În seara zilei de 14 octombrie 1996, la Paris, Paul Barbă- neagră, Cristian Bădiliță și soția sa, Smaranda, intrau în apartamentul lui Mircea Eliade din Piața Charles Dullin nr. 4. Renumitul istoric al religiilor nu mai era în viață (din 22 aprilie 1986), iar soția sa Christinel Eliade, aflată la Chicago, ceruse unui om al ei de încredere din Paris să vândă apartamentul, nu înainte de a le propune unor tineri să-și aleagă ce vor din lucrurile dinăuntru.
Încă de la intrarea în apartament, în hol, Cristian Bădiliță a remarcat doi saci cu hârtii, în legătură cu care împuternicitul văduvei lui Mircea Eliade a dat următoarea explicație: „Hârtii fără importanță. A trecut Alain Paruit pe aici și a luat ce merita luat din manuscrise.” Cristian Bădiliță a considerat însă, pe bună dreptate, că ar fi o impietate să arunce o arhivă înainte de-a o examina. A luat sacii cu el și...
„După câteva zile am deschis și triat hârtiile din cei doi saci recuperați din holul apartamentului Eliade. Nu mică mi-a fost surpriza văzând că, printre ele, se aflau și numeroase pagini din Jurnal, pe care Eliade însuși le considera pierdute șdupă ce fuseseră folosite pentru realizarea versiunii în limba franceză a jurnalului n.n.ț După nesfârșite, românești peripeții, conținutul celor doi saci a ajuns la Biblioteca Județeană «Alexandru și Aristia Aman» din Craiova, prin implicarea directorului Lucian Dindirică. Întregul fond va fi scanat, multiplicat și pus la dispoziția cercetătorilor avizați. Prima exploatare a acestui fond o reprezintă chiar publicarea volumului de față[Jurnal. Pagini regăsite, n.n.], care, pentru prima dată, pune la dispoziția publicului Jurnalul lui Mircea Eliade dintre 9 octombrie 1959 – 3 mai 1962, în versiune originală, editat științific și adnotat.”
Paginile salvate de Cristian Bădiliță (care altfel ar fi putut fi reconstituite – parțial și imprecis – doar prin retraducerea în română a celor traduse în franceză) reprezintă un dar făcut de soartă culturii române (ca și scrisorile inedite ale lui Eminescu și ale Veronicăi Micle, apărute pe neașteptate în 2000, grație Cristinei Zarifopol și lui Mircea Mihăieș). Ni se oferă un document impresionant al modului cum trăia, gândea și visa Mircea Eliade în perioada 1959–1962. Un document perfect inteligibil, nu numai datorită clarității de oglindă venețiană a stilului lui Mircea Eliade, ci și adnotărilor lui Cristian Bădiliță, care ne însoțește în timpul lecturii și ne dă explicații exact atunci când avem nevoie de ele.
Însemnările de jurnal ale lui Mircea Eliade se remarcă printr-o efervescență a inteligenței uimitoare și totuși fără nimic teribilist. Ele par produsul unei mașini de gândit în continuă stare de funcțiune. Iar combustibilul care alimentează această mașină sunt cărțile. Masa de scris a lui Mircea Eliade este și o masă de citit. În solitudinea lui de cărturar, Mircea Eliade se comportă ca un om de lume, dialogând afabil cu autori aflați departe de el, în timp sau în spațiu. Din acest punct de vedere, însemnările sale de jurnal sunt o lecție de muncă intelectuală, pe care ar trebui săși-o însușească mulți tineri de azi. Iată un exemplu:
„După ce termin, în sfârșit, revizia manuscrisului Eranos, cobor în bibliotecă să verific un text din Weltgeschichliche Betrachtungen ale lui Burckhardt. Nu găsesc decât traducerea engleză, făcută de colegul meu de facultate, J. H. Nichols. Dar găsesc și volumul de Scrisori și Judgments on History (=Historische Fragmente) și le aduc pe toate în biroul meu. Petrec câteva ceasuri rare. Regăsesc paginile profetice ale lui Burckhardt despre tensiunea catastrofală între Franța și Germania (ca urmare a agresiunii prusiene și a înfrângerii din 1870), despre politicizarea și aculturalizarea Europei, despre consecințele fatale ale democrației (cezarismul și dictatura) etc. Uneori ai impresia că Burckhardt a prevăzut până în amănunte toată tragedia secolului XX. Ce mă miră e «succesul» lui în USA. În fond, americanii ar fi trebuit să-l judece pe Burckhardt așa cum îl judecă Croce: un diletant de geniu care păcătuia printr-un exces de pesimism. Faptul că B. nu credea nici în democrație, nici în progres, nici în liberalism – ar fi trebuit să-l facă nepalatabil americanilor. Și, cu toate acestea, lucrurile se petrec întocmai pe dos. Asta înseamnă că existăși aici, în USA, o anumită minoritate pentru care viziunea pesimistă a Istoriei e singura acceptabilă.”
