Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Zoom critic:
Mircea Dinescu – publicistica – de Alex. Ştefănescu


biografie



Mircea Dinescu s-a născut la 11 noiembrie 1950 la Slobozia, ca fiu al lui Ştefan Dinescu, muncitor metalurgist, şi al soţiei sale, Aurelia Dinescu (înainte de căsătorie - Badea). “Părinţii mei – avea să-şi amintească poetul mai târziu, în 1977 – s-au ferit să-mi dea prea multe cărţi pe mână, probabil de frică să nu mă tai în... pagini.”

Copilul descoperă însă pe cont propriu literatura, citind revistele literare. În timpul liceului (urmat la Slobozia, în perioada 1965-1969), începe să scrie el însuşi. Trimite versuri săptămânalului Luceafărul din Bucureşti şi este remarcat de Ştefan Bănulescu, redactorul-şef de atunci al Luceafărului, ca şi de alţi scriitori grupaţi în jurul revistei (în paginile căreia de altfel şi debutează, în 1967, cu poezia Destin de familie).

Lumea literară îl adoptă repede, cu simpatie, uimită de talentul său literar, talent cu atât mai evident cu cât nu e susţinut nici de diplome universitare, nici de o ascendenţă ilustră. Scriitori mari (criticul literar Lucian Raicu, prozatorul Marin Preda ş.a.) exercită asupra lui o pedagogie subtilă, dezvoltându-i spiritul critic şi, în acelaşi timp, încurajându-i teribilismul.

Pluteşte în aer temerea că excepţionala înzestrare pentru literatură i-ar putea fi fatală tânărului, aşa cum i-a fost lui Nicolae Labiş, dar Mircea Dinescu dovedeşte în scurt timp că are vocaţie de supravieţuitor şi că ştie să-şi administreze viaţa (mai bine, de pildă, decât Nichita Stănescu, vedeta poeziei de atunci). Protectorii săi îl ajută să “facă armata” într-un mod netraumatizant şi să publice o primă carte, Invocaţie nimănui, 1971 (distinsă imediat cu premiul pentru debut al Uniunii Scriitorilor din România), pentru ca apoi să îi găsească o sinecură – pitorescul post de portar al Asociaţiei Scriitorilor din Bucureşti, ocupat de poet (mai mult cu numele) în perioada 1972-1976.

Treptat, Mircea Dinescu devine un personaj de prim-plan al vieţii literare. “Veşnic tânăr şi ferice”, aşa cum şi-l imagina Eminescu pe Alecsandri, dar şi nesupus, gata să înfigă pumnalul ironiei în oricine încearcă să-l supună vreunei constrângeri, el se înfăţişează ca o neverosimilă fiinţă liberă (Marin Preda) într-o lume a obedienţei şi resemnării. Are imens succes la întâlnirile cu publicul, dă autografe pe stradă admiratorilor, îl cucereşte/intimidează până şi pe Nicolae Ceauşescu, cu prilejul unei discuţii a acestuia cu scriitorii.

Între 1976-1982 este redactor la revista Luceafărul, iar între 1982-1989 - tot redactor, la revista România literară. Mutarea sa de la o revistă la alta se explică prin faptul că Luceafărul devenise între timp un instrument de propagandă naţionalist-comunistă, în timp ce România literară rămăsese o redută (fie şi asediată) a libertăţii de exprimare.

În 1988-1989, poetul pune în circulaţie trei texte incendiare, care atacă în mod explicit, în formule memorabile, dictatura comunistă. Este vorba de discursul Pâinea şi circul, rostit la un colocviu de literatură de la Academia de Arte din Berlinul de Vest în septembrie 1988, de un interviu acordat în martie 1989 ziarului francez Libération şi de articolul Mamutul şi literatura, publicat în noiembrie 1989 în cotidianul vest-german Frankfurter Allgemaine Zeitung. În felul acesta, el declară, practic, război autorităţilor comuniste, care trec imediat la represalii. Poetul este sechestrat la domiciliu şi i se interzice să mai publice. Cei care schiţează o timidă solidarizare cu el sunt, la rândul lor, supuşi unor sancţiuni.

