linia oficială a formaţiunii din care face parte.
Este chiar cazul lui Miron-Radu Paraschivescu, aflat în dezacord, cum îi notifică lui Paul Niculescu-Mizil, cu "multe chestiuni din politica noastră de partid şi de stat". Nu renunţă la convingerile comuniste, după ce treizeci şi şase de ani fusese "din toată inima alături de P.C.R.", dar ar fi vrut să-i fie ascultate părerile despre ce se întâmplă în partid şi să primească "lămuririle cuvenite". Reiese din prima scrisoare că mai făcuse demersuri de a se întâlni cu "tânărul secretar de partid", că-i mai trimisese mesaje ("mult repetatele mele stăruinţe"), la care nu primise răspuns. Contrariat şi ofensat, "veteranul" M. R. Paraschivescu ia hotărârea de gravitate maximă de a părăsi partidul.
A doua scrisoare, din 1970, priveşte suprimarea revistei "Povestea vorbei", supliment al revistei "Ramuri" din care M.-R. Paraschivescu făcuse un laborator de creaţie şi o rampă de lansare puse la dispoziţia scriitorilor tineri cei mai îndrăzneţi. Autoritatea numelui său îi proteja, le gira actele de insurgenţă literară, într-un climat ideologic indecis, contradictoriu, alternând liberalizarea cu măsuri de constrângere. Interzicerea revistei lui M.-R. P. era de altfel unul din semnele ce anunţau, ne dăm acum seama, noul val de îngheţ declanşat de nefastele Teze din iulie ale lui N. Ceauşescu, lansate nu peste multă vreme. Revolta de care a fost cuprins îi smulge lui M. R. Paraschivescu comparaţia cu Mihai Antonescu, omul politic fascist, să zicem, care îngăduie în timpul războiului "o presă literară complet liberă şi chiar comunistă", spre deosebire de destinatarul scrisorii pe care poetul mânios nu ezită să-l califice drept "un călău al poeziei şi literaturii moderne de astăzi".
Nu ştim ce soartă au avut scrisorile, dacă au ajuns sau nu la destinatar, dacă i s-a dat trimiţătorului vreun răspuns. Până vom afla, ele rămân un document care mărturiseşte despre poziţia unui disident autentic şi despre faptul că nonconformismul lui M.-R. Paraschivescu nu era o poză, cum unii au susţinut, ci o condiţie asumată.
Văleni de Munte, 30 Oct., 1969
Tovarăşe Paul Niculescu-Mizil,
Se va împlini îndată anul de cînd încerc fără răgaz să te văd spre a căpăta din gura dumitale lămuririle cuvenite cu privire la politic a din ultimul timp a Partidului Comunist Român. (Aceasta, conform capitolului II, art. 2, aliniatul e din Statutul P.C.R.)
Regret că, cu toate mult repetatele mele stăruinţe, nu ţi-ai putut găsi ceasul necesar pentru o astfel de convorbire şi - întrucît asupra multor chestiuni din politica noastră de partid şi de stat nu sînt de acord - tot ce-mi rămîne de făcut este să-ţi restitui pe această cale carnetul de membru pe care personal mi l-ai înmînat. Bineînţeles, lichidarea acestei formalităţi, nu mă va împiedica să rămîn, ca şi mai înainte, ceeace se numeşte un comunist fără partid.
La urma urmelor, nici nu-ţi va fi prea greu, cred, să înţelegi că după treizecişişase de ani de participare a mea din toată inima alături de P.C.R., refuzul unui tînăr secretar de partid, cum eşti Dta, de a primi şi sta de vorbă cu un veteran ca mine, mi se pare nu numai jicnitor ci de-a dreptul intolerabil, ca să nu fiu formalist şi să spun: nestatutar -
Miron-Radu Paraschivescu
Văleni, 9 martie 1970
Tovarăşe Paul Niculescu,
Aflu cu mare întîrziere şi uimire că Dumneata ai fi autorul suprimării revistei mele, "Povestea vorbii". Dacă lucrul este adevărat şi nu o simplă calomnie din partea inamicilor Dumitale, - atunci te rog să rupi fără întîrziere filele cu dedicaţii manuscrise ce ţi le-am adresat pe volumele "Tristele" şi "Scrieri". E de la sine înţeles că pot omagia într-un autograf pe Mihai Antonescu, cel care în plin război hitlerist îmi îngăduia o presă literară complet liberă şi chiar comunistă, dar sub nici un cuvînt n-aş putea califica drept "frate mai tînăr" pe un călău al poeziei şi literaturii moderne de astăzi.
În speranţa că totul nu e decît calomnie în ce te priveşte şi pînă la o explicaţie orală cu care te socotesc dator, salutări.