Însemnarea este antologică. Mai sunt și altele? În multe dintre ele, erudiția și reflecția au o irizație elegiacă:
„În momente de mare melancolie, când simt cum se apropie sfârșitul civilizației occidentale, meditez la destinul și lecția pe care ne-a dat-o Hector. În fond, el știa că Troia era ursită pieirii. În acea extraordinară scenă din cântul VI șal Iliadeiț– când sfătuiește pe bătrâni să aducă jertfe zeilor, și o vede pentru ultima oară pe Andromaca – se ghicește clar că Hector nu avea nicio iluzie în ceea ce privește pe Paris și, mai ales, în ceea ce privește sfârșitul războiului. Presimțea că va muri și că Troia va fi distrusă. Suferea că astea se vor întâmpla din cauza unui «ușurel» ca Paris; dar continua să-și facă datoria și să lupte fără nicio iluzie. Mi-e teamă că așa se va întâmpla și cu Europa mea («Asia», biruită la Troia, își va lua revanșa). Dar aș vrea să cădem precum Hector. Făcându-ne datoria, împăcați și totuși fără iluzii.”
Nu lipsește, din Jurnal, nici literatura propriu-zisă. O însemnare despre spargerea ramei unor ochelari se transformă într-o confesiune plină de farmec literar:
„Azi, pe neașteptate și, aparent, fără motiv, a plesnit rama de la ochelarii de citit. Erau pe masă, în fața mea – și am văzut deodată rama crăpată. Cum nu am decât această pereche de ochelari și n-am timp să mă duc în oraș să cumpăr alții, am fost la «drugstore» și am cerut ceva ca să lipesc rama. Mi-au dat «Duco Household Cement» și acum aștept să văd rezultatul.
Folosesc acești ochelari de aproape douăzeci de ani. Exact, din martie 1940, când am fost la Spitalul Militar din București pentru examenul de reformășde reformare; Eliade – explică autorul ediției într-o notă din subsolul paginii – «a fost reformat din cauza miopiei foarte mari»ț. Sunt rotunzi, cu rama subțire, și-mi dau un aer sărăcăcios, obosit și prostănac. De ani de zile îmi propun să-mi cumpăr alți ochelari, să-i am măcar de rezervă, în caz de accident, ca astăzi – dar n-am apucat.
Venind ultima oară de la Roma, în septembrie, un tânăr englez care mă privea insistent nu s-a mai putut stăpâni și m-a întrebat de când îi am, pentru că el n-a văzut niciodată asemenea ochelari. I-am spus de când și așa am intrat în vorbă.
Am spart de mai multe ori ochelarii de stradă, în acești 20 de ani – dar niciodată pe aceștia de citit. Sticlele sunt puțin uzate, cu marginile fumurii, și totuși nu mă îndur să-i las. Și acum, deodată, am înțeles de ce. Ochelarii aceștia sunt ultimul obiect pe care-l am din țară. Nu mi-a mai rămas nimic altceva, niciun «suvenir», nici măcar o fotografie a familiei sau a mea. Am, desigur, câteva cărți din biblioteca din țarăși aproape toate cărțile mele – dar nu le am aproape de mine, nu fac parte din «portul» meu.
Am înțeles asta și-i privesc ochelarii, așa cum i-am strâns, între două volume groase, pe masă, în fața mea, așteptând să treacă cele douăzeci de minute, cum scrie în instrucțiile lui «Duco Cement», să fiu sigur că s-a lipit rama.”
S-ar putea scrie un întreg studiu despre limba română aleasă folosită de Mircea Eliade chiar și când se afla departe de România. El credea în mod greșit că avea asupra lui ca amintire de acasă doar ochelarii. Purta mereu cu sine și limba română.