Mircea Dinescu, considerat un fel Statuia Libertăţii a românilor, este cel care apare la televizor în ziua de 22 decembrie 1989 şi anunţă , înecându-se de fericire, căderea dictaturii. În scurtă vreme, este cooptat în echipa care conduce provizoriu România, dar temperamentul său eruptiv şi plăcerea de a spune lucrurilor pe nume îl fac inaderent şi îl determină să se retragă. Ca preşedinte al Uniunii Scriitorilor în perioada 1990-1993, poetul obţine, într-un stil impetuos, proprietăţi şi avantaje pentru scriitori. Şi de aici însă, în urma unor scandaluri, pe care nu se străduieşte deloc să le înăbuşe, îşi dă demisia şi se lansează în tot felul de întreprinderi excentrice, cum ar fi editarea revistei “Academia Caţavencu”, înfiinţarea unei ferme agricole, achiziţionarea şi restaurarea unui castel părăginit, cumpărarea unui port fluvial în scopul transformării lui într-o tabără pentru artişti etc. Cărţile care îi mai apar între timp şi le lansează, cu megafonul în mână, în pieţele de zarzavat sau pe plajă, la mare. În 2000, îşi pune la contribuţie farmecul personal pentru a-l susţine în campania electorală pe unul dintre candidaţii la preşedinţie, Theodor Stolojan, şi pentru a-şi promova propria revistă, aflată la primul număr, Plai cu boi (variantă satirică a publicaţiei americane “Playboy”). În 2003 înfiinţează o revistă satirică populară, Aspirina săracului, care se bucură de la început de mare succes, se angajează să facă mai multe emisiuni la un nou post de televiziune, Naţional TV (ceea ce până la urmă nu se realizează) şi iniţiază amenajarea unei păstrăvării pe unul din terenurile sale.



Talentul literar ca armă



În cursul anului 1989, când Ceauşescu era încă la putere, la postul de radio Europa Liberă au fost citite câteva pamflete ale lui Mircea Dinescu la adresa dictaturii. În mod surprinzător, ele n-au provocat ascultătorilor un sentiment de zădărnicie, ca atâtea alte luări de atitudine, reale sau imaginare. Toată lumea şi-a dat seama, dimpotrivă, că susţinătorii regimului nu aveau nici o şansă în disputa cu poetul! În zadar dispuneau de televiziune, radio, ziare şi reviste, pe care puteau să le utilizeze după plac, ca pe un megafon uriaş, pentru a-şi amplifica strigătele de furie. Poetul, aşa vulnerabil cum era, izolat într-o casă păzită zi şi noapte de Securitate, domina situaţia, folosindu-se doar de un pix şi o foaie de hârtie. Un singur om, şi încă unul fragil, graţios, se dovedea mai puternic decât o armată de gorile. Un armament în valoare de doi lei avea mai mare eficacitate decât un arsenal de mijloace represive valorând miliarde.

Marele atu al poetului îl constituia talentul literar. Darul său de a combina inventiv cuvintele, creând formule surprinzătoare, greu de găsit de alţii, dar uşor de ţinut minte de oricine, îl făcea de neînvins.

Textele puse atunci în circulaţie sunt de neuitat. Ele nu numai că au intrat în istoria literaturii, dar au făcut ca istoria literaturii să intre în istorie. Merită să le menţionăm încă o dată: discursul Pâinea şi circul, rostit iniţial de autor la un colocviu de literatură de la Academia de Arte din Berlinul de Vest în septembrie 1988, interviul acordat în martie 1989 ziarului francez Libération şi articolul Mamutul şi literatura, publicat în noiembrie 1989 în cotidianul vest-german Frankfurter Allgemaine Zeitung. Aceste texte au o elocvenţă diabolică. Cuvinte pe care le cunoaştem cu toţii şi care aşteaptă cuminţi în dicţionare să fie folosite în scrisori de dragoste sau în acte de notariat devin dintr-odată surprinzător de active şi eficiente, un fel de laser, în stare să treacă şi prin zid. În poeme, forţa de şoc este într-o oarecare măsură atenuată de caracterul aleatoriu al succesiunii enunţurilor, care ţine de logica discursului unui om surescitat. Iată însă că în „proză”, unde sunt tratate sistematic cele mai grave probleme ale societăţii româneşti, se ajunge la o putere de convingere – şi de pulverizare a oricăror posibile contraargumente – ieşită din comun. Multe formulări rămân antologice:

„Zidul Berlinului este în felul său o operă de artă, replică la statuia Libertăţii, o întruchipare în beton a unei ideologii care a umplut lumea cu ziduri abstracte”;

„Despre oamenii politici «providenţiali» aflaţi la cârma ţării s-a spus, pe bună dreptate, că dacă nu au şansa de a intra în istorie vor intra – cu siguranţă – în geografie”;

„Dacă nu sunt atât de sigur că luptând pentru socialism proletariatul n-a avut de pierdut decât lanţurile, în schimb n-am nici o îndoială că intelectualitatea şi le-a câştigat cu vârf şi îndesat.”;

„...dacă scriitorii profesionişti n-au voie să se întrunească, în schimb poeţii ţărani amatori sunt adunaţi anual să joace sârba în căruţa Cântării României, apretaţi şi telegenici, spre a se demonstra că amatorismul a devenit cheia de boltă a acestei epoci.”;

„Vreţi să ştiţi secretul piramidelor cu care-şi bat capul cu atâta amar de vreme istoricii, arhitecţii, matematicienii? Ei bine: s-a dat ordin să fie construite. Şi ordinul s-a executat. Atâta tot. Exista şi pe atunci un soi de socialism de cazarmă, numai că se numea altfel.”;

„...să recunoaştem, după aproape o jumătate de secol de avânt socialist, că am căpătat ceva din paloarea asiatică. Copii gălbejiţi de subnutriţie, părinţi cu ochii micşoraţi de ură şi de disperare.”;

„Materia primă a artistului e libertatea.”

„[ziariştii occidentali sunt atraşi de] Bucureştiul ce tinde să devină primul oraş laic din Europa, unde miliţienii sunt mai deşi ca porumbeii şi în care bişniţarii au reuşit să imprime pe moneda naţională numele ţigărilor Kent; de maladia gigantismului care măsoară fericirea omului în metri cubi de beton; de teritoriul absurd în care grănicerii stau cu armele întoarse spre interiorul ţării...”.



Un om sănătos nimerit într-un ospiciu





Editorialele publicate pe prima pagină a revistei Academia Caţavencu de Mircea Dinescu în perioada postdecembristă - editoriale reunite în volumul Pamflete vesele şi triste, din 1996 - instaurează un regim al râsului total. Cu menţiunea să ele s-au transformat, încă de când au fost scrise, din publicistică în literatură.

Mircea Dinescu nu-şi leagă de gât pietroiul actualităţii, cu concursul căruia se pierd în adâncurile amneziei generale atâţia ziarişti, ci rămâne mereu el însuşi, nesupus, capricios, eliberat de orice aminteşte vreo obligaţie, inclusiv de cravată.

Deşi cuprind numeroase referiri la ce se întâmplă în România de azi, textele sale se instalează imediat într-o atemporalitate specifică literaturii. De ce? Pentru că râsul poetului, departe de a fi un simplu acces de râs, are acoperire în tragism. Mircea Dinescu refuză energic - uneori exasperat, niciodată obosit - urâţenia lumii în care trăieşte, în numele unei iluzii a frumuseţii din anii adolescenţei, iluzie pierdută, dar nu şi ştearsă din memorie. Poetul este sarcastic cu toţi cei din jur pentru că nu poate să uite ce încântătoare i s-a părut cândva existenţa.

“Pamfletele” din aceşti ani intră aşadar într-un raport de continuitate cu poezia. Ne aducem aminte, fără îndoială, cu ce poeme ale bucuriei de-a exista a debutat Mircea Dinescu, cu ce desfăşurare de farmec i-a uimit el pe contemporani. Apoi, după cum de asemenea ne aducem aminte, în versurile lui a pătruns dezgustul, dus până la forme paroxistice, swiftiene. “Pamfletele” nu diferă prea mult, ca esenţă literară, de poemele din această ultimă etapă. Sunt şi ele o replică violentă la vulgara hărmălaie a sfârşitului de secol, care l-a trezit din somn pe un adolescent tocmai când visa ceva nespus de frumos.

Aceasta nu înseamnă că textele - să le spunem satirice - de acum pot fi înţelese în profunzimea lor doar de către un cititor care cunoaşte trecutul literar al lui Mircea Dinescu. Amintirea a ceea ce a pierdut poetul există - ca un discret reziduu de aur - în fiecare dintre frazele lui sarcastice de acum. Iată un exemplu:

“[Securiştii din timpul lui Dej] au servit patria în stilul lor simplu, mocănesc, lăsându-se de cosit lucerna şi apucându-se de cosit floarea intelectualităţii româneşti.”

Suavitatea imaginii folosite, graţia stilistică a formulării evocă în subtext tocmai acea posibilă frumuseţe a existenţei, ratată de oameni. Raportarea la ceea ce ar fi putut să fie viaţa induce un regret sfâşietor, astfel încât ironia devine extrem de usturătoare, ca un pedepsitor bici de foc.

Poetul îşi face o delectare vicioasă din consemnarea absurdităţilor proprii unei societăţi devastate de comunism:

“Un popor care s-a legitimat vreme de câţiva ani în faţa a 200 de grame de salam, arătând buletinul de Buc., de Timişoara sau de Braşov nu miliţianului, ci gureşei vânzătoare, un asemenea popor nu se vindecă peste noapte cu versete din Carta drepturilor omului.”;

“Pe la Cotroceni bântuie şi în iarna asta sindromul Vasile Alecsandri asupra căruia criticii marxişti au atras atenţia încă acum patruzeci de ani.

Boierul din cerdac, învăluit în aburul colţunaşilor şi în zumzetul scutierilor, admiră iarna pe uliţă prin ferestrele palatului, cu seninătatea cu care priveşte junele aurolac prin pungă şi pensionarul prin sticlele goale de lapte.”

Identificând aberaţiile, descriindu-le, evidenţiindu-le, Mircea Dinescu nu face decât să se disocieze de ele. Procedează ca un om sănătos nimerit într-un ospiciu. Ca să nu se obişnuiască treptat cu situaţia, ca să nu înnebunească şi el, îşi exersează zi şi noapte luciditatea.



Rafale de frumuseţe literară





Înfiinţând două reviste proprii, Plai cu boi, în 2000, şi Aspirina săracului, în 2003, Mircea Dinescu îşi continuă în paginile lor tirul publicistic îndreptat împotriva a ceea ce urâţeşte România. Editorialistul s-a radicalizat şi trage fără somaţie. Cel mai bun rezumat al textelor pe care le scrie în prezent îl constituie un răpăit de mitralieră.

O parte din noile editoriale pot fi citite în volumul Corigent la cele sfinte, 2003, care cuprinde o selecţie din întreaga publicistică a lui Mircea Dinescu. Autorul este acum adeptul reacţiilor imediate şi violente, fără drept de replică. În obiectivul lui se află nu atât situaţii, cât oameni. Oameni identificaţi sau identificabili, răspunzători în mod direct de degradarea fără precedent a vieţii din România:

„Cine şi-ar fi putut imagina mai an că martirul Ilaşcu va staţiona în aceeaşi haltă a Partidului România Mare cu Mitică Dragomir, patronul haznalei Atac la persoană?!

Ceea ce a reuşit Vadim n-a îndrăznit să viseze nici Miciurin: să altoiască o creangă de vişin pe un bulan de miliţian. Mobilitatea de fermoar a Crăişorului de a se deschide şi de a se înţepeni când ţi-e lumea mai dragă se poate verifica prin puterea de exemplu a unor foşti şi actuali colaboratori apropiaţi, de la procurorul Mirescu la Mitzura Arghezi, care n-au avut de ales decât între două fatale constrângeri: ori te pişi pe tribun, ori te pişi pe tine.” (Plesnind din bici pe lângă boi);

„Ion Iliescu n-a aflat că unui rege nu poţi să-i spui «cumetre» şi să-l pupi în bot pe o scenă, decât dacă joci într-o comedie şi faci parte din «Trupa pe butoaie».

Pe de altă parte, şi dacă eşti trecut în Almanahul de la Gotha, dar ţi-a căzut coroana în smârc, nu trebuie musai să stai capră ca să se urce pe tine toţi golanii.

Regele Mihai, manevrat cu abilitate de păpuşarii din propria-i familie, îşi bălăngăne de la un timp ciolanele triste pe la tot soiul de paranghelii oficiale, dându-se în bărci, ba cu Năstase, ba cu Iliescu, şi numai nesimţiţii care îl livrează muşteriilor nu vor să-i vadă lacrima de pe tencuiala obrazului.” (Batjocura ca omagiu).

Chiar şi textele cu un grad mai mare de elaborare – de exemplu, Scrisoare deschisă lui Mihail Kogălniceanu, capodoperă a genului – au un efect publicistic aproape instantaneu:

„Ce-ar zice babaca dumitale, vornicul Ilie Kogălniceanu, şi mama domniei-voastre, Catinca Stavilla, de viţă veche genoveză, dacă şi-ar vedea coconul înhăitat cu un activist cu bască, ce confundă bunele maniere cu bunele manele?” [este vorba de participarea lui Ion Iliescu la aniversarea Unirii din 24 ianuarie 1859] şi-apoi, după ce-ai fost bonjurist şi-ai purtat jiletcuţă cu lanţ de aur, nu ţi-a fost frică de «davai ceas»?[...]

Fii mulţumit c-ai scăpat doar cu călcatul pe bombeu şi că nu ţi-au băgat sepepiştii lui nea Ion detectoru-n şezut, pentru mai multă siguranţă.”

Demn de remarcat este faptul că până şi violenţa de limbaj constă, la Mircea Dinescu, în rafale de frumuseţe literară. Cei care îi cad victimă, se pot considera, dacă au simţ estetic, flataţi că au intrat în raza atenţiei unui poet atât de talentat.

Foarte expresive – şi, uneori, pline de umor - sunt şi titlurile editorialelor: Un Fouché cu şosete de plastic, Ciripitorii n-au nevoie de cuvinte, Agresor american, cădea-ţi-ar votul în ocean!, Ţărănişti în aer liber, Mic elogiu limbii cu măsline, Liberalii în teasc, Cine-a pus Vadim pe clanţă, Revoluţia de telemea, O scrisoare găsită, Iliescu ne dă nouă: trese, pensii, dude, ouă etc.

*

Deşi n-a mai publicat de câţiva ani versuri, Mircea Dinescu întruchipează în continuare, în România, ideea de poet (aşa cum Gabriel Liiceanu întruchipează ideea de filosof). În prezenţa lui se intimidează şi eleva de liceu, şi şeful statului. Talentul extraordinar îi conferă imunitate, în orice împrejurare. Fiind mereu spontan şi inspirat, poetul nu pierde în nici o confruntare, iar dacă totuşi pierde îşi recucereşte imediat poziţia. Farmecul îl face invulnerabil.



bibliografie



POEZIE. Invocaţie nimănui, Buc., CR, 1971 * Elegii de când eram mai tânăr, Buc., CR, 1973 * Proprietarul de poduri, stampe europene, Buc., CR, 1976 (ed. a II-a - 1978) l• La dispoziţia dumneavoastră, Buc., CR, 1979 * Democraţia naturii, Buc., CR, 1981 * Exil pe o boabă de piper, Buc., CR, 1983 • Rimbaud negustorul, Buc., CR, 1985 * Moartea citeşte ziarul, pref. de Sorin Alexandrescu, Amsterdam, Ed. Rodopi, 1989 (ed. a II-a - Buc., CR, 1990 * O beţie cu Marx, Buc., Ed. Seara, 1996.

PUBLICISTICĂ. Pamflete vesele şi triste (1990-1996), cu o postf. de “un grup de patrioţi din Slobozia”, Buc., Ed. Seara, 1996 * Corijent la cele sfinte, Buc., Fundaţia pentru Poezie „Mircea Dinescu”, 2003

*

Poezia lui Mircea Dinescu poate fi cunoscută şi prin intermediul următoarelor antologii: Teroarea bunului simţ, postf. de Lucian Raicu, Buc., CR, 1980 * Proprietarul de poduri, Buc., Ed. Seara, 1990 * Fluierături în biserică, 30 de ani de poezie, Buc., Ed.Seara (volum publicat în colaborare cu Fundaţia pentru Poezie “Mircea Dinescu”), 1998.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